Apare antologia de poezie ,,Noul Orfeu”

Una din noile initiative ARP este realizarea unei antologii de poezie contemporana romaneasca on-line ; aceasta se va publica la pagina web
www.noul–orfeu.com

Proiectul a fost initiat recent si se afla in desfasurare ; pentru a-l putea definitiva , avem nevoie de propunerile dvs. ca si de creatii reprezentative din partea autorilor de poezie . Pentru aceasta , va rugam sa faceti cunoscut acest program celor pe care ii considerati ” antologabili ” si, in acelasi timp , daca scrieti poezie sa ne trimiteti un grupaj de cel putin 15 poeme la adresa de e-mail noul.orfeu@gmail.com pentru a putea selectiona creatiile care sa va reprezinte in cadrul acestei antologii. Nu uitati sa trimiteti si o fotografie care sa insoteasca sectiunea dvs. din acest document de istorie literara contemporana.
Va suntem recunoscatori daca veti difuza cat mai larg acest proiect in mediile literare.

Ce va fi ,,Noul Orfeu”?

„NOUL ORFEU”, O VARIANTĂ ON-LINE PENTRU „CELE MAI FRUMOASE ZECE POEZII”

„Cele mai frumoase zece poezii” este o colectie editoriala pe care o voi crea ,din placerea de a fi de folos , in aceasta primavara;o gandisem acum trei ani dar nu am avut vreme sa o definitivez.Ea ar trebui sa contina ,asa cum ii spune numele,” zece poezii”alese dupa gustul meu, editate de mine in forma unei mici plachete si adusa in dar si autorului si

cititorilor.Cu un timp in urma ,ii scrisesem si „insemnarea de inceput” si o pastrez nu numai ca document ci si ca o indrumare pentru ceea ce am de facut;o si public acum,ca sa se stie.”Noul Orfeu” ar putea fi o altfel de antologie cuprinzand nu zece poezii ci”cate or fi”sau „cate se potrivesc”.Căci nu cantitatea este criteriu ci extractul de metal pretios,ce nu cedeaza in fata asaltului vremii.

Acum vreo douãzeci şi ceva de ani, cînd, pentru a scrie o cronicã literarã sãptãmînalã, trebuia sã citesc mai multe cãrţi decît puteam sã comentez, am început sã-mi fac diferite extrase, ce reţineau doar poeziile şi paragrafele de prozã ce mi se pãreau demne de a „rãmîne” dincolo de regimul clipei. A rezultat un fel de antologie de uz propriu, ivitã dintr-un gen de epicureism intelectual, ce ar fi putut sluji, poate, şi altora dacã urma sã capete o funcţiune pedagogicã. De fapt, cred cã prin 1985 mã gîndisem doar la un soi de „antologie şcolarã”, alternativã – înainte de manualele alternative – la viziunea oficialã asupra literaturii; dar, bineînţeles, totul a rãmas între coperţile de carton ale unui dosar de utilizare personalã.

Cred, cu toate acestea, cã, indiferent de obiective, sînt destui poeţi ce meritã sã li se extragã – din opera adeseori prolixã şi inegalã – partea durabilã, „lamura”, şi sã se vadã astfel ce şi de ce se va ridica, probabil, din contigent şi va depãşi vremurile. Unii rãmîn, precum Arvers, cu al sãu „Sonet”, cu doar o singurã creaţie dar „divinã” însã alţii, de bunã seamã doar cei ce conteazã, pot zice cã au pus piatrã peste piatrã pentru un cît de mãrunt monument. A observa „ce rãmîne” este obiectivul acestei colecţii.

ARTUR SILVESTRI

Maria-Eugenia Olaru:,,Noul Orfeu-antologie on-line de poezie română de azi”

Antologia de poezie română contemporană Noul Orfeu, aparută prin grija d-lui Dr. Artur Silvestri, este o iniţiativă binevenită, nu pentru că nu există poezie română contemporană publicată, ci pentru că rareori se pot aduna laolaltă cele mai bune poezii ale autorilor contemporani. Este greu să găsesşti cele mai bune poezii pe care le-ai scris, iar după ce le-ai găsit, în mod sigur alte zece le pot lua locul. Numai timpul poate hotărî, deasupra tuturor lucurilor, ce rămâne şi ce se pierde, asemenea unei fruze plutitoare pe o pală de vânt. Totuşi imaginea acestei frunze, purtată de o aripă abia adiind, de o pală ce poartă cu ea mireasma toamnelor trecute şi viitoare, este neperitoare tocmai pentru că este atât de aproape de poezie. Dacă atingi funza care pluteşte palidă, îngălbenită şi străvezie de răcoarea toamnei, pe degetele tale rămâne ceva inexplicabil de infim şi nepieritor, aceasta este o clipă de poezie. Sunt zile în care atingerea unei aripi de Înger ne întregeşte şi ne înalţă dăruindu-ne fericirea de a fi una, Cuvântul. Dar există Îngeri ai vieţii, plini de lumină şi Îngeri ai morţii, din întunericul cel pieritor.

Orfeu este instruit în arta sa de Linos, fratele său, şi prin măiestria cântecelor sale îmblânzea chiar şi marea cea furtunoasă, reuşind să acopere cântecele sirenelor, de aceea a fost folositor argonauţilor în căutările lor. După pierderea iubitei sale Euridice, pe care nu reuşeşte să o smulgă din Infern, datorită grabei de a o privii, el trece prin lume purtându-şi lira fermecată, urmat de fiarele apelor şi pădurilor, care îl urmau ascultându-l, ca vrăjite. Totuşi nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care ia adus izbăvirea (Conform istoriografului Diodor (Istorii 4, 43,1s.) citat din www.wikipedia.ro, Wikipedia, Orfeu ).

Poezia poate fi viaţă şi moarte, depinde cum trăieşti. Ai spune că este prea puţin, sau poate prea mult, dar dacă aduni într-o viaţă câteva funze între file, într-o zi, deschizând paginile îngălbenite, poţi constata cu uimire că eşti un om fericit, ai trăit poezia, ai trecut pe lângă ea, ai fost una cu ea şi abia acum, după o vreme, înţelegi că ea există , asemenea unei picături de ploaie căzută copilăreşte pe nas, sau asemenea unei celebre rostiri în faţa naţiunilor. Poezia este Cuvânt Dumnezeiesc, aşa cum prima carte de versuri este Sfânta Scriptură, iar frumuseţea ei nu va putea fi egalată vreodată.

Cezarina Adamescu : CEEA CE NE RĂMÂNE: POEZIA – ACEASTĂ REGINĂ ÎN ZDRENŢE

CUVÂNT DE BUNĂVOIRE PENTRU ANTOLOGIA DE POEZIE CONTEMPORANĂ NOUL ORFEU

În tezaurul de spiritualitate al omenirii, destule sunt dovezile rămase nemuritoare ale creaţiei unor artişti de geniu, care, prin puterea harului lor, au rămas în conştiinţa generaţiilor următoare. Aceşti artişti, într-un titlu generic, îşi temeinicesc trecerea cu propriile lor creaţii, înveşnicindu-se într-un dialog neîntrerupt cu Conştiinţa Unică. O comunicare privilegiată, fără doar şi poate, care, prin subtilitatea trăirii, poate divulga o sensibilitate specială, un spirit de observaţie viu, un profesionalism ridicat la cotele cele mai înalte.

Ceea ce propune, de această dată, Asociaţia Română pentru Patrimoniu prin Antologia de poezie contemporană Noul Orfeu, reprezintă rodul unei întinse perioade de exerciţii de virtuozitate, străluminată de graţie care pot sta numai sub auspicii divine.

Deşi nu s-a intenţionat o ordonare tematică strictă a acestor producţii, ci s-a urmat traseul capricios al inspiraţiei, ele surprind prin caracterul spontan al iluminării, într-un moment dăruit de mare tensiune a simţirii lirice şi reprodus în forma cea mai desăvârşită ca nişte fulgerări şi descărcări de emoţii.

Simbolistica creaţiilor lirice prezente în această antologie, se raportează la însuşi misterul Creaţiei şi al Măreţiei Divine. Căci, orice creator, indiferent de domeniul artei care-l tutelează, este un modelor de suflete, un zămislitor de frumos sub toate aspectele sale. El are privilegiul unic de a comunica în linie directă cu Supremul Creator, de a fi co-participant la imensa operă a alcătuirii lumii, din mii şi mii de bucăţi şi tot atâtea ipostaze, surprinse instantaneu, sau studiat, cu minuţie, dar toate făcând parte din acelaşi Unic Tablou al Universului în veşnică mişcare, mereu schimbător şi cu atât mai diversificat, mai nuanţat, mai colorat, îndeobşte.

Poemele antologate sunt un suprem omagiu adus iubirii de oameni, de natură, de frumos, o iubire tămăduitoare şi stenică, revărsându-se către noi, privitorii, în tandreţe mătăsoasă, esenţializată în gesturi simple dar care capătă consistenţă deplină prin culoare şi ideatică.

Acest sentiment imanent al iubirii este o continuă aspiraţie către Înalt, către sublim, către frumosul prin excelenţă.

Venind din universul de sacralitate al omenescului, poemele antologate par nişte decupaje ale clipei eterne incendiară şi exultantă, dar care uneori se temperează, căpătând expresia de mir a echilibrului şi grandorii, născute din uimirea de sine, din bucurie şi revelaţie harică.

Parcurgându-le, simţi aromele suave ale Înaltului, transpus în semne comunicabile, adevărate destăinuiri convertite în ceremonii diurne. Un fior profund metafizic este prezent peste tot, ieşind la iveală discret, ca un gând picurat. Ceea ce uimeşte într-adevăr, este partea de nepătruns şi insidios din existenţa cotidiană, ceea ce numai ochiul poetului vede şi urechea muzicianului aude. O simfonie de sunete şi culoare, cu pulberi ale unei reflectivităţi de vitraliu sfărâmat. Aceste efluvii imateriale de poezie, curgând din toate direcţiile, ne copleşesc ca o hăituire de ceţuri mişcătoare, alungate de razele soarelui. Meditaţii nuanţate liric induc un sentiment de irealitate cu substrat metafizic.

Adunate-ntr-un punct vibrator, precum tablourile, aceste reflecţii artistice, ca nişte confesiuni necesare, transpuse în chip admirabil pe un suport virtual, au extraordinara forţă de a extrage din banal, din întâmplător, valori de semnificaţie care conferă farmecul ascuns şi misterios al inefabilului.

Puse cap la cap, cu minuţie de trezorier, în remarcabila ANTOLOGIE, ele ne eliberează de vulg şi de starea de angoasă provocată de imaginile despuiate, cu parfum neîndoios de kitsch, care fac deliciul amatorilor de senzaţii ieftine.

Faptele mâinilor, faptele ochilor, faptele minţii acestor poeţi contemporani, vor rămâne, credem, desenate în chip tainic, în filigran, pentru clipa când fiecare se va simţi singur şi vulnerabil, orbecăind în tumultul acestei trăiri după steaua de sprijin.

Un singur lucru e clar: oricât ar fi vremurile de potrivnice, poetul nu are voie să risipească crâmpeiul de substanţă divină din sine însuşi, ci, cu forţa interioară caracteristică unui titan, să răzbată în plină lumină, împrăştiind astfel în jur monadele sufleteşti cu care l-a binecuvântat Providenţa.

Cu alte cuvinte, orice talant îngropat în pământ rugineşte şi nu mai poate oferi bucurie lăuntrică nici unui ochi muritor, oricât ar încerca cineva, mai târziu, să-l şlefuiască.

Nu simţi poezia în lipsa culorii. Nu-ţi poţi imagina culoarea în absenţa sunetului. Nu poţi asculta liniştea decât adulmecând miresmele de mirt ale Cuvântului. Ceremonii de sunet şi culoare, transpuse în vers, eufonii fără cusur. Nu-ţi trebuie ureche specială să percepi sunetul neauzit al acestor poeme tandre, tăcute, fluente şi sugestive, intens evocatoare, ca o nespus de blândă Lumină.

Binecuvântate fie aceste tainice clipe în care sudoarea iubirii – Duh Sfânt – ne adună între coperte de carte – virtuală sau nu – ca într-o imensă confrerie spirituală ce ne îndumnezeieşte. Pe când, în noi urcă presimţirea unei gingaşe mâini, mângâindu-ne pe dinăuntru fiinţa!

Este ştiut că Poezia – atunci când se înalţă pe culmi – ca şi muzica, şi arta imaginii pure – constituie acte de credinţă. Ele întind punţi freatice între suflete, înălţându-le pe culmile inefabile ale credinţei. Ea uneşte, înlănţuie, contopeşte şi sprijină, tâmplă de tâmplă şi inimă de inimă.

Aceste poezii au nevoie unindu-se în chip fericit, pot deveni act de credinţă, act de dăruire jertfelnică!

Este ştiut, orice creator, orice ziditor, orice, orice meşter, dincolo de iscusinţa minţii şi măiestria mâinilor care tinde spre desăvârşire, îşi lasă o amprentă, o fărâmă din sufletul său în lucrare. Această fărâmă de suflet palpită apoi ca o inimă, făcând din lucrarea sa o operă vie, însufleţită.

Aşadar, dacă vrei să cunoşti un creator în intimitatea sa, în profunzimea sa, trebuie să ştii să-l citeşti cu „dioptriile inimii”.

Eu însămi, mă recunosc în toate scrierile de până acum, în care am lăsat câte o monadă din sufletul meu, din personalitatea mea, chiar dacă uneori mi s-a părut că mă dezgolesc în faţa mulţimii. Păstrând pudoarea cuvenită – fără de care nu concep o scriere – am încercat o radiografiere a sinelui în fiecare carte.

Pot spune cu mâna pe inimă că, scrierile spirituale, scrierile de introspecţie acută în sine îmi sunt cele mai proprii pentru că presupun o sinceritate absolută. Dincolo de măiestria ori stângăcia lor, sinceritatea care răzbate din ele, rămâne mărgăritarul de preţ, ROTUNDUL de care trebuie ţinut seama.

Ca să mă exprim în spirit de smerenie, spun că aceste scrieri, indiferent dacă era vorba de proză, vers, publicistică, teatru, eseistică, mi-au fost dăruite în urma unor rugăciuni şi am considerat o datorie jertfelnică să le aştern pe hârtie, apoi să le susţin din toate punctele de vedere.

Astfel, am făcut din fiecare zi un prilej ca să împart bucuriile în dumicaţi, ca pe fărâmele de cuminecătură şi le dărui semenilor. În templul curat al lăuntrului am vrut să depun un bucheţel de flori suave. În aceste timpuri NEVOIA DE ROTUND ne adună şi ne leagă cu fire freatice. Să intrăm cu sufletul alb în acest punct cardinal sub mănăstirea cerului veşnic, aşa cum am intra într-o legendă. O legendă adevărată. Poate că, o dată cu vestigiile prezentului, vom tezauriza şi stările noastre de spirit, aflate într-o perfectă vibraţie.

Doar împreună mâinile noastre rodesc. Paşii noştri ating locuri pline ochi de istorie. Din inimi simţim crescându-ne aripi nevăzute. Ne-am putea chiar înălţa, deopotrivă cu îngerii într-o continuă renaştere-biruinţă. Dumnezeu se coboară lin printre noi, ne aprinde candela inimii. E atât de aproape încât am putea chiar să-l atingem. Se face senin. Se face lumină afară şi înăuntrul nostru.

În faţa frumuseţilor prezente, să rămânem drepţi ca în faţa unui altar de lumină, cu o floare dalbă care să ne înflorească subit în căuşul de inimă.

Să pătrundem, aşadar, în acest imperiu enigmatic, al Poeziei, imperiu cu veşmânt floral, prin care se strecoară blând, aerul dintre miresme, unde echitaţia sacadată a tăcerii ne ispiteşte dimineţilor hărăzite nesomnului.

Haideţi să ne risipim împreună în tumultul cuvintelor, ca în matricea unei blânde lumini în care se întrezăresc cozi de comete.

În acest univers fermecat şi atât de divers, prin stil, prin parfum, prin culoare, ai senzaţia că nimic rău nu ţi se mai poate întâmpla, aţipesc toate spaimele, îţi tragi peste pleoape jerseul filigranat al Poesiei, realizând că precauţiile devin inutile de vreme ce mâinile miros a merişor, a salcâm înflorit, a tuberoze… Şi, fiecare celulă onirică, se desface la infinit, devenind ninsoare poetică.

Acest volum antologic este ca un rotund ideatic iscat din geana întredeschisă, un rotund populat cu fleacuri cuminţi, cu dumicaţi de-amintiri din seri de vecernii.

În rotundul acesta cu aripi, Poemul îşi află izvor, la îndemâna oricui, merinde pentru duminici, sfioasă ofrandă la-nceput de-nceput, cuibarul râvnit pentru naşteri definitive. Imagini ale reveriei ori simple transcripţii nude ale unor stări, adevărate ceremonii de sunet – ODĂ A BUCURIEI – cerându-şi audienţă la viaţă!

Se ştie, naşterea unui prunc este un eveniment benefic care răstoarnă în chip fericit destinul celor care-l aşteaptă.

Atunci când aştepţi un oaspete deosebit nu ştii ce să faci ca să te pregăteşti mai bine. Deretici prin casă, găteşti bucate alese, ştergi praful, aeriseşti, cumperi un buchet proaspăt de flori şi-l aşezi într-o glastră să-ţi bucure sufletul. Şi când, în sfârşit, oaspetele soseşte, bucuria nu cunoaşte margini. Îl aştepţi în prag, îi faci semne binevoitoare cu mâna. Faci orice demers ca să poftească în casa ta, să rămână cât mai mult la tine, cu tine.

Nu degeaba s-a spus deseori că actul creaţiei seamănă cu o naştere. O naştere în duh, spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.

Ce putere, ce forţă, cât curaj îi trebuie mamei pentru a zămisli crâmpeiul de viaţă!

A naşte înseamnă, în fond, a fi părtaş la lucrarea Creatorului, a coparticipa la minunea cutremurătoare a vieţii. Umanitatea – cea care a conferit, la rândul ei, părinţilor, forţa lăuntrică de a lupta şi de a nu se lăsa copleşiţi de valul atât de înalt al nepăsării, în acest timp incert în care aproape nimeni nu se mai gândeşte la suflet, în care artistul, poetul, pictorul, actorul sunt priviţi de cele mai multe ori cu suspiciune.

Când Poezia a devenit o REGINĂ ÎN ZDRENŢE, cerşind pe la uşi un coltuc de încredere pentru a-şi îndeplini rostul. Poezia care, înainte de a fi artă, este o STARE. Stare de graţie. Stare de înger. Stare de naştere.

Poezia – aşa cum spunea Platon – „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru – turnând torentul bunătăţii divine în noi, ne înveşmântează într-o pace înaltă, în care adâncul de sus se oglindeşte în adâncul nostru, ne deschide ochiul inimii şi ne întemeiază sufletul pe iubire.

În mod ciudat, când scriu aceste rânduri, îmi aduc aminte de o distinsă doamnă, concitadină, care scria şi ea versuri pentru copii şi care mi s-a adresat într-o zi: „Aşa faci tu, întotdeauna, te îmbraci în zdrenţe şi scrii poezie”, neştiind, că, de fapt mi-a făcut un compliment grozav, din care, mai târziu, după ce mi-a trecut mirarea, perplexitatea şi supărarea, s-a născut un catren pe care-l păstrez intact în căuşul inimii: „Mă-nchin Domniţei Sărăcia/ Neprihănitei Inocenţe/ Visând să apăr Poezia,/ Regină îmbrăcată-n zdrenţe.”

Să nu ne pierdem cumpătul. Câtă vreme mai avem generozitatea de a ne aduna sub auspiciile acestei REGINE ÎN ZDRENŢE, acestei stări de inefabil, de a citi şi scrie poezie, încă nu e totul pierdut. Mântuirea e posibilă, fiindcă se cunoaşte efectul tămăduitor al Poeziei.

Cuvine-se, aşadar, până la o aplecare, cu mai multă atenţie şi consideraţie asupra Antologiei de poezie contemporană NOUL ORFEU, – să-i redăm acestei Suverane în zdrenţe – Poezia – demnitatea şi locul binemeritat de-a dreapta Literaturii Române!

Galaţi, 20 iulie 2008

Sfântul Mare Proroc Ilie

Tesviteanul

Cezarina ADAMESCU

Grigore Vieru – ” Cateva cuvinte din amintire si din tot timpul ”

Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea.
Flamand si descult strabateam pe jos opt km. pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ‘70, un poem despre asta, care suna astfel: “Pe campul / cu pomi
ciudati de tabac – tacut inaintezi. / Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./ Dar tu inaintezi./ Nu mai vine, mama, nimeni din urma/ afara de painea ta/ invelita in stergar/ si cerul din spate/ eliberat de frunzele mari./ Doamne,/ cat cer deasupra unei singure/ paini!”
Maica-mea iesea mai des la sosea, la marginea plantatiei si femeile stiau de ce: – poate ca vine baiatul ei din Lipcani de la scoala si maicuta lui ii va intinde o coaja de paine invelita in stergar.
Imi amintesc ca tot pe atunci, pe la inceputul anilor ‘50, in ochii multor oameni licarea o calda si alinatoare lumina: “Las’ ca vin americanii”. Americanii erau asteptati si in tara de peste Prut, in Romania de care suntem despartiti si mai suntem si azi in mod criminal. Americanii au venit totusi in Romania abia cand au invitat Romania sa adere la NATO. Ne va fi mai usor, ne va fi mai greu dupa asta, noua, romanilor basarabeni?! Nu stiu. Deocamdata aceleasi frunze ne mai mananca sanatatea. Sagetile unei cumplite saracii ne ciuruiesc plamanii. Din cand in cand, iesim la margine la
sosea, stergandu-ne ochii de lacrimi. “Las’ ca vin americanii”.
#
Sa revin, insa, la poezie pentru ca ea a fost legata de Biserica. Pot fi oare conceputi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr si atatia alti mari poeti, pot fi oare ei conceputi in afara credintei stramosilor nostri? Nu stiu exact de unde vine poezia mea, dar stiu ca am descoperit frumusetea Limbii Romane in poezie, iar in Limba Romana ne-am descoperit Tara despre care in copilarie si adolescenta nu stiam aproape nimic. Graiul Roman nu te lasa niciodata singur. Ne-am ajutat unul pe altul si intr-o zi am
trecut Prutul fara sa ne observe granicerii. Iata, insa, ca granicerul de pretutindeni m-a gasit si-n America. Iata ca nu ma pot simti liber nici acolo. Doamne, tare-i incurcat neamul nostru!
#
In poezie,eu nu am dorit sa se auda niste cuvinte care, deseori, sunt prefacute false, adica lipsite de orice sens, de sensul care iti primejduieste uneori viata. Am dorit sa se auda caderea Niagarei lacrimii mele care probabil s-a varsat in inima romanilor de peste tot. Au fost niste clipe cand lacrima mea nu s-a certat cu lacrima lor . Marturisesc ca romanul care nu aude caderea lacrimii altui roman nu ma intereseaza fie el si cel mai bogat om din lume.

Loredana Cristea : A spune ,,sunt român’’ este considerat drept o ruşine! “

Simplă mărturisire : Unii dintre noi înţelegem să ne ducem existenţa-n anonimat încercând să ne facem cât mai puţin vizibili, dar purtând crucea unor gânduri care vor rămâne îngropate veşnic în sicriul neputinţei noastre de-a ne face auziţi, ele ne vor înjunghia pieptul din când în când, atunci când viaţa ne va pune în faţa diverse obstacole, vreo neorocire sau pierdere iremediabilă. Alţii însă, au un curaj vecin cu nebunia, o clipă dumnezeiesc de nedesluşită dezleagă zăgazurile acestui curaj şi mâna începe să scrie… mâna aceasta care poate mângâia, lovi, construi sau distruge, mâna care poate semna acte de clemenţă sau condamnări la moarte, gesturi de binecuvânatre sau sinucidere… în clipa în care începe să scrie, fără ca purtătorul ei să-şi dea seama, imită de fapt pe Dumnezeu… pe El care este Cuvântul. Nu ştiu nici cum şi nici de ce am început să scriu, poate că am început să citesc prea timpuriu cărţi ,,grele” despre care ardeam să ştiu motivul care i-a împins pe scriitori să ni le lase moştenire. Fie că erau versuri, romane sau cărţi pentru copii, fiecare dintre ele şi-a lăsat urma ei sacră în evoluţia mea ca adolescent şi de ceva timp, tânăr. Mă întreb mereu, oare se anticipează de către dascăl, în clipa în care predă lecţia de istorie, că printre zecile de feţişoare uimite poate exista una, două sau mai multe care vor zidi cuvintele sale în suflet pentru restul vieţii? Care-l vor crede ca pe un Dumnezeu când le va spune despre semeţia şi vitejia celor din sânul cărora s-au născut, despre aceea nobleţe milenară care există în actele lor şi pe care o pot simţi pe fiecare centimetru pătrat de pământ pe care calcă?….

Se gândesc ce vor face acei copii ajunşi la vârsta maturităţii în şcoli mai înalte unde li se va spune că istoria este falsă iar ei, părinţii şi bunicii lor sunt, de fapt, nişte bieţi naivi, folosiţi de vremuri, conjuncturi şi pacte?

Cel puţin unul pe generaţie se va apuca de scris, de cercetat arhivele în care speră să găsească o mică urmă a ceea ce pe el îl întregeşte, a ceea ce lui nu-i poate fi luat tot de nişte vremuri, tot de nişte conjuncturi, Şi dacă nu reuşeşte nici acolo să găsească un fir de care să se agaţe ca înecatul de un pai, va rămâne să-şi pună spernaţa în Dumnezeu şi să-şi ducă crucea cuvintelor împotriva tuturor. Nu-l va mai putea întoarce nimeni din drumul lui, indiferent dacă e presărat cu mari suferinţe, denigrări sau monstruoase nedreptăţi. Va fi mai fericit decât cei care vor dori să-l târască pe o Golgotă a propriei lor necredinţe şi rătăciri. Va avea puterea demiurgului precum şi speranţa că ceea ce a dăinuit două mii de ani nu va putea fi dărâmat în câteva decenii de mintea rătăcită a celor care acum se simt stăpâni. Pentru că nu e aşa? Roata se învârte…. şi întotdeauna după furtună va apărea şi soarele care va usca noroiul precum şi lacrimile.

Iată de ce scriu poezie despre România în anul de graţie 2007, când a spune ,,sunt român” este considerat drept o ruşine! Am publicat cartea ,,Româncă, marcă înregistrată” la 17 ani şi mi-o voi asuma până în clipa morţii mele. Dacă sunt acuzată de patetism răspund da! Sunt patetică, duioasă, nebună, miloasă, furioasă… pentru că în sângele meu zac mii de ani de neaplecare.>>>>>

Lucia Olaru Nenati : ”Mănînc pîine şi mă gîndesc la grîu… “

…la întinderi aurii, infinite, străbătînd cîmpiile veacurilor, blînd, fără teama de-a înceta vreodată să se legene-n vînt;
Mănînc pîine şi aud suliţa de sunet a ciocîrliei ce străfulgeră văzduhul, ţîşnind din lan, victorie a cîntecului asupra îngheţatei tăceri;
Înghit frageda îmbucătură şi simt pe spinare roua trudei a zeci de strămoşi seceraţi lîngă spice-n cîmpie, cînd toamna lor arămie recolta venit-a să-şi strîngă pe rînd.
Mestec preadulcele caldelor pîini şi versuri uitate-mi învie-n cuget: „oare cum mă va putea apăra /pîinea şi vinul inimii tale, cînd singurul lucru statornic/e trecerea?”
Inspir aroma aurului copt şi simt mireasma cuibului cald de copil adormit în iubirea nespusă a maicii – icoană ; ori a pîinii lui Făt-Frumos, frămîntată cu lacrimi de mamă, ce creşte la loc, la fel de proaspătă şi de întreagă, oricîte vitejii şi-ar hrăni voinicul din ea.
Rup dumicatul fărîmicios pe-ndelete cu gesturile uscatelor mîini ale osteniţilor lumii, osteniţi de prea lunga foame, de prea multul rău, de prea învechita speranţă; ale tuturor osîndiţilor vieţii, în temniţi nedrepte ori crude Siberii şi visez visul lor la blînde şi galbene lanuri de grîu ce se leagănă-ncet, fără teamă, de gingaşul vînt iertător a fărădevinilor toate, spălate-n izvorul pe-acolo curgîndu-şi ape de rai cu soare vrîstate…
Mănînc „pîinea noastră cea de toate zilele” şi ştiu, adînc, că nu mă va lăsa mîine fără de viul ei, hrană mie de-ntrupare a Cuvîntului întru Fiinţă, atîta vreme cît nu pîine voi mînca ci prea scump trupul Său şi nu vin voi bea, ci prea scump sîngele Său.

Nicolae Grigore Mărăşanu: “Eterna Creangă de Aur”

Un prieten scriitor şi editor mi-a adus în dar o carte: “Antologia basmului cult românesc”, două volume însumând peste 1.150 de pagini, apărută la Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, sub îngrijirea regretatului poet şi editor Ioan Şerb. Sunt adunate aici şi oferite cititorului de toate vârstele cele mai frumoase basme ale românilor, culese şi prelucrate de autori celebri: Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Coşbuc. Mi-a aşezat cele două volume în braţe, calm, tăcut, cu o semnificaţie a gestului aproape ritualică, dar într-un fel şi complice, ştiindu-mi dragostea pentru această inestimabilă comoară de frumuseţe şi înţelepciunea care este Basmul.

Un fior de înaltă bucurie mi-ă străbătut fiinţa.Ţineam la piept cutia cu mărgăritare a Cenuşăresei?! O punte s-a ivit peste timp şi am plonjat de pe ea în atemporalitatea copilăriei lumii, pe tărâmul tinereţii-fără-de-bătrâneţe şi al vieţii-fără-de-moarte. Acolo, maica, încă tânără, mă adună din risipirea jocului fără miez, ne aşezăm pe pragul de piatră al împărăţiei pitice şi cu mişcări aproape imponderabile deschide cartea cu poveşti. La zece paşi de noi curge fluviul cel mare al Europei, Dunărea, altă mare poveste.Pe celălalt mal se desfăşoară în praguri de înălţimi şi culori cele trei păduri fantastice: de aramă, de argint, de aur.

Tatălui meu un ochi îi râde şi altul îi plânge pentru că are trei fete, eu sunt singurul fecior şi nu ştie cât de bărbat voi fi să-i duc mai departe împărăţia. Să mă încerce, îmi cere să-i aduc un ulcior cu apă vie din fântâna fermecată a Zânei Zorilor. Trec fluviul înotând numai cu braţul drept, pentru că în cel stâng îmi ţin hainele sus, sus, să nu se ude; le îmbrac după ce ajung pe celălalt mal, mă lupt cu vâlvele pădurilor, le prefac în cai năzdrăvani şi plec la drum. Murgul mă poartă în şaua de aur ca vântul, ca gândul, ca dorul ori ca blestemul. În lupta mea cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu căpcăunii, cu pândarul cel cu un singur ochi în frunte mi-i iau prieteni şi mă bizui pe Setilă, fiul secetei, pe Flămânzilă, cel ce mănâncă brazdele a 24 de pluguri şi strigă că moare de foame, pe Gerilă, vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Pietre, pe Ivan Turbincă şi genialul Păcală, pe zâne şi crăiese. Străbat spaţiul frigului până la Sfânta Miercuri, pustiul de foc al Sfintei Joi şi îmi culc o noapte capul în poala Sfintei Vineri.>>>>>

Nicolae Dan Fruntelată: „Biografia sufletului“

Locul natal este ochiul prin care iei cunoştinţă de ţară şi de lume şi, în acelaşi timp, iei cunoştinţă de tine. Sprijinit de cuvinte şi de imagini, căpătând o identitate şi o memorie. Este, cred, punctul de origine şi, totodată, punctul final al unui crez al scrisului. Gând cuprins în fascinanta teorie a lui Blaga şi împlinit în metafora satului naşterii noastre. Întrebarea la care mi se cere să răspund are de aceea un răspuns aşteptat. În poezia pe care o scriu se află, îmi place să sper, neostentativ, locul meu natal din sud, sat de câmpie botezat cu numele prinţesei brâncovene Bălaşa, dungă de grâu respirând spre departele său care e Dunărea. Un „deal îndelungat” adică o aspiraţie continuă spre ridicarea spaţiului orizontal al câmpiei nesfârşite şi toride într-un punct înalt de sublimare, gest ce se poate întâmpla numai în vis. Acolo s-a trăit numai copilăria, vârstă de amintire limpede şi versul mi se întoarce la ea ca o speranţă, pe care nu ţi-o poate lua nimeni. Satul din mine a mers cu mine în oraşe, apărându-mă de zgomot şi de risipire. Îl simt mai ales toamna, în dimineţile care au gustul de-atunci. Şi nu mă voi dezice niciodată de el, pentru că mi-a dat cuvintele şi, mai ales, mi-a dat legile de judecare a vieţii în care cred. În ciuda „teoriilor” de ultimă oră care ţintesc universalizarea rapidă şi forţată a sentimentelor, lucru ce-mi aminteşte prin asociaţie gustul fad al fructelor din culturile artificiale. Ai mei s-au adunat din trei izvoare: de lângă Desnăţuiul subţire şi tăcut care se duce ca într-un blestem spre Dunăre, de la Busu, din stirpea căpitanului Vladimiresc Pârvu Fruntelată, de la Balta de sub munte, pământul bogat doar în păduri şi legende cu aur sârbesc şi cu haiduci supăraţi pe lume.

M-am născut în satul românesc Bălăciţa din Mehedinţi şi dacă amănuntul acesta biografic se simte sau se va simţi în versurile mele, nu mă voi ruşina niciodată ci, dimpotrivă, mă voi bucura ca de o datorie împlinită.>>>>>

Adrian Botez: „Mărturisirea mea de credinţă literară“

Consider, ca orice scriitor normal, că, orice aş scrie, se transformă, automat, în Ţara Mea. De fapt – în Patria Mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări – este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi. Dar, evident, „Patria mea este numai a mea!”… – zic des… – însă, uneori, trebuie să recunosc, spăşit: „Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare! – este, firesc, Eminescu.
Nu-mi pot imagina, şi nu vreau asta! – ca Patria Mea să fie pângărită de cei ce nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Spiritul – deci, nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Frăţia întru Spirit!
Mai cred că Poeţii au format, deja, pe planeta Pământ, O NOUĂ RASĂ. Ei, Poeţii, nu se aseamănă cu niciuna dintre rasele pe care le ştim, din tratate – ori vestite prin Sfânta Scriptură: cred că mai sunt, ascunse, Sfinte Scripturi – pe care evanghelişti de taină ai lui Hristos au hotărât să nu le ivească decât atunci când lumea va fi ajuns la amiaza Epocii Mihaelice-Epoca Victoriei Spiritului pe Terra. Va fi ajuns la stadiul creştin autentic – adică, la Abecedarul Învierii… >>>>>>>>>>

Mariana Gurza : „Imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste”

“Cred Doamne si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu….”Iata o marturisire de la care as vrea sa pornesc spre o “marturisire literara”.

Asa cum se stie, la inceput a fost CUVANTUL. Nascuta intr-o casa parohiala, prin cuvant, copil fiind, am invatat rugaciunile de la bunul preot Ioan Tarovan, de la parinti. Dimineata, seara, un ritual de copil aplecat spre ingerasul lui, spre Tatal Ceresc. Inca nu buchiseam cuvintele. Duminica, in strana copiilor imi urmaream preotul plina de curiozitate, incercand sa inteleg “sfintele taine”. Era peste puterea mea de a intelege. Dar sentimentul de bine, de inaltare il simteam vibrand.Asteptam sfarsitul Sfintei Liturghii, stiind ca bunul meu preot, avea in buzunarul sutanei sala anafura doar pentru mine. Uitandu-ma inapoi in timp, nu stiu daca ceva era mai bun, decat acea “prescura” primita in fiecare duminica. Nici nu stiu cum au putut respira patru suflete intr-o incapere mica cat o magazie, asezata in curtea casei parohiale. Dar, mie mi se parea mare, calda, primitoare.Doar peste ani cand am revazut locul mi-am pus intrebari.Tenacitatea parintilor mei, oameni harnici, care si-au lasat in urma vatra stramoseasca, incercand sa uite calvarul persecutiilor staliniste, prigoana si suferinta, s-au resemnat purtand o viata dorul Bucovinei inlacrimate.

Ce carti as fi putut gasi pe singura noptiera pe care o aveam? O Biblie mare, veche, o singura carte. CARTEA UNIVERSALA!

Din primele clase, am inceput sa citesc.Atunci nu gaseam prea multe explicatii comportamentului meu. Imi facea placere sa stau de vorba cu acei tarani batrani si intelepti. Mutandu-ne in alta locuinta, o casa nationalizata, convietuiam cu proprietara de drept.Ii spuneam “Maicuta”. Leganata in poalele taranesti imi povestea tot felul de istorioare. Incepusem sa culeg folclor. Preotul, mi-a oferit ocazia sa spun Tatal Nostru si Credeul in locul cantorului, ingenunchiata in fata altarului.Atata traire si simtire, incat biserica plangea. M-a luat preotul de mana in cateva duminici si m-a dus la cateva biserici din satele vecine. Intr-o parohie, predicand, preotul paroh mi-a daruit o carte de rugaciuni binecuvantandu-ma. Daca stau sa ma gandesc bine a fost unul din putinele momente sublime din viata mea.

Din clase primare, am fost atrasa la tot felul de concursuri literare. Recitam cu patos din Eminescu si Cosbuc si parca si acum imi susura pe la urechi, versuri din “Dusmancele”: Las’ ochii, mamă, las’ sã plânga!//Tu-n leagăn tot cu mâna stângă//Mi-ai dat sã sug, de-acea sunt//Nătângă! Atunci la acel concurs mi-as fi dorit sa recit “Noi vrem pamant “, dar nu am avut de ales. Premiul fiind printre altele si o excusie la Castelul Bran si Peles.Ca o ironie, doar atunci le-am vazut.

Si ca orice “venetica”, cum erau considerati de unii banateni, refugiatii, am inceput sa-mi astern gandurile pe hartie, tacuta, framantata, intrebatoare.Un jurnal, o poezie mamei, un omagiu dascalului.

Descoperisem biblioteca. Citeam pe ascuns cartile din literatura universala pe care trebuia sa le citeasca sora mea. Analizele literare complexe, uneori, contestate ca nu le-as fi facut eu.Un profesor bun de limba romana, Staicu Axente, a fost cel care mi-a dat incredere si curaj, prin provocari literare. In anii de liceu, desi eram la “real”, nu mi-au stat gandurile in cifre ci in forme geometrice prinse in unghiuri de vers.

Concursuri, olimpiade, spectacole unde fiind nevoita sa recit versuri patriotice, uitam versurile si in sali pline, cu mari activisti, improvizam pe loc. Impreuna cu o parte dintre profesori, mergeam cu autobuzul noaptea in satul Marga pentru a canta in cel mai bun cor taranesc din tara, condus de inimosul prof.Dumitru Jompan. Expozitii de pictura, implicarea in Cenaclul “Nicolae Labis”, intalnirile cu regretatul G.Suru, cu membrii cenaclului ‘Semenicul”, concertele de la Scoala de muzica, recitand din Magda Isanos, un “Vis vegetal” sau “Murim ca maine”, episoade unice in care eu, ca fiinta, am atins pentru o clipa bolta cereasca.

Am fost propusa sa merg la Jurnalistica. Dosar facut, articole scrise, doar un singur neajuns, nu am fost acceptata in randurile partidului.Conditie de baza! Nimeni din familia mea nu a fost racolt, fiind considerati “dusmani ai Uniunii Sovietice” daca ar fi sa-l citez pe regretatul Petre Ciobanu. Si omul care putea sa ma recomande, coleg de liceu, dar el la seral, cu functii in partid, neavand tangenta cu literatura, a plecat in locul meu.Cu surprindere am aflat ca ajunsese director de ziar, apoi mare democrat.

Intr-o viata de om pe drumuri lungi, intalnesti, cunosti oameni.Am invatat sa iubesc omul.Sa-l inteleg in felul sau, fiecare avand un univers propriu. Respectul si “iubirea fata de aproapele tau”, mi-au fost de folos.Chiar daca “raul” a incercat sa se strecoare, am stiut sa evit la timp, sa ma desprind si sa caut in miezul cuvantului raspunsuri.

Tot in perioada de liceu, prin sora mea l-am cunoscut pe bunul parinte Adrian Fageteanu.Ne scriam scrisori, il vizitam la manastire. Atunci nu stiam cine este cu adevarat parintele Adrian Fageteanu.Ma privea c-un zambet larg, ma sfatuia, eram ca o caprioara in acel loc mirific unde fusesem cu mama In perioada aceea m-am simtit mult mai puternica. Stiam ca exista cineva, care in chilia sa cu miros de gutui si tamaie, uneori in priveghere, se roaga pentru neamul romanesc.Nu vad de ce ar fi perimata, iubirea de tara si neam.Mi-e drag acest popor cu bune cu rele.Imi sunt dragi oamenii.Am invatat acest lucru de copil.Daca il iubesti pe Dumnezeu iubesti tot ce freamata, tot ceea ce este creatie divina.Niciodata nimeni nu va putea triumfa in fata cugetului curat plin de credinta. Ii compatimesc pe cei care vor sa distruga valorile noastre crestine stramosesti. Suntem multi, suntem puternici.Dumnezeu, prin Duh Sfant, a lasat condeiul in mana unor carturari. Ii respect si ii pretuiesc. Oare cine spunea ca istoria este scrisa mai mult de poeti si scriitori?

Si din respect pentru tara mea, pentru neamul romanesc, imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste.

Mariana Eftimie Kabbout: “Învaţă să trăieşti şi abia atunci vei înţelege de ce ţi-a fost scris să mori…”

Nu de puţine ori m-am întrebat de unde vin şi care este sensul existenţei mele. De ce petecul de pământ pe care calc e înţesat de numeroasele dealuri peste care trebuie să trec ca să pot merge mai departe? De ce fiecare clipă e unică ? Cum poate Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi de ce trebuie uneori să facem ocolul pământului pentru a avea ceva care de fapt se află exact lângă noi?

Nu ştiu de unde vin sau unde merg,
Nu ştiu de ce nu sunt ce par a fi…
Nici care-i rostul meu de fapt, nu ştiu
Şi chiar de-aş şti , la ce mi-ar folosi ?
Întrebări care nu îmi dau pace şi mă aruncă brusc în craterul neştiinţei. Privind cu ochii sufletului, destinul pare a fi o carte ale cărei pagini sunt răsfoite de tot ceea ce mă înconjoară: pământ, nori, cer, soare, anotimpuri grăbite …O carte, în care fiecare clipă trecută e un simplu punct, fiecare vis, o virgulă. Virgula dintre spaţiu şi timp. Singurul semn de întrebare rămâne ziua de mâine. >>>>>

Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, >>>>>>>>>

~Ioana Stuparu: „Când scrii, înseamnă că ai pe lume o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să nu o respecţi”

Când crezi că ai ceva de transmis contemporanilor, dar, mai ales, generaţiilor viitoare, iar când eşti sigur că poţi să faci aceasta în scris, înseamnă că ai pe lume o menire, o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să nu o respecţi.
De când mă ştiu pe lume am fost impresionată de modul de viaţă al oamenilor de la sate, unde, pe lângă tradiţie – lege nescrisă apărută cine ştie de când, cine ştie de unde, dar respectată cu stricteţe, exista un rost al lucrurilor, o rânduială în toate, de la naştere până la moarte, de la semănat până la cules, de la primăvară, până la primăvară. Şi unde aş fi putut afla mai bine acestea toate, decât acolo unde am văzut pentru prima oară lumina zilei, şi chipul mamei? „Cultul pentru familie” şi „iubirea pătimaşă pentru locurile natale” m-a urmărit pretutindeni. Am avut parte să mă nasc într-o perioadă când evenimente de importanţă locală sau naţională, se succedau cu repeziciune, multe dintre ele marcându-mă pentru totată viaţa. Despre toate acestea am scris în volumele mele, dar, mai ales, în trilogia „Oameni de Nisip”, pe care o consider cea mai importantă carte a mea. Port în suflet crezul că „Satul românesc şi ţăranul român” reprezintă „Rădăcina Neamului Românesc”.
Iubesc Cerul, iubesc Pământul, iubesc Lumea, iubesc Viaţa! Consider că este important tot ce se află în jurul nostru: locuri, oameni, fapte, iar eu nu pot fi un simplu trecător prin viaţă.
Cum să se afle despre ceva anume, dacă nu se va spune, dar, mai ales, dacă nu se va scrie? Spre luare-aminte sau, pur şi simplu, pentru mângâierea sufletului. Ce este scris, cu siguranţă va dăinui.
Consider că proza mă reprezintă ca scriitor, iar atâta timp cât voi avea ceva de spus, voi spune!

IOANA STUPARU

Valentina Becart: „Scriu… gândindu-mă la «rostul Piramidelor»”

…Şi cum „toate trebuiau să poarte un nume”… scrisul a devenit o datorie ce trebuia împlinită… ca o răzvrătire împotriva destinului ce a „închis” cuvinte – mult prea devreme – şi în „tăceri mult prea adânci”.
………………
Viaţa – este ca o stâncă, dură, periculoasă, stâncă ce trebuie escaladată, dar nu toţi cei care vor cuteza vor ajunge în vârf. Până sus pe culme, aproape de soare şi zăpezi virgine – sunt mărăcini şi prăpăstii, animale sălbatice flămânde…

O clipă de neatenţie şi drumul poate sfârşi mult prea devreme. Spun toate acestea despre viaţă – deoarece ea nu reprezintă numai fericirea şi seninul, ci şi durerea „mărăcinilor” rătăcirea gândului – şi prăbusirea în hăuri, de unde rareori mai poţi ieşi la lumină. Dar, cu speranţă dorinţă şi cuget curat… vom ajunge pe culmile visate.
……………….
…Şi, nu ştiu cum – într-o zi – a încolţit în inima-mi naivă…visul de a deveni scriitor. M-am născut într-o localitate din zona Moldovei (Hălăuceşti, jud. Iaşi), zonă de altfel atât de frumoasă, dar unde sărăcia devenise o „modă”. Pitorescul deosebit, mănăstirile, reprezintă un punct turistic atractiv. Mai mult decât atât, mari scriitori, poeţi, compozitoriau văzut lumina zilei pe aceste meleaguri care au fost surse de încântare şi inspiraţie: Alecsandri; Eminescu; Bacovia; Creangă; Sadoveanu; Enescu ş.a.
…Şi chiar acum când scriu… parcă aud râsul cristalin, nevinovat, al unei copile… ce ţopăia desculţă prin băltoace, după ploile calde de vară, pe uliţa unui sat uitat de lume şi de D-zeu.
…Şi, după ploaia caldă, ce mirific se legăna curcubeul deasupra lumii – adâncită în „bezna grijilor de mâine”.
…Şi, poate chiar atunci, fascinată de această apariţie „nelumească”, în sufletul meu s-a cuibărit „taina” Universului – şi chemarea spre a descoperi noi înţelesuri…
Tatăl meu a urmat cursurile seminarului de Teologie. În anul al doilea, din cauza unor neâţelegeri… a fost exmatriculat. După ce s-a întors din război (având această şansă), s-a căsătorit. Prima soţie a decedat la vârsta de 29 ani, lăsând în urmă trei băieţi (cel mai mare de 3ani, cel mai mic de 6 luni).
S-a recăsătorit cu cea care este mama mea, fiica unor ţarani înstăriţi, gospodari, dar şi ştiutori de carte. Am devenit o familie numeroasă, cu multe griji şi nevoi. Pe lângă alte îndeletniciri, cea mai mare grijă a părinţilor a rămas munca pământului.
[…] „rămân tulburat de încrederea cu care rostesc apăsat cuvintele, umplându-le lacom cu viaţă adevărată şi cu speranţa cu care, în fiecare primăvară, înfig hârleţul în pământul pietros, răsturnând brazda cu faţa la soare şi mângâind-o cu ochii lor păgâni de iubire” […] [Dinu Săraru – Clipa].
…………………..
Am urmat şcoala generală în localitate (Halăuceşti). În această perioadă am început să scriu primele poeme (vers alb), îndrăgostită fiind de: Eminescu; Creangă; V.Alecsandri ş.a.
Recitam adesea, în timp ce adunam vreascuri din grădină şi din gardurile vecinilor… pentru a aprinde un foc în vatra din bucătăria de vară, versurile lui G. Coşbuc, ce s-au încrustat adânc în suletul meu:
„Pe vatra veche ard, / Pocnind din vreme-n vreme, /Trei vreascuri rupte dintr-un gard”, …şi lacrimi dintr-un izvor necunoscut se rostogoleau fără de voie.
Am urmat cursurile Liceului Industrial nr. 5 Roman, făcând naveta. Mă trezeam dimineaţa în jurul orei 4 (trenul fiind la ora 4:45) şi reveneam acasă după amiaza (orele 17). În perioada liceului, m-am aplecat asupra romanelor de dragoste, şi nu numai, fiind o romantică incurabilă. Amintesc: Stendhal (Roşu şi negru) ; Cella Serghi (Pânza de păianjen); Mihail Drumes (Invitaţia la vals) etc.
Am ales facultatea de Agronomie din cadrul I.A.N.B (Institutul Agronomic N. Bălcescu) Bucureşti, dintr-un singur motiv: iubeam natura, frumuseţea fiecărui anotimp ce-mi făcea sufletul să vibreze, să cânte, iubeam câmpiile înverzite, florile, nemărginirile albastre, zborul fluturilor în beţia de soare a dimineţii.
După absolvitea facultăţii am primit repartiţie la Tulcea ca „şef de fermă”. Un oraş curat, cochet, ospitalier.
Dunărea şi-a deschis larg braţele – pentru a mă primi cum se cuvine.
Am păstrat cu sfinţenie jurnalul, în care îmi notam ades întâmplările fericite sau mai puţin fericite, aşteptările, frustrările, iluziile unei zile trecute.
…Am revenit pe meleagurile natale după ce… sub tălpile mele – s-au năruit altare, speranţe şi crezul în ziua de mâine. Fiul meu, Valentin – Marian, după terminarea liceului avea să părăsească ţara, luând drumul pribegiei (Anglia ), unde s-a stabilit până la urmă ( Birmingham) .
…Şi dintr-un dor mult prea greu de dus – s-a născut primul volum de poeme (Fata sihastră), care i-a fost dedicat.
Scrisul devenise pentru mine un aliat împotriva suferinţei, putând să depăşesc astfel multe perioade dificile. Nu cunoşteam drumul spre „Cetate”. Dar D-zeu mi-a scos în ale un Om de o mare valoare spirituală – Mişu Borşer – care mi-a îndrumat paşii prin „hăţişul cuvântului”. Astfel, am început să scriu şi să citesc cu o voinţă de care nu mă ştiam în stare. Am început cu: Homer; Platon; Hegel; Schopenhauer; Baudelaire; Schiller; Nietzsche; Puşkin; Goga; Nichita Stanescu; Kafka; Camus; Dostoievski; Tolstoi ş.a. Lectura scrierilor lor au adus o „oază de lumină” pe drumul vieţii mele.
Scrierile lui O.Paler – sunt pentru sufletul meu un un adevarat balsam şi fac „mărturisirea de credinţă” că au devenit „rugăciunea mea de seară”.
Sub îndrumarea regretatului maestru şi nepreţuitului prieten (Mişu Borşer) a apărut cel de-al doilea volum de poeme (Clipe arse). În decembrie 2007, a văzut lumina zilei şi cel de-al treilea volum de poeme – „Două lacrimi de cer” dedicat maestrului.
Versul liber a devenit pentru mine o libertate asumată conştient în abordarea şi subordonarea tehnicilor lirice – firul roşu al întregii creaţii. Aspectul prozastic este o escamotare a încărcăturii emoţionale şi o noutate comunicativă. Sunt receptivă la tot ce înseamnă noutate şi modalitate a exprimării artistice; un spirit iscoditor al adâncurilor – al prăpăstiilor sufleteşti, mereu în căutare de noi înţelesuri…
Romanul „Viaţa furată” – aflat în lucru – este, alături de poezie, creaţia mea de căpătâi. Un roman în care viaţa îşi „strigă” toate bucuriile, durerile, personajele făcând cunoştinţă cu „faţa necruţătoare” a destinului.
De ce scriu?!
[…] „Rostul Piramidelor – nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”… [ O.Paler]
…Scriu… gândindu-mă la „rostul Piramidelor”…

VALENTINA BECART