NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

Februarie 27, 2008

Loredana Cristea : A spune ,,sunt român’’ este considerat drept o ruşine! “

Filed under: program — by ARP @ 3:42 pm

Simplă mărturisire : Unii dintre noi înţelegem să ne ducem existenţa-n anonimat încercând să ne facem cât mai puţin vizibili, dar purtând crucea unor gânduri care vor rămâne îngropate veşnic în sicriul neputinţei noastre de-a ne face auziţi, ele ne vor înjunghia pieptul din când în când, atunci când viaţa ne va pune în faţa diverse obstacole, vreo neorocire sau pierdere iremediabilă. Alţii însă, au un curaj vecin cu nebunia, o clipă dumnezeiesc de nedesluşită dezleagă zăgazurile acestui curaj şi mâna începe să scrie… mâna aceasta care poate mângâia, lovi, construi sau distruge, mâna care poate semna acte de clemenţă sau condamnări la moarte, gesturi de binecuvânatre sau sinucidere… în clipa în care începe să scrie, fără ca purtătorul ei să-şi dea seama, imită de fapt pe Dumnezeu… pe El care este Cuvântul. Nu ştiu nici cum şi nici de ce am început să scriu, poate că am început să citesc prea timpuriu cărţi ,,grele” despre care ardeam să ştiu motivul care i-a împins pe scriitori să ni le lase moştenire. Fie că erau versuri, romane sau cărţi pentru copii, fiecare dintre ele şi-a lăsat urma ei sacră în evoluţia mea ca adolescent şi de ceva timp, tânăr. Mă întreb mereu, oare se anticipează de către dascăl, în clipa în care predă lecţia de istorie, că printre zecile de feţişoare uimite poate exista una, două sau mai multe care vor zidi cuvintele sale în suflet pentru restul vieţii? Care-l vor crede ca pe un Dumnezeu când le va spune despre semeţia şi vitejia celor din sânul cărora s-au născut, despre aceea nobleţe milenară care există în actele lor şi pe care o pot simţi pe fiecare centimetru pătrat de pământ pe care calcă?….

Se gândesc ce vor face acei copii ajunşi la vârsta maturităţii în şcoli mai înalte unde li se va spune că istoria este falsă iar ei, părinţii şi bunicii lor sunt, de fapt, nişte bieţi naivi, folosiţi de vremuri, conjuncturi şi pacte?

Cel puţin unul pe generaţie se va apuca de scris, de cercetat arhivele în care speră să găsească o mică urmă a ceea ce pe el îl întregeşte, a ceea ce lui nu-i poate fi luat tot de nişte vremuri, tot de nişte conjuncturi, Şi dacă nu reuşeşte nici acolo să găsească un fir de care să se agaţe ca înecatul de un pai, va rămâne să-şi pună spernaţa în Dumnezeu şi să-şi ducă crucea cuvintelor împotriva tuturor. Nu-l va mai putea întoarce nimeni din drumul lui, indiferent dacă e presărat cu mari suferinţe, denigrări sau monstruoase nedreptăţi. Va fi mai fericit decât cei care vor dori să-l târască pe o Golgotă a propriei lor necredinţe şi rătăciri. Va avea puterea demiurgului precum şi speranţa că ceea ce a dăinuit două mii de ani nu va putea fi dărâmat în câteva decenii de mintea rătăcită a celor care acum se simt stăpâni. Pentru că nu e aşa? Roata se învârte…. şi întotdeauna după furtună va apărea şi soarele care va usca noroiul precum şi lacrimile.

Iată de ce scriu poezie despre România în anul de graţie 2007, când a spune ,,sunt român” este considerat drept o ruşine! Am publicat cartea ,,Româncă, marcă înregistrată” la 17 ani şi mi-o voi asuma până în clipa morţii mele. Dacă sunt acuzată de patetism răspund da! Sunt patetică, duioasă, nebună, miloasă, furioasă… pentru că în sângele meu zac mii de ani de neaplecare.>>>>>

Anunțuri

Lucia Olaru Nenati : ”Mănînc pîine şi mă gîndesc la grîu… “

Filed under: program — by ARP @ 3:39 pm

…la întinderi aurii, infinite, străbătînd cîmpiile veacurilor, blînd, fără teama de-a înceta vreodată să se legene-n vînt;
Mănînc pîine şi aud suliţa de sunet a ciocîrliei ce străfulgeră văzduhul, ţîşnind din lan, victorie a cîntecului asupra îngheţatei tăceri;
Înghit frageda îmbucătură şi simt pe spinare roua trudei a zeci de strămoşi seceraţi lîngă spice-n cîmpie, cînd toamna lor arămie recolta venit-a să-şi strîngă pe rînd.
Mestec preadulcele caldelor pîini şi versuri uitate-mi învie-n cuget: „oare cum mă va putea apăra /pîinea şi vinul inimii tale, cînd singurul lucru statornic/e trecerea?”
Inspir aroma aurului copt şi simt mireasma cuibului cald de copil adormit în iubirea nespusă a maicii – icoană ; ori a pîinii lui Făt-Frumos, frămîntată cu lacrimi de mamă, ce creşte la loc, la fel de proaspătă şi de întreagă, oricîte vitejii şi-ar hrăni voinicul din ea.
Rup dumicatul fărîmicios pe-ndelete cu gesturile uscatelor mîini ale osteniţilor lumii, osteniţi de prea lunga foame, de prea multul rău, de prea învechita speranţă; ale tuturor osîndiţilor vieţii, în temniţi nedrepte ori crude Siberii şi visez visul lor la blînde şi galbene lanuri de grîu ce se leagănă-ncet, fără teamă, de gingaşul vînt iertător a fărădevinilor toate, spălate-n izvorul pe-acolo curgîndu-şi ape de rai cu soare vrîstate…
Mănînc „pîinea noastră cea de toate zilele” şi ştiu, adînc, că nu mă va lăsa mîine fără de viul ei, hrană mie de-ntrupare a Cuvîntului întru Fiinţă, atîta vreme cît nu pîine voi mînca ci prea scump trupul Său şi nu vin voi bea, ci prea scump sîngele Său.

Nicolae Grigore Mărăşanu: “Eterna Creangă de Aur”

Filed under: program — by ARP @ 3:37 pm

Un prieten scriitor şi editor mi-a adus în dar o carte: “Antologia basmului cult românesc”, două volume însumând peste 1.150 de pagini, apărută la Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, sub îngrijirea regretatului poet şi editor Ioan Şerb. Sunt adunate aici şi oferite cititorului de toate vârstele cele mai frumoase basme ale românilor, culese şi prelucrate de autori celebri: Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Coşbuc. Mi-a aşezat cele două volume în braţe, calm, tăcut, cu o semnificaţie a gestului aproape ritualică, dar într-un fel şi complice, ştiindu-mi dragostea pentru această inestimabilă comoară de frumuseţe şi înţelepciunea care este Basmul.

Un fior de înaltă bucurie mi-ă străbătut fiinţa.Ţineam la piept cutia cu mărgăritare a Cenuşăresei?! O punte s-a ivit peste timp şi am plonjat de pe ea în atemporalitatea copilăriei lumii, pe tărâmul tinereţii-fără-de-bătrâneţe şi al vieţii-fără-de-moarte. Acolo, maica, încă tânără, mă adună din risipirea jocului fără miez, ne aşezăm pe pragul de piatră al împărăţiei pitice şi cu mişcări aproape imponderabile deschide cartea cu poveşti. La zece paşi de noi curge fluviul cel mare al Europei, Dunărea, altă mare poveste.Pe celălalt mal se desfăşoară în praguri de înălţimi şi culori cele trei păduri fantastice: de aramă, de argint, de aur.

Tatălui meu un ochi îi râde şi altul îi plânge pentru că are trei fete, eu sunt singurul fecior şi nu ştie cât de bărbat voi fi să-i duc mai departe împărăţia. Să mă încerce, îmi cere să-i aduc un ulcior cu apă vie din fântâna fermecată a Zânei Zorilor. Trec fluviