NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ CEZARINA ADAMESCU:,,Un florilegiu contemporan într-un poem-fluviu”

MIRESMELE TRANSCENDENŢEI RĂSĂDITE-N CUVÂNT.

UN FLORILEGIU CONTEMPORAN ÎNTR-UN POEM-FLUVIU

NUMIT – VIAŢĂ

ANTOLOGIA DE POEZIE ROMÂNEASCĂ DE AZI

NOUL ORFEU – EDIŢIE ONLINE

Moto:

„E atâta poezie în laptop,/ încât, când îl închizi/ aceasta rămâne pe dinafară”

-Victor Martin-

La cumpăna veacurilor, ba şi a mileniilor, străini parcă de vacarmul, de iureşul câteodată smintit în care cei mai mulţi intră, dar şi de bucuriile şi voluptăţile din care omul comun se înfruptă cu insaţietate, fără să plătească nimic, Poeţii Cetăţii Universale, „frumoşii nebuni ai marilor oraşe” – un mănunchi – abia de trec de o sută, surzi şi orbi la altceva decât la chemările muzei, refuzând ceea ce altora le pică în guşă, în căpuşă, se retrag din lume şi intră în sine, evadând din real, pentru a descoperi acolo, Lumea clădită de ei, piatră cu piatră, după alt calapod, aidoma visului fiecăruia.

Doar acolo îşi pot ţese, precum păianjenii casei, pânza subţire, fantasmele nopţii de insomnie, într-un superb edificiu, unde primesc – arar – vizitatori, şi numai pe măsura visului lor. Cine nu are acces, pierde o lume peste care ar putea împărăţi, după poftă.

Şi câte avuţii nu se pierd, numai fiindcă nu sunt descoperite la timp, zăcând în adânc şi lăsând doar câteva flăcări albastre să răzbată la suprafaţă, aproape invizibile, ca o chemare, ca o continuă ispită, ademenitoare, ca o rodie în pârg.

Să ai curajul să sapi (Sapă, sapă, sapă, sapă,/ până când vei da de apă!) – să scormoneşti, să râcâi cu unghiile dacă e nevoie, în pământul uscat, iată o întreprindere vrednică doar de arheologi, de arhitecţi, de constructori.

Prinşi între amfiladele unui secol bolnav, cu simţurile adormite, ori dimpotrivă, trezite de miasmele telurice care-i acaparează, cei mai mulţi refuză prinosul sufletesc ce li se oferă uneori pe tavă, dară-mi-te să mai şi sape. Dar efortul câtorva iniţiaţi şi avizi (încă!) de frumos, este răsplătit pe măsură. Ei găsesc aur, diamante sufleteşti, într-un înveliş, dinadins precar. Trebuie să ai ochi vigilent, auz ascuţit, simţuri treze ca să te atingă boarea de Cuvânt inefabil.

Sunt oameni care, pe orice pun ochii sau mâna, precum Legendarul Midas – transformând totul în aur – îl prefac în cuvinte. Cuvântul îi tutelează încă de la început şi trăiesc sub semnul lui miraculos, toată viaţa. Cât îi serveşte Cuvântul, nici ei nu bănuiesc, numai Dumnezeu are măsura tuturor lucrurilor.

Ei nu fac decât să se supună şi trăiesc acest continuu miracol, această (pre)facere spirituală în orice clipă a vieţii lor, raportând toate întâmplările, faptele, simţămintele acestui dor care mistuie, aşa cum îl covârşeşte pe străin dorul de iarba de acasă.

Faptul că Asociaţia Română pentru Patrimoniu a avut iniţiativa extraordinară, de a-i aduna buchet pe aceşti truditori întru Cuvânt şi a le oferi posibilitatea de a-şi revărsa bogăţia sufletească spre oameni, este un alt miracol al timpului nostru, sărac în minuni de acest fel şi plin ochi de altfel de „minuni”, care nu au de-a face cu spiritul.

Precizăm că Antologia de faţă este deschisă şi ea se va îmbogăţi ulterior cu noi şi noi creaţii. Se aşteaptă ofertele unor condeie redutabile precum Grigore Vieru, Ileana Stanka Vicik, Leonida Lari, Minerva Chira, Nicolae Dabija şi îndeobşte, tuturor care vor să-şi dăruiască prinosul de har, sensibilitate şi putere creativă.

Atât de diverşi, atât de singularii în demersul lor liric, iată-i acum pe semnatarii Antologiei de poezie de azi, NOUL ORFEU, umăr lângă umăr, cuvânt împletit de cuvânt, cu funii celeste, în toată splendoarea liricii lor, dăruită nouă.

Precizăm totodată, că acestea sunt doar impresii de lector şi nu judecăţi de valoare şi că, parcurgând filele semnatarilor, am descoperit spirite generoase, mlădiate pe valorile autentic creştine şi pe tradiţia strămoşească, cu dragoste de meleag, de istorie, de strămoşi, de credinţă, de om, de viaţă şi de cultură adevărată. Fie că scriu în vers clasic, modern, postmodern, fie că fac experimente literare inedite, aceştia merită atenţia criticilor şi a cititorilor în egală măsură.

Antologia se deschide cu Amelia Magori – o poetă sensibilă, senzuală, care oferă un grupaj reprezentativ de poeme de dragoste.

Angela Nache Mamier – din Franţa are o poezie cu inflexiuni moderniste, antrenantă, în spirit ludic şi cât se poate de gravă în acelaşi timp, cu sugestii de reflexivitate într-un cotidian, încărcat de griji, de melancolie, de zbucium, dar nu lipsit de farmec, pentru că şi acestea fac parte din viaţa însăşi: „Ce freamăt/ Ce freamăt stingher/ Prin grădinile suspendate/ Sufletul ei, delicat emisfer” (Delicat emisfer).

Misterul maternităţii şi al eternului feminin răzbate în toate poemele ca un fir de foc stins într-o apă freatică. Şi luciditatea ca o floare de colţ răsărită pe un stei inaccesibil: „Umeri de piatră apasă făptura/ suavă a câmpului, grâul/ Pâine care te caută/ Arma cu care mă ştiu/ Dacă lupt.” (Tema principală).

Ancorată în contingent cu funii celeste, Angela Nache are un stil de adresabilitate direct, fără fasoane, ea spune deschis tot ce o apasă, ne împărtăşeşte deopotrivă, dureri, bucurii, griji, angoase, ea se dezgoleşte de stări ca de veşminte, într-o nuditate acceptabilă. Însă toate au un suflu inedit, un parfum de femeie exotic, învăluitor, care caută, în praful zilei, mărgăritarul de spirit ca să ni-l atârne de gât, pe dinăuntru.

Molusca durerii sparge nisipul neliniştii/ Plâng femeieşte, bâzâi, deci cutreier închipuiri./ Discurile soarelui mă reţin în destin./ Sper să trăiesc o mie şi una de vieţi fabuloase/ În undele câtorva raiuri albastre/ Unde luminează poeme cu sau fără cuvinte.” (Vară, 1981).

Singurul nostru regret este că nu putem reda cât mai multe asemenea versuri, adevărate oaze pentru însetaţii pustiului din noi şi din afară.

Angela Nache a trecut prin filtrul sensibilităţii sale universul domestic pe care l-a prefăcut în stare de cântec: „Ochii mei sunt sufletul şi oglinda/ În care mă las surprinsă/ De mine, de voi,/ De câtva timp,/ Din cruzime/ Pleoapele voastre vestejite/ Decapitează vise şi priviri”. (Regina cratiţelor).

Tânărul Adrian Amariei spune: „Sunt doar acela/ care-n literă/ îşi scrie/ calea/ ce i-ai/ pregătit-o…” (Plâng, Părinte…).

Poeme de iubire, de dor de acasă, de credinţă. Invocaţii către Duhul Mângâietor, către Tatăl, către sfinţi – câteva acrostihuri o Plângere a Fiului Pribeag prin lume şi un poem mai amplu numit Lumina lui Cristos.

Adrian Botez începe cu un Prolog în care spune: „Cel ce întoarce pagina/ rămâne pe amândouă/ palmele cu sânge”. Este un alt fel de a spune precum Cezar Ivănescu: „!Dar dacă/ cel ce nu/ se iubeşte pe sine nu/ se naşte/ vom putea să ne iubim oricum/ hypocrite lecteur/ tu care citeşti mai bine/ în foirea unei pizme;/ dar ah, toată viaţa/ mi s-a luat, ah, toată/ viaţa toată mi s-a luat/ mânca-v-ar moartea!” (Confiteor).

Un grupaj de poeme spirituale, cu inserţii în realul imediat, cu o scriitură atentă, în preajma calofiliei, cu idei interesante şi imagini neaşteptate şi frapante: „crucificat pe poarta răsuflării fiecărui val/ sticlos slab – n-aş fi în stare Răul – în/ vârsta cărnii să-l opresc.” (Vomită florile).

O poezie gravă, responsabilă, asumată, ca un bănuţ de vamă plătit în avans cerberului care păzeşte Poarta: „cadavrul unei hârtii/ albe: hartă uriaşă a / Nevăzutului – scrâşnită pe la răscruci// angelic/ irecuperabil/ mai puternic decât Dante:/ departe de depravările realităţii-departe/ de catastrofa posibilităţii nu-i greu/ şi-i atât de aproape să// mori: ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – două dureri” (Străine demersuri).

O notă parte face poemul Fuziuni inconstante:

„Lagune – înspinate de luceferi/ spasmodic se-ncântau – otrăvuri – apele: / foşneşte-n lubric ger trecerea prin iatac a / reci regine/ runigunde// nu pot să mor – deznădăjduitor sunt de/ tânăr: cucuvăile timpului – dorm – îmbuibate de/ rază: blănuri de evi coboară – înstrugurat – la picioare// atingând rănite – palpitând cât de caldă a mai/ rămas planeta Cantilene, în cronici vechi se vorbea/ despre – / cântăreţe – în ierburi – picioarele.// să mă desfăt –lasă-mă – între odoare de apocalips/ nesfârşeşte-mi – ca în ziua dintâi / Fâlfâitului – pe deasupra Şuietului: Ura”.

Un poem tulburător este şi Lânced neam al aurului – cu inflexiuni mistice profunde.

Şi, în sfârşit, poetul citează o „inscripţie pe un zid din Londonderry” – în care cineva se întreabă: „Există, oare, viaţă înainte de moarte?” – problemă fundamentală care ar trebui să ne dea de gândit. Poemul este un colocviu, o revendicare a unui drept, pe care poetul Adrian Botez îl adresează Divinităţii. În alt poem, Adrian Botez se recunoaşte „războinic înfrânt”. Pentru ca în Bilanţ, să spună: „aş vrea – ca otrava cea bună care/ asmute-n plumb – răutatea şi/ măreţia divină a aurului – de neoprit să pătrund – prin ureche –ori/ minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor/ puţini dar aleşi întru Duh – care-mi citesc/ fiece epitaf: versul smuls/ din rărunchii durerilor mele/ cu patimă/ trecute/ doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să/ obţin un prim armistiţiu – cu/ Dumnezeu.”

Catrene, terţine, poezii cu formă fixă, pendulând pe aceeaşi idee: cea a suferinţei izbăvitoare de suflet, acestea sunt poeziile lui Adrian Botez din grupajul amintit.

Adrian Erbiceanu – oferă la rândul lui un grupaj de versuri din volumul Confesiuni pentru două generaţii, sub formă de sonete, rondeluri, distihuri, din care cităm: „Plutesc prin gând ca-ntre vecii de apă:/ Deasupra-mi cerul gol şi legământul/ De-a nu lăsa pustiu să bată vântul/ Prin visul nostru gata să înceapă.// Văd jos din bezna grea mijind pământul/ Şi pe pământ pe cel ce groapa-şi sapă/ cum – se-nmormântă-n propria lui groapă,/ Fără să-şi poată şti deznodământul.// Cu-atâtea amintiri desperecheate,/ Ce bat insidioase din aripe,/ Zborul mă poartă spre eternitate…/ Şi-n mine prinde să se înfiripe/ – Cât înainte tot pe-atât în spate – / Eternitatea fiecărei clipe…”

Adrian Munteanu – O poezie superbă, în stil clasic, cu mult miez, în formă de sonet, în care metafora îmbrăţişează ideea, dând contur inefabilului. O delectare şi o înălţare a minţii şi a sufletului spre alte culmi, acolo unde prind glas, doar vocile de îngeri.

O notă aparte face sonetul care începe cu acelaşi verb reflexiv, la indicativ prezent: „Mă tem de viaţă, putred ghem de sfoară!/ Mă tem de moartea ce îmi ia lumina,/ Mă tem de omul ce-mi sporeşte vina,/ Mă tem de braţul care mă doboară// Mă tem de frunza dezvelind rugina,/ Mă tem de vântul răbufnind afară,/ Mă tem de clipa mult prea des amară,/ Mă tem de gestul asmuţind jivina.// Mă tem de chinul reîntors în sine,/ Mă tem de mâna care mi s-a-ntins,/ Mă tem de azi ce ferecat mă ţine,// Mă tem de teama care m-a cuprins./ Cum să mai am încredere în mine/ Când frica pentru toate m-a învins?”(Mă tem de viaţă, putred ghem de sfoară).

Bogate în înţelesuri şi foarte măiestrit alcătuite, cele mai multe de dragoste, sonetele lui Adrian Munteanu fac cinste oricărei Antologii, proprii sau colective şi, suntem convinşi, oricărui volum de lirică universală, chiar dacă din spirit de frondă, parodiind langajul stradal, unele din ele sunt fruste şi licenţioase.

Foarte original, Adrian Paparuz îşi începe grupajul cu Dublu infarct, versuri post moderniste, interesante. Cităm din poemul Credinţă: „Şi atât de uşor pare a fi…/ cu mâinile-ntinse sub ploaia frunzelor// Gânduri umede, suflete aride/ Trupuri până la genunchi,/ Poduri şubrede, fluvii dezlănţuite…/ Atâta uşurinţă pare/ în gestul dezbrăcării de sine…/ cu mâinile împietrite în ploaia umbrelor// Întoarcere simplă în adevăr/ Despre rătăcire…// De atâta durere peste amintirile nerostului/ Atâta suferinţă peste întâmplarea de fii!”

Adriana Vidroiu Stanca – vine cu o poezie modernistă, cu trimiteri spre universul citadin, cu tematica dezrădăcinării de meleag.

Alexandru Florin Ţene propune o poezie interesantă, abil construită în care „metafora găseşte liniştea la pol” (Poezia este, se caută Poetul).

Distinsul critic radiografiază starea poeziei azi, cu simţ de răspundere şi discernământ. Cu o ironie subţire, auto persiflant, Al. Florin Ţene se trezeşte În braţe cu Selene şi ne împărtăşeşte această stranie experienţă: „Era alb peste tot/ Până şi tăcerea era ca neaua/ Doar Helios păşea spre apus/ trăgând după el un întreg lot/ De cer urcând mai sus/ Unde-şi făcuse cuib cucuveaua./ Eos ascuns după un meteorit/ Făcea dragoste cu Elice/ Pe când eu necăsătorit/ Găsind un moment propice/ Am încălecat pe Pegas/ Şi-am ajuns în Las Vegas./ Mi-am jucat poemele ca un novice/ Şi-apoi sărac şi plin de lene/ Am pierdut o noapte în braţe cu Selene.”

Un poem emblematic, foarte frumos este Poeţii nu mor niciodată:

„Poeţii nu mor niciodată, ei doar/ îşi odihnesc zborul/ între clipa ce vine şi visul ce-a fost// potolind focul din oase şi luna/ cu dorul, arzând întotdeauna/ cu rost.// Poeţii/ nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/ eterne vorbe încolţite-n brazdă/ în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte/ sau în zborul păsărilor ce torc la stâncă/ cântece pregătite să fie gazdă/ în care intrăm cu ei de mână./ Poeţii nu mor niciodată ei vin/ coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/ în apă şi iz de pelin/ ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/ şi ne pun aripi de înger, în abis/ nu mor niciodată, dar niciodată,/ doar urcă în vis./ Poeţii nu mor niciodată, doar ies/ din auz, cum ai privi printr-un ochean întors,/ sau lunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/ aureolează cu stele un şes/ ei au în vene al patrulea simţ,/ metafora din sânge a unui prinţ.// Poeţii nu mor niciodată, ei doar/ îşi odihnesc zborul/ între clipa ce vine şi visul amar/ potolind focul din case şi luna/ cu dorul, arzând întotdeauna/ cu rost.”

Ana Sofian – o poezie calmă, de atmosferă, cu trimiteri post moderniste, din care cităm poemul Deşert: „Puţin praf aşternut peste cuvinte/ odată sfinte/ promisiuni/ ca un deşert/ inert/ dune călătoare/ ucigătoare/ de visuri/ umbra/ fata morgana/ fir de nisip/ contur de chip…”

Anca Negru – Un univers straniu, cuvinte căutate, viziuni parcă apocaliptice: „Implozia absconsă de deşertăciune/ Miriapodia obsesivă a tentaculelor/ De gând create şi impuse/ Silite să meargă în subconştientul/ Milei de sine./ Infamia subversivă/ a răpirii de la sine ce suportă/ Iadul simţirii; autoteroare anti-sine/ Care se răsfrânge plurimorf asupra substanţei./ Neputinţa vieţii, neputinţa morţii/ Autonimicire./ Maşinaţie intrinsecă, firavă fantă/ ce ţin de în afară, orbirea fiinţei./ Dizolvate în consubstanţialitate.” (Frustrare).

Abuz de neologisme, de cuvinte care se poticnesc în limbă, ce nu dau muzicalitatea specifică liricii. Cu toate acestea, se decantează fiorii incipienţi ce pot duce la marea Poesie.

Andrei Novac – o poezie interesantă, ludică, modernă, înfiptă în realitate cu rădăcini în metafore. Se remarcă ciclul despre Paris şi poemul Îngeri citadini.

Distinsa poetă Aura Christi propune un mănunchi înmiresmat de poeme, foarte interesante, închegate şi măiestrit alcătuite, din care, din păcate, ne îngăduim să cităm doar unul: Peisaj din Duminica Orbilor: „Mâinile lui: două drumuri ce sfârşesc/ în cer. Suflet gol, ca străzile destrămate/ în zori de lumină. Ce amiază, Domine larg!!/ Şi eu? Ca o cruce pe un mormânt uitat sunt./ Ca un cuvânt omis dintr-o rugăciune,/ Spusă de un copil meşterind/ un vaporaş de hârtie, fără catarg.// Nu caut. Nu dorm. În insomnie m-ascund./ Ca Magdalena, în ruşinea păcatului./ Sunt vânată. Vânez prin bezna crescând./ Mi s-a spus că lumea s-a refugiat/ într-un mare cuvânt uitat./ Am vrut să cred./ Spre cuvintele mele m-am uitat;/ erau nişte peşti primiţi de pomană,/ puşi într-un lighean plin – ochi cu apă./ Ce linişte, ce nepăsare sfântă/ se aşterne în lumea lor,/ impusă de botul morţii!!!/ Sfâşiată, peste tot se întinde/ gura de balaur a zădărniciei./ Morile Tale de Necuprins, Domine,/ începeau limpede ieri, în cerul din tindă.” Excelent!

Distinsul scriitor Aurel Anghel – oferă Antologiei poeme sub formă de psalmi mireni, în ciclul: Copile, te roagă. Sunt un fel de parafrazare a psalmilor biblici, Psalmul 50, Psalmul 18 ş.a. Dar, în acelaşi mănunchi se află şi poeme evocatoare a chipului bunicii, mamei, iar Casa Domnului e un elogiu adus valorilor nemuritoare tradiţionale ale neamului: Mioriţa, Valea Putnei, meleagul natal. Cu adresabilitate copiilor şi nepoţilor, poemele sunt pline de învăţăminte, unul dintre ele intitulând-se chiar: Învăţături: „Firul de mohor/ M-a luminat/ Cum să acopăr câmpia,/ Cum să caut în iarbă/ Poezia.// Macul din lan/ M-a dădăcit an de an/ Vară de vară,/ Cum să adun literă cu literă/ Snopul uriaş cât câmpia/ Să colorez cu roşul lui Poezia.// Pălămida m-a sfătuit/ Să învelesc puf cu puf câmpia/ să pitesc în uşorul ei/ Poezia./ Cicoarea mi-a arătat/ Cum curge din cer/ Vară de vară/ Culoarea albastră/ Îmbrăţişând toată câmpia,/ Cum să iubesc şi să pier/ În braţele ei../ Peste tot/ Poezia./ Bunica m-a dus la Altar/ M-a-nvăţat să fac prima cruce./ Un preot bătrân/ cu mult har/ mi-a picurat/ Sfânta Împărtăşanie./ Şi acolo am luat/ Prima Sfântă Grijanie.”

O poezie spirituală, adânc împlântată în religie, impregnată de duh şi de o sublimitate care se apropie de ceresc. Ele respiră calm, pace, odihnă, lacrimă de bună mireasmă.

Baubec Izzet – scrie o poezie inspirată, luminoasă, stenică, având rădăcini în literatura mistică. Dar şi poezie de dragoste foarte frumoasă.

Tânăra poetă Camelia Radu, are poeme remarcabile, post moderniste, de dragoste, de credinţă, de naştere şi de moarte; cu iz de panseu liric: „În locul în care întunericul/ are/ un vid de putere,/ acolo,/ se zămisleşte un înger” (Naştere). Şi: „Sunt dar o stea rătăcită/ În altă dimensiune,/ Strălucind într-un pahar/ Din care sorbi/ Orbit.”

Dar scrie şi poeme în care spiritul ludic este prezent în toată ingenuitatea sa: „Şapte mere pădureţe,/ Şapte cocostârce creţe./ Şapte vise-ntr-o cutie,/ Şapte sărutări doar mieee!!!/ Şapte coapte pe dulap,/ Şapte-n cap,/ Şapte sub pat!/ Ghici ce este?/ (Copilăria) (7).

Claudia Voiculescu – o prezenţă plăcută, interesantă, propune Antologiei un grupaj de versuri clasice, unele sub forma de rondel şi chiar de sonet. Se remarcă: Izbăvitor iubind, dar întreg ciclul e remarcabil: „Dar este Dumnezeu când se coboară/ Atâta pace-n sufletu-mi poem/ Şi-atunci, ca şi vrăjită, eu te chem/ Izbăvitor iubind ca-ntâia oară.// Şi-aş vrea, nectaru-acesta să îl bem/ Într-un decor râvnit – a câta oară? – / Când rănile în piept să nu mai doară/ – Eternităţi unite-ntr-un tandem…// Dar simt un monstru tainic cum devoră/ Iubirea noastră – căpitan la proră – /Ce ne purta tot dorul peregrin…// Şi-atunci, mă-nchin, cum Bachus, la un vin/ Şi-nchipui casa noastră-ntr-o enclavă/ Şi eu, de dorul tău, de tot bolnavă…”

Distinsul critic şi istoric literar Constantin Miu – vine în întâmpinarea noastră cu Mitul Eminescu. O poezie elevată, în stil clasic, foarte muzicală, cu aceeaşi formulă: triplu catren. Ar trebui citate în totalitate, fiindcă sunt remarcabile. Cităm, doar, cu regretul că nu putem face mai mult, LUMINĂ din LUMINĂ: „Mereu e iscodesc c-o întrebare…/ Şi chiar dacă răspuns nu-mi dai pe loc,/ Şi astăzi urc pe-a ta cărare/ Cu treptele de fulger şi de foc.// De-o viaţă urc, fără odihnă,/ Ca în Lumina Ta să mă îmbrac./ Vei şti pe loc de am vreo vină,/ Iar de-am greşit, cu Tine mă împac// Lumina mea de seu se face/ Tot mai mică, iar noaptea o-mpresoară./ Când inima din piept va tace,/ Îi dai a Ta Lumină, să n-o doară?”

Cosmin Ştefănescu – o poezie încărcată de simboluri livreşti, cum ar fi: „fata morgana” – care revine obsesiv, „Cavalerul de la Mancha”, „Pasărea Phoenix”, care stăruie în mai multe poeme. Cităm doar: „fata copil/ fata femeie/ fata morgana/ o umbră reală imaterială/ o iluzie ce parcă ne blochează minţile/ într-un punct fix:/ existenţa unui Eden imaginar – mirajul.// Acum e în chinuri groaznice/ căci naşte impresia generală/ fata morgana,/ fata femeie/ fata copil” (O altă fata morgana).

Cristian Neagu – Într-o confesiune lirică numită Proces şi închinată lui Iacob Voichiţoniu, autorul declară: „Am fost cândva pe-o frunză strop de rouă/ Apoi, o lacrimă în ochiul care-a plâns.(…)/ Nefericirea mea reflectă-nţelepciune/ Şi n-am de gând nicicum să mă divulg;/ Rămân în penitenţa ce-mi impune/ Doar verbul „a iubi” să îl conjug// Sunt un boem păstrându-mi integral/ Comportamentul tipului galant.// Mă-mbăt între femei la Taj Mahal/ Ţinând în braţe felinarul de pe „Grand”/ Sant Lord de Saxa, trişorul de speluncă,/ Amant notoriu escaladând budoare…/ Lăsaţi-mi visele!!… Nu le ucideţi încă;/ Mai daţi sentinţei, doar o amânare”.

Dan Anghelescu – îşi începe oferta cu Elegii. De fapt, pretexte pentru destăinuiri tulburătoare. (*) „Voce a celei albe/ fiinţa de vânturi/ ştiaţi…/ când obiectele din jur devin/ fremătătoare/ când încă de-ai putea privi/ viaţa se mistuie/ casă în flăcări/ iubito/ casă lunecând/ morminte lucii de/ aer…// de câte ori/ i-ai trecut sufletului meu/ o adiere a copilăriei/ şi toată fervoarea zilei/ unde/ copaci incandescenţi aiurau/ doar tu ştii/ nu-i aşa că tu ştii/ cu vântul de veghe…// prin somnul tăcutelor/ temple/ teracote albastre/ chiar înfloreau.”

Daniel Lăcătuş – fascinat de Cuvânt, mărturiseşte: „Fără el, lumea mi-ar părea mai goală,/ poate nici eu nu aş fi existat/ e comunicarea de zi cu zi/ miracolul pe care şi tu îl grăieşti./ Cuvinte fulgi,/ Cuvinte metal,/ cuvinte aer/ cuvinte ce apun,/ cuvinte ce răsar/ ca o zână din poveste./ E simbolul ce-l rostim/ şi creează lumea.”

Daniela Pârvu – scrie poezie tăiată-n vers clasic, dar şi în inflexiunile moderniste ale cuvântului. Ele sunt poeme de dragoste, de rugăciune, de viaţă.

Dinu Radu Clejan – începe cu un Credo liric, trece prin Căutări, aude Noaptea şi Visul (cum s-o fi auzind visul?), aude Singurătatea, prin Spulberări, Simţiri, Renaştere.

El, fructul care, după cum mărturiseşte: „vieţuiam liniştit/ în propria-mi iubire”, în tremur, ca să ajungă la Poezia timpului nostru: „Sărut urma/ clipelor noastre tăvălite/ prin paturi şi lanuri/ de flori…/ şi aştept degetele tale/ să-mi răsfire/ gândurile./ Mă îndrăgostesc zilnic/ de poezia ta,/ picurată-n fiinţa mea/ secundă cu secundă/ dimineaţă de dimineaţă/ Acum aştept…/ versul dimineţii noastre/ de atunci…/ strofa nopţii noastre/ de acum…”

Dobre Gheorghe – ne familiarizează cu „efectul de fluture”. Apoi, într-un poem emoţionant numit Viaţă: „Rătăcit, ca o cruce la margini de drum,/ Prietenul meu bombardat cu pastile,/ Inima în moara uitării, uium!/ Prietenul meu strangulat de ventile.// Prietenul meu strangulat de ventile/ Fuge cu o lampă de far pustiit;/ Gramatica greierilor reţinută-n bile/ În nisipul plajei crapă dogit.// Ascuns printre noi ca o Cobra/ Dumnezeu dă drumul la ploi ca la gloanţe,/ Pe când prietenul meu rătăceşte cu sobra/ Fantomă ce fuge de ştanţe.// Rătăcind prietenul meu în inima prietenului meu,/ Ca-n moara uitării, măcinând limbi de privighetori./ Şi fată lampa de far în de Tezeu.// Din cruce încep să cadă scrisori…”

Poeta Doina Drăguţ – oferă Schiţări sumare de urme, Dezolare şi Speranţă, Densităţi concentrice; Spaţiu de strâns în obelisc; Vârtejuri albe; în Răgazul unei cumpene, un Cerc mişcător; în Ochiul de lumină, ca să scoată la iveală Sufletul rătăcit: „Cădea greu în trup sufletul meu rătăcit/ Ecoul vag al propriei mele chemări/ Ruginise între două ţărmuri/ Adânc revelator mormânt/ Orbecăiam între ferestre şi oglinzi/ Dincolo libertate aer şi lumină/ Dincoace, închisoare de cristal.” (Sufletul rătăcit).

O poezie impregnată de sensuri, sensibilă, modernă, metaforică, plăcută, ca un „spaţiu dintre punţi”, întinse spre oameni.

Grupajul se încheie cu poemul Cel ce se învinge pe sine: „Intrăm anevoios în începutul/ Albastru/ Lucrurile se despart/ Păstrându-şi egalitatea// Frânt şi închis/ În spaţii nevăzute// Cel ce se învinge pe sine/ În sine aşteptare uitată/ Este cu adevărat puternic.”

Dona Tudor – prezenţă agreabilă şi interesantă în paginile publicaţiilor ARP, vine cu Joc de sunete, Amintiri, purtate la gât precum mărgelele. Apoi, scoate la iveală file dintr-un Jurnal rupt, un periplu spiritual prin Tripoli, Capadochia, Shanghai, Zidul Chinezesc, Vietman şi un foarte bun prilej de mărturisire: „Sunt/ doar/ femeie…/ Ar trebui/ să-mi fie/ de-ajuns/ dar/ n-am această înţelepciune.”

Dudi Tăimănescu Bălăiţă, într-un superb buchet de sonete, impregnate de senzualitate, melancolie, un lirism în ton elegiac, tulburător, ca o mână tandră, cutreierându-ţi obrazul.

Alegem unul, deşi ar trebui pe toate, pentru frumuseţea lor pură, diamantină, genuină: În zori: „Ce linişte-i în zori când încă marea, se rătăceşte spre-orizonturi mute!// Păleşte luna-n urme moi, pierdute/ peste cearceafuri gri ce-şi plimbă sarea.// Prin dormitoare-albastre, neştiute/ doi pescăruşi taie cu-aripa zarea/ şi se despică straniu nepăsarea/ născând şuviţe de lumini durute.// Vioaie, briza jocul şi-l tresaltă,/ ca-n buză – purpuriul dor de viaţă./ Sărutul ei m-agită laolaltă/ cu apele îmbrăţişate-n ceaţă.// Din neguri creşte pură bolta-naltă/ Şi umple-n mine-o altă dimineaţă.”

Dumitru Andrei – o poezie tăiată-n vers clasic, cu toate ingredientele specifice. În mod cu totul surprinzător, autorul versifică la modul parodic – desigur –o partidă de şah, în poezia Şah-mat (Zugzwangmat).

Mai apar în grupaj Balada călăului şi Cea din urmă poruncă.

Dumitru Buhai – care se consideră poetul sufletului, oferă frânturi de copilărie şi de viaţă într-un mănunchi de poeme aduse drept prinos.

„Eu sunt poetul sufletului şi folosesc cuvinte potrivite,/ Ca fiecare vers de granit şi cald ca soarele când răsare,/ Să-ţi dea-ncredere-n fericire, când deznădejdea dispare,/ Iar tu, cititor, să simţi reînviorarea-n razele speranţei ivite!” (Eu sunt poetul sufletului…).

Dumitru Donescu – într-o manieră modernistă aduce Coloana infinită; Pasărea măiastră, Euharistie, miresmele transcendenţei răsădite-n Cuvânt, dar şi Visul seminţelor, care „au locuit cândva în ceruri/ Printre holde de stele – / s-au zbenguit în copilărie în/ praful lunar;/ au prins hore în jurul Pomului Vieţii/ şi-au băut din licoarea divină.” (Visul seminţelor). Şi, continuă autorul taina de gând: „Crescând, au primit aripi de îngeri şi/ misiuni de arhangheli/ trimişi să ducă germenii vieţii/ ca o bunăvestire dăruită pământului.// De-atunci, seminţele privesc necontenit cerul,/ visând să revină-ntr-o zi/ în locul de unde-au plecat.”

O prestaţie lirică deosebit de interesantă, ne oferă Echim Vancea – în versuri dense, intens metaforizate, care ar merita cu toate citate. Un poem foarte amplu, de fapt o viziune lirică deosebit de originală. Eu, celălalt dezvăluie câte ceva din structura intimă sufletească sa acestui veritabil poet.

Şi Elena Armenescu – vine cu braţele pline de miresme lirice, De mână cu Orfeu, în versuri clasice, chiar despre zeul poeţilor şi al muzicienilor din toate timpurile, pe care îl simte aproape. Poemul Orfeuzeul poeţilor şi al muzicienilor, merită citat în întregime, şi nu numai acesta:

„Anatomişti ai sufletului desluşitori ai tainelor firii/ Poeţii şi muzicienii trebuiau să aibă acelaşi zeu/ Unic, tare, iscusit în labirintul profunzimii/ care vine şi pleacă cu serile, cu zorii cântând. Orfeu// El nu are statuie pentru că nici un chip lăsat/ nu ar putea să te facă să-l auzi, să-l înţelegi/ Doar struna în anumite mâini şi tu în stare de oftat/ Când ţi se deschid cupele florilor, supuse aceleiaşi legi// Tu, suflet arzător, atunci şi nici atunci întotdeauna/ nu vei putea trezi în tine, în inimă, în limitatul auz/ În mintea-ţi mai mereu, chiar între odoare somnoroasă/ Fântânile adânci ori apelor ţâşnitoare-n havuz// Doar IUBIREA cântu-l ştie iar de nu-l ştie îl învaţă/ Îi e mereu la drum tovarăş, ori cea mai uşoară povară/ Purtată în extaz ca un elixir care te umple de viaţă/ Şi cu a stelelor suflare îţi înfloreşte pieptul, te înfioară.” (Sinaia Cota 2000).

Foarte multe poeme închinate lui Orfeu – cel care închină poeme zeilor şi muritorilor deopotrivă.

Lirica orfică a acestei poete este remarcabilă.

Elena Liliana Popescu – o poezie impregnată de dor, sensibilă, mistică, încărcată de tandreţe: „Cine eşti, o, Existenţă,/ dacă nu Inima mea,/ de unde totul pleacă/ pentru a apărea/ şi pentru a dispărea/ fără să-ncetezi să fii/ nici măcar o clipă?” (Nici măcar o clipă).

Emil Bucureşteanu – cântă eternul feminin în „forme rotunde/ perfecţiuni ale minunilor lumii” (Alfabet poetic); Câmpiile dorului, Dorul dragostei, cu gândul rătăcit prin Amazonia tinereţii.

Aceste poeme, „spovedanii pentru sine”, „mărturisirile primei iubiri”, prin care „omul retrăieşte clipele tinereţii” – rămân „peceţi gravate adânc pe scoarţa cerebrală”. Şi în inimi, spunem noi, în căuşul de amintire, de unde se iscă uneori, precum flăcăruile albastre pe o comoară ascunsă.

Eugen Cojocaru propune o Plimbare pe tăişul gândului. O poezie modernistă, din care cităm Acum deocamdată: „Secolul XX şi…/ Acum această/ Secundă eternă…/ Ţi-aduci aminte/ Promisiunile…!?/ Nu e nimic!/ Te vei rătăci prin/ Luxuriantele Grădini ale Sudului/ Voi veni şi eu…/ Deocamdată înfig în vintrele Universului/ INIMA MEA – cea mai perfectă STARE DE GHEAŢĂ.”

Eugen Serea – o poezie în „dulcele stil clasic” încărcată de elemente mistice, o poezie de suflet, de viaţă, de moarte şi de Înviere.

Se remarcă poemul Eu sunt, din care cităm ultima strofă: „Eu sunt doar o frunză rămasă/ În ploaia de toamnă, pe ram,,,/ Pământul mă cheamă acasă:/ Şi norii de plumb mă apasă:/ Eu sunt…însă, dacă eram?… (Fratelui Traian Dorz – Poetul).

Onorabilul Felix Sima – oferă o Poezie volatilă, panseuri în vers clasic. E îmbucurătoare apetenţa poeţilor de orice vârstă pentru scrierile mistice, pentru rugăciunea picurată în vers, în gând, în cuvânt, în inimă, pentru sacrul care domină profanul şi dorul de celest, în acest vremelnic şi risipit pământesc. Modul de adresabilitate direct către Dumnezeu sau prin intermediul sfinţilor, mijlocitorii noştri, este simplu şi smerelnic. Iată şi acest simţământ transpus în dorul de Înalt: „Mi-e tare dor de-o poezie/ Care să spună tot ce sunt,/ Ce merg, ce fac în lumea vie,/ Precum în Cer şi pe Pământ…Felix Sima P.S.: O, suflete, coroana mea de brad/ Prin care zilnic înverzesc şi cad!” (Poemul oglindă).

Florentin Smarandache – scrie o poezie cu elemente cât se poate de abstracte, de termeni matematici împletiţi cu un lirism provocator, în Balada lui Ermizeu.

Gabriela Zavalas Anghel – vine cu poeme minuscule, gen haiku, distihuri, terţine, catrene şi cu alte Poeticale – din care cităm cu plăcere: „Te extaziezi de a mea frunte,/ Mângâi în vis şuviţele rebele şi cărunte/ Mă aureolezi în horbotă de stele/ Şi-mi picuri din peniţă imortele/ Distanţa dintre noi pare a fi siderală,/ Şi prea ades mi-eşti umbra ireală/ Ca o amprentă-n gânduri şi în suflet/ Iar uneori vital straniu răsuflet// De unde vii, din ce Eden astral/ Bizară pământeană fugară ca un val?”

George Anca – scrie Sonete pentru Alkyoni cu vagi trimiteri livreşti, jocuri de cuvinte măiestrite, jocuri dada, paradoxuri lingvistice, toate la un loc alcătuiesc un straniu univers, cât se poate de original.

Gheorghe Ştefănescu – rescrie psalmii în felul său mistic, original, ca pe nişte colocvii cu Divinitatea.

Ioan Miclău – versuri tributare lui Eminescu. Cităm din Liric:

De va fi să mai am vreme/ Creierul să-l storc de vise/ Şi gândirile să-mi cheme/ Tot ce Dumnezeu promise,/ A fi bunul astei vieţi,// Atunci ascultă-mi umbra/ Mărginită de lumină,/ Porţi în tine doar răceala,/ Priviri reci, de gheaţă şi tină!// Lasă spiritul să prindă/ Firul veşnicei iubiri,/ În interior s-aprindă/ Focul sfintelor simţiri;// Şi-ai să vezi cum creşti în tine,/ Omule, tu umbra rară,/ Cum prin geana razei fine/ Auresc sub albă roua/ Florile de Primăvară!”

Ioana Stuparu – îşi începe periplul Orfic cu poemul Copil al nimănui, pentru ca apoi să poposească pe Tărâmul ideal: „Am poposit pe ţărmul plin cu alge/ când soarele ieşea semeţ din mare/ Călcam desculţ pe cioburi milenare/ Pe valuri se vedeau dansând catarge.// Mi-e gândul nestatornic ca un val/ Ce te sărută-n grabă şi-apoi pleacă/ Abia am poposit şi mă încearcă/ Acelaşi dor „tărâmul ideal”.

O poezie caldă, calmă, stenică, nostalgică, aglutinându-se în eufonii fără cusur. O sărbătoare a spiritului şi a lirismului autentic românesc. De notat poemele: Dor de Nichita şi Lui Nichita Stănescu.

Ioana Trică – îşi expune Tăriile interioare. Se remarcă în chip deosebit: Primul răsărit de la facerea lumii; Ţara femeilor; Caii sălbatici; Şarpele timp; Spre steaua singurătăţii, dar întregul ciclu este notabil.

Iolanda Scripca – scrie în vers clasic o poezie Ca un ecou, ce se transformă în Declaraţie de dragoste.

Reţinem Recviem De Mai (George Enescu 19 August 1881- 4 mai 1955): „Joacă tăcerea pe corzi de vioară,/ Arcuşul mai zburdă pe coame de cai,/ Există în inimi cimitir de mesteacăn/ Deşi a venit înc-o dată un Mai/ Miros a fum descompusele vise,/ În focul căminului se mistuie iele./ Gerul mai taie o dată din aripi,/ Cenuşa zboară cu gândul la stele…/ Elegantele fracuri nu pot să aclame./ În suflet sertarele sunt răvăşite…/ Cheile sol se destramă în linii,/ Durerile lor au rămas necitite./ Se joacă tăcerea pe corzi de vioară,/ Arcuşul mai zburdă pe coame de cai./ Există în inimi cimitir de mesteacăn…/ Violoniştii mai mor şi-ntr-o lună ca Mai.”

Scriitoarea se remarcă şi prin literatura pentru copii pe care o scrie şi o cultivă cu multă candoare şi dragoste.

Distinsul poet Ion Pachia Tatomirescu oferă un curcubeu de sonete – remarcabile toate, dar noi cităm doar: Iubirea de lumină-mi este totul:

Mişcarea curmă moartea sub arcadă -/ şi-armatele de zmei cu scuturi urlă/ spre Soare-Moş – sublima-ne monadă;// raze-săgeţi mi-adună zmeii-n spadă/ şi, despicându-i fac genunii turlă -/ trei ani rămân sub scut, cu steag şi surlă.// De-alţi zei să mă păzească – n-am nevoie/ iubirea-mi de lumină mi-este totul:/ sublimul generez – şi-aceasta-n voie – / şi, din sublim, genunea trec de-a-notul.// Doar Samos mi-a deschis cereasca voie -/ Şi rănilor de Timp le sting complotul/ în curcubeul urnei – pur altoi e…// Iubirea-mi de lumină-mi este totul…”

Ionel Bostan – propune poeme despre sat, despre universul rural, în nota soresciană din La Lilieci, foarte agreabilă, plină de umor, miez şi savoare. E o plăcere să colinzi uliţele şi să-ntâlneşti megieşii, fiecare cu umorul său, voluntar sau involuntar, atât de bine surprins de autor.

Întreg ciclul este un medalion, o evocare a meleagului, de care Ionel Bostan s-a despărţit şi pe care îl reînvie cu atâta farmec, în vers, spre desfătarea cititorului.

Ionuţ Caragea – vine cu o poezie panseistică, parodică, în stil modernist, antrenant, proaspăt, în spirit de frondă. Reţinem: Întreabă-l pe Nichita de ce a murit: „Îţi zic un pahar face cât mai multe guri de femeie/ Întreabă-l pe Nichita de ce a murit/ întreabă-mă pe mine de ce beau/ ha!/ întreabă-l pe Ovidius ce înseamnă exil/ întreabă-l pe Dumnezeu ce înseamnă/ TANDREŢE/ dar mai bine…/ Întreabă-l pe Nietzsche/ de ce Dumnezeu a murit/ întreabă-ţi singurătatea/ de ce este atât de perversă,/ pe femeie nu ai ce s-o întrebi”.

Ionuţ Ţene – oferă un grupaj liric despre Creştinismul românesc şi speră că: „Vom construi un pod al poeziei/ Florile de metal ale nopţii.// vom construi o pasăre de sticlă/ Buzele de metal ale sorţii// vom înălţa o punte din lamele cuţitului/ Suflete de utrenie cu ochii de ceară// Vom ridica mâinile agăţate de lumina lumii/ şi vom juca pe cinste o banală partidă de baschet/ pe terenul din spatele Paradisului/ cu buzele transpirate de speranţă.”

Univers romantic, poeme de dragoste, iubirea sub toate sublimele ei aspecte, şi un Crez în care Ionuţ Ţene spune: „Sunt ultimul dac al acestui pământ/ Sunt ultima clipă a acestei zile/ Sunt ultima picătură de rouă de pe piciorul ierbii/ Sunt ultimul strigoi printre mormintele strămoşilor/ Sunt ultimul român dintre români/ Sunt ultimul dintre cei ce sunt/ Sunt ultimul dintre ultimii/ sunt ultimul/ Sunt”. Superbă măreţie a umilinţei!

Jeanet Nică – în Şarmant aprilie – declară că are metafore în trup, care aleargă în loc de sânge. Poeme-n vers clasic, unele sub formă de sonet, autoironice, autopersiflante, plăcute, stenice.

Janet Carp – poeme-parodii, un Monolog deloc autist a femeii est-europene, poeme Antiutopice şi o dedicaţie către soţul ei Piet, botezat Petru – Ca într-un film de Tarkovski.

Laura Mihalca propune o poezie modernă, cu ritm interior susţinut şi idei generoase, un poem tradus în limba franceză, tristihuri şi un Templu literar în care tronează Mihail Eminescu „precum statuia Maicii Domnului în Biserica Bărăţiei; Bacovia plângând a toamnă, arhanghelii poeziei: Labiş şi Blaga./ iar în mijloc profetul Arghezi. Străjuiesc părţile, adormiţi în statui: Baudelaire, Rimbaud, Prevert, Appolinaire./ Şi agheazma din care mă adap/ e Nichita Stănescu.” „Iar la intrare e veşnic aprinsă o lumânare/ Omar Khayam//.”

Şi, spune poeta: „Miroase a smirnă şi a tămâie în tot locul,/ Shakespeare, Balzac, Goethe, Eliade, Cioran/ îngerii mă privesc conştiincios/ Caragiale, Sadoveanu// Acum sunt aproape departe/ şi mă rog/ pentru puterea spirituală/ a adevărului meu literar/ Amin!”

Un bucheţel de tristihuri încheie grupajul ca un aranjament ikebana în spirit de haiku.

Liana Iacobeţ (Luana) – propune o poezie senzuală, de dragoste, în care Bucuria minutului, triumfă, în Dorinţe ascunse.

Lucia Olaru Nenati – începe cu haiku, apoi încearcă o definiţie a Poeziei (cum să defineşti iarba?) şi a rostului Poetului „Cel ce rostuie hotarul/ Fiindului de nefiind”.

O poezie interesantă, de stare, elitistă, plină de miez, de savoare, cu trimiteri livreşti. Autoarea are şi o intervenţie în proză, intitulată Mănânc pâine şi mă gândesc la grâu.

Luminiţa Suse, Poeme accidentale; Slow motion, în vers alb, cu jocuri de cuvinte, oximoroane, panseuri lirice, exerciţii de stil, experimente.

Luminiţa Zaharia – o poezie modernă, o Reţetă de poet; Geometrie plană; Viteză; O Natură moartă; Scrisoare de la mare şi alte întâmplări numite viaţă, convertite în poezie de calitate.

Maia Cristea Vieru – poeme ca nişte Încremenite monade, în vers liber şi un poem în limba franceză.

Maria Eugenia Olaru – poeme rugăciuni, impregnate de taină, de Scrisori de dor către casă; Peisaje interioare populate de Maica Domnului, de cruce, de iubire de Dumnezeu şi de oameni. Poeme Cu miresme de fân, în stil modern, plăcute, stenice.

Maria Pal – îşi scoate poemele-mărturie din Sanctuare de ceaţă.

Mariana Eftimie Kabbout – poezie în stil clasic, de dor, de visare, de deşert, despre suflet, părinţi, etc.

Mariana Gurza – propune o poezie panseistică, în vers liber.

Reţinem: Spune-mi cine sunt: „Am crezut că ştii/ Cine sunt./ Eu mă credeam,/ Dimpotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.”

Mariana Tănase scrie despre Moartea pescăruşului, despre Eden, despre o Scrisoare pe valuri, o Salcă, un Mal cu gânduri; Tablou marin – toate în vers clasic.

Marin Toma – îşi cântă durerea pierderii fiinţei iubite în vers ritmat, intimiste, sensibile, despre orizontul imediat. Cele mai multe poartă titlul: Poem neterminat.

Mihaela Albu – poezie deopotrivă în ritm clasic ori modern, în care aduce Ofrande Poeziei, dar şi sonete foarte interesante şi agreabile.

Mihai Mataringa – poezie clasică tăiată-n vers ferm, viguros, din universul spiritual care îi e propriu.

Mihai Târnăveanu- oferă o Cugetare limpede în vers clasic, scrisă cu discernământ şi măiestrie.

Venerabilul poet, prozator şi publicist Mircea Micu – începe cu Scrisoare de la bunicul, versuri tăiate în vers clasic, foarte bine alcătuite, adevărate sărbători ale spiritului. Evocarea chipurilor dragi, a meleagului, prietenilor dispăruţi. Cităm, din păcate, doar: Pasărea de acasă: „Ea vine seara şi n-o chem:/ şi de venirea ei mă tem.// şi mă prefac că-s mort şi surd/ când pe la geamuri aud.// Ea n-are trup, ea e un fel/ de crin cu aerul în el.// Ea n-are ochi şi-n două părţi/ Poartă inele mari e morţi…// Prelungă ca o frunză grea/ Se-aşează’ncet pe fruntea mea// Apoi coboară mai în jos/ Spre-al tâmplei vulnerabil os,/ Apoi spre coaste, până când/ o simt cu ghearele strângând// şi tace atât de mult şi greu/ ca-aud cum plânge Dumnezeu.”

Mirela Nicoleta Hîncianu – în vers alb şi clasic îşi rezumă crezul artistic astfel: „Am îmbrăcat haina cuvântului,/ speriată de goliciunea stranie/ a crengilor fără primăvară.// Scriu rotundul soarelui/ împleticită printre cuvinte sărace/ în aburul diafan al inimii/ pe care scrijelesc contur/ întregit din frânturi de suflete…” (Abur).

Ea cutreieră „cu paşii cuvintelor”. „Cutreier…/ văd…/ simt…/ tac…/ plâng…/ până când răpusă de durere/ caut drumul către acasă…” (Cutreier cu paşii cuvintelor).

Monica Ilaş – începe cu Marea îndoială, trece prin Blestem, prin Înserare absolută; Dincolo de gând; Deasupra stelelor; într-o poezie frumoasă, stenică, binecuvântată.

Monica-Oana Vintilescu – poetă cu un condei format, ne oferă inima spunând: „Iată inima mea – / respir-o tu până la capăt” (Iată, inima mea).

Nastasia Maniu -în ciclul Bilet de intrare în Paradis, începe cu Poem după dictare, declarând la un moment dat: „Sufletul meu a scris un poem pe care l-a citit Dumnezeu”. Poezie mistico-religioasă, bine închegată, frumoasă, plină de simţire.

Nicholas Dinu, foarte sobru, oferă: Fişe din dosarul meu, pretexte pentru poezii clasice cu trimiteri la Sfânta Scriptură dar şi din contingent.

Nicolae Horia Nicoară – poezie panseu de dragoste şi dor de casa natală. Se remarcă: Stau singur în cuvânt, din care cităm: „Eu scriu aici, acum, iar mâine/ Mă vor citi acei ce vor,/ Acest Poem precum o pâine/ Egal se frânge tuturor.// Stă singur în cuvânt şi scrie/ Sufletul meu ca norul vara/ Ce-aduce ploaia în pustie/ Drumeţului să-i stingă para.”

Nicolae Negulescu – propune o Întoarcere „dintr-un basm într-o clipă de dor”. Elegii din care cităm: Elegie pentru a fi: „Fire-aş fi/ fire-aş tăcere,/ Fire-aş pruncul maicii mele;/ de aş mai fi/ să-ţi fiu odată/ pântecul iubit de fată/ fără mângâieri de tată!/ eu, născut în niciodată…”

Nicolae Rotaru – în grupajul intitulat: Înşir, cu tocul, ca un preşedinte, debutând cu poemul Vă sunt, să-mi fiţi. Foarte frumos poemul N-ai să, dedicat Fachirului Nichita: „N-ai să verde, frunză foaie,/ N-ai să ruginiu ars codru,/ N-ai să darnic Nicolae,/ N-ai să vieţii noastre modru// N-ai să dornic darnic Nae,/ n-ai să duce-te-ai venind,/ n-ai să lup dacă nu-i oaie/ N-ai să poftă, n-ai să jind.// N-ai să noapte paşi prin sat/ N-ai să creanga a umbla/ N-ai să flăcău însurat,/ N-ai să fante-n mahala!// N-ai să nici şi n-ai să prea/ N-ai să toţi şi n-ai să tu,/ N-ai să nu pot de-i a vrea,/ N-ai să da dacă e nu!”

Foarte interesante aceste jocuri de cuvinte.

Niculina Ilisie – începe cu poemul Dresor de priviri – ne oferă Floarea albă de cireş; Noaptea în cârlige de rufe; Noaptea ca o pădure; Liliacul ce a înflorit sub pernă – poeme foarte frumoase în stil post modernist.

Olga Alexandra Diaconu, Între fire şi gând – îşi cere Dreptul la nemurire. O poezie modernă, încărcată de sensuri, de simboluri şi înţelesuri care se distaină pe măsură ce o parcurgi. Se remarcă, printre altele: Tristeţea materiei: „Tristeţea materiei -/ un acord muzical în liniştea firii – / se mistuie-n mine/ din dor de ea însăşi/ acoperindu-mă cu poeme/ ca şi cum m-ar acoperi/ cu frunze putrede/ până la identificare/ până la destrămare/ şi apoi desprinzându-se/ ca orice acord/ cuprins în alt acord- / ca un fum nevăzut/ ridicându-se în Înalt/ devine misterul lumii/ care mă reneagă.”

Ovidiu Oană – începe ciclul de poeme cu Blestemul Dragobetelui – o poezie de dragoste în vers clasic, senzuală, cât se poate de încărcată de tandreţe şi simboluri. Cităm: Vânt prin taine: „Îmi intră-n taine vânt de busuioc( scăpat dintre cosiţe de aramă/ sau doar trecut prin caier greu de foc/ grijit ascuns sub aburi de maramă// mă cotropesc furnicile în sânge/ la gustul tău de fruct abia în pârg/ iar patima prin pori cât se prelinge/ eu obosesc de-atâta dor şi sârg./ Vântul e vânt şi pleacă să colinde/ iar eu adăst în urma lui cuprins/ de saţul de a fi oprit flămânde/ miros şi gust din care m-am aprins.”

Ovidiu Vuia – poposeşte în Antologie cu Cartea unui pelerin al poeziei” – şi începe cu Permanenţe eminesciene, poezie în vers clasic care evocă personalitatea şi Eternitatea lui Eminescu. Omagiu etern modelului său liric în aproape toate poemele. Titluri precum: Trăind cu Eminescu; Geniul eminescian; Arhitectura spiritului eminescian; Nemurirea lui Eminescu; ş.a. rămân mărturie a dragostei sale faţă de Luceafăr.

Paula Romanescu, poezie tradusă în limba franceză, unele sonete, versuri evocatoare ale unor chipuri dragi, măiestrit lucrate, plăcute.

Petre Bucinschi – poeme în proză – sub forma jurnalului liric, care abundă de expresii fruste, imagini de frondă, dar din care răzbate fiorul liric la suprafaţă.

Radu Tudor Ciornei – se roagă: „Vino îngere”. Un univers fantast, cu vers alb, clocotind de mustul sângeriu al vieţii.

Reli Tarniceri – poartă „Veşmânt de gânduri”, „din faldurile grele de catifea barocă”. Majoritatea poemelor în vers clasic. Se remarcă: Dansând cu lupii; Taine; Balada lui Ciprian.

Rodica Cernea – în vers cu rimă cântă: Magia Poeziei; Timpul; Toamna, Orhideea, Renaşterea, ş.a.

Rodica Elena Lupu – poezie sensibilă, preamărind Viaţa, Clipa, Anotimpul ploilor; Iarba ş.a.

Sandu Tudor (poet monah din secolul al XX-lea, închis politic şi mort în închisoare) – şi, spunem noi, iniţiatorul acelei mişcări spirituale numite Rugul aprins, evocat şi de Nicolae Steihardt în Jurnalul fericirii şi de Valeriu Anania în Rotonda plopilor aprinşi a scris o poezie mistică, precum ce a confraţilor de suferinţă Radu Gyr, Nichifor Crainic şi mulţi alţi, încărcată de semnificaţii religioase, de dor, de sete de libertate.

„Ascuţite de înţeles/ trăit,/ limpede şi curat/ ca o necurmată/ şi nemărginită suire/ tot mai apropiată, tot mai crescută/ la inima/ cea tainică/ şi sfântă a Domnului” (Am auzit cântecul păsării unice) – poezie foarte frumoasă.

Cităm din Anahoreta: „N-am nimic din păgânul Narcis/ În tăgada ce-o ţin pentru Rest./ Cu nădejdea învierii din vis/ Din smerenii vieţuiesc fără gest.”

În sfârşit, sunt alese Treisprezece stihuri pentru Cutia mea de lemn”.

Ar merita un spaţiu special pentru a-l evoca, pentru că, într-adevăr, versurile sale sunt semnificative, nu numai pentru perioada de tristă amintire, dar şi pentru urmaşii de azi şi cei de mâine.

Sorin Olariu – declară din capul locului, nonşalant „Eu sunt un lup spânzurat/ de propriul urlet”.

Spirit de frondă, poezie ultramodernistă, langaj plastic, licenţios. Dar, iată-l pe poet „spânzurat între două ceruri”: „doar eu mai veneam uneori/ însingurat pe ţărmul dintre noi/ să-ţi ascult mersul/ de ape/ mă doare cerul dintre aripi.” (Sfâşiat între două ceruri).

Stelian I. Constantin Mitadinu revarsă Lacrimi de vânt – versuri şlefuite – după propria sa mărturisire de Nichita Stănescu. Poezie frumoasă, metaforică, de dragoste şi un ciclu intitulat Păcală în stare pseudo-lethală (versuri în manieră naivă).

Tania Ramon – în poezia sa, cizelată în bazaltul versului clasic, mărturiseşte: „Am scăpat luna din mână”.

Theodor Damian – scriitor, publicist poet – îşi deschide ciclul cu Ţipătul dintâi, periplu în contingent, un fel de jurnal varşovian. Din păcate, nu putem cita decât fragmente, deşi… „Varşovia e un oraş uman/ acolo mimoza înfloreşte/ înfloreşte şi în Spania/ e adevărat/ pentru cine-şi aduce aminte/ dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamţ/ la mănăstire/ nu în Spania/ trebuie să fi mers singur/ pe străzi necunoscute/ fericit/ şi să fi cântat/ cântecul naşterii tale/ pe care nu poţi să-l uiţi/ asta este/ să-ţi cânţi ţipătul dintâi/ aceasta este fericirea/ degeaba mai cauţi în alte ţipete şi zgomote/ doar cu drama aceasta rămâi/ aşa cum ai intonat-o de la început/ aşa joci/ în tot ce e frumos pe lume/ îţi aminteşti/ tu şi drama ta/ fie că poţi/ fie că nimic nu poţi spune”.

Un univers liric bogat în sensuri, deschis însă spre universalitate.

Ticu Leontescu – oferă o poezie religioasă, dar şi o Elegie, închinată Poeţilor martiri. Un poem închipuindu-l pe Înaintemergătorul Ioan, dezvăluind păcatele iudeilor, este de natură să tulbure cititorul.

Apoi, cu totul original, Ticu Leontescu îşi propune să petreacă Săptămâna mare în haiku.

Se pare că aceste scurtisime străfulgerări de gând îl avantajează.

Titina Nică Ţene – declară dintru început ca să nu existe dubii: „Parcă sunt alta decât sunt”. Apoi, asistăm cum: „Cad tristeţile din mine” după spusa poetei, ca o Rugăciune, pentru ca mai spre final, poeta să dorească: Să uit definitiv.

Tănase Mihail, vers clasic, poezie de dragoste dar şi de atmosferă autumnală, ceea ce nu-l împiedică pe poet să mărturisească: Mai sper.

Valentin Varan – oferă un Poem în oglinda sufletului apoi e sedus de o Căutare în vis, de Al doilea Rai, de Anotimpul regretelor şi de Singurătatea celui vesel.”

Valentina Bişog îşi închină vrerea lui Dumnezeu – A Ta să fie vrerea. Singurătatea predominantă în lirica sa, deşertul „plin de fantome”, sunetul nisipului, chinul durerii, zid chinezesc. „Cine mai poate aduna singurătatea/ din cenuşa cuvintelor/ purtate de vânt/ ca pe un cânt/ de sirenă?” (Tăceri însingurate).

Valeria Tăicuţu – scrie poeme In vitro, „despre clonele care/ învaţă să mimeze orgasmul în/ noul ghiveci” (In vitro). O poezie de stare, inteligentă, senzuală, atent caligrafiată, cu înţelesuri şi simboluri multiple.

Valeriu Cercel – sensibil şi melancolic, scrie cu Dor un poem despre Acasă. Apoi oferă un Sonet pentru infinit, pentru ca imediat să mărturisească: Azi noapte m-am trezit în paradis.

Urmează o lungă spovedanie lirică, apoi Povestea unui fost emigrant.

Veronica Bălaj – descrie o Aniversare şi tăiere de noroc, apoi, în acelaşi stil ironic, Balada plecării în Vislanda, şi ne învaţă Jocul de-a viaţa în care Atâta zi, atâta noapte, măsurate cumsecade.

Victor Martin – ne-a oferit cu generozitate monade din fiinţa sa: „E-atâta poezie în laptop, încât/ când îl închizi,/ aceasta rămâne pe-afară”.

O poezie remarcabilă, panseistică, înfiptă în cotidian, dar cu alonjă spre divin: „A scrie e ca şi cum ai uda strada/ după o ploaie de fantasme./ În americi de cuvinte, e imprudent de emigrat;/ statul cu capul în jos,/ pe partea cealaltă a globului,/ îţi coboară mintea la cap,/ lucru deloc bun,/ aici sub prun” (Sub prun).

Victoria Duţu – îşi impune personalitatea în vers: „Zgomotul acesta/ atât de violent/ îmi ia puterea/ de a privi/ de a atinge/ liniştea ca o/ prezenţă/ dincolo/ de gestul meu, de a cuprinde/ mănunchiul de cuvinte,/ ucise cu zgomot.”

Poezie modernistă în acelaşi stil, surprins în imagini fulgurante: „caut prin iluzoriu/ mâna/ ce mă atinge/ ca să fac/ pasul corect.” (17).

Victoria Milescu – arată Partea nevăzută a gloriei, după propria mărturisire, Imitându-i pe ceilalţi. Un foarte interesant univers care ar merita mai multă atenţie, tutelat de Cuvânt, de Poem, de Divin: „Sunt încă/ proprietatea lui Dumnezeu/ unde să fug/ sunt scribul sub teroarea cuvintelor” (Între forţă şi slăbiciune).

Violeta Ionescu – îşi începe periplul liric Pe Argeş în jos, cu trimitere la jertfa Anei: „Mai e loc de nouă monastiri, nouă Ane/ nouă meşteri Manole…// Ci numai tu vei rămâne/ Ci numai în fântâna tăcerii tale/ Se tulbură Ana,/ Manole…” (Pe Argeş în jos).

Ea scrie o poezie cu intarsii sidefii de spirit, în trupul de lut, scrie pentru ieri, pentru azi şi pentru viaţa de dincolo, scrie cu pana din aripa îngerului, scrie cu colţul stelei Aldebaran – transformată-n fiinţă: „Impresia că te-ntorci către mine, În timp ce te-ndepărtezi/ stranie fiinţă Aldebaran…// Câte milioane de ani lumină/ Sapă faţa ta nevăzută?// Impresia că scriu cu tine aplecat/ Peste umărul meu…/ Câte galaxii între noi? Doar două?// Impresia că-ţi ascult/ Necuvântată porunca…/ Şi ce dacă nu ai chip?/ Stranie fiinţă” (Aldebaran).

Excelent poemul de final Bântuie-mă, Doamne.

Ştefan Doru Dăncuş – cu inimitabilul stil ironic, autopersiflant, construieşte o poezie lucidă, post modernistă. Majoritatea poemelor au titlul Scrum şi ele reflectă stări şi sentimente adevărate.

În sfârşit, Ştefan Dumitrescu tăind în vers clasic imaginea, se referă la Poporul Român, la valorile lui naţionale, la Brâncuşi, Efigia Poetului, – efigia ţării şi a neamului. Multe rugăciuni strigate către Iisus Hristos.

E destul de dificil să prinzi într-o frază sau în câteva, opera unui poet. Dar întreprinderea noastră, a fost doar în scopul semnalării acestor truditori a hârtiei, care scot la lumină mărgăritare pentru oameni.

Specificând că se aşteaptă şi contribuţia altor poeţi, a tuturor celor care doresc, nu ne rămâne decât să-i salutăm cu respect pe cei prezenţi deja în Antologie şi să le dorim să fie citiţi de cât mai mulţi doritori de frumos şi bine.

24 iulie 2008

Cezarina ADAMESCU

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.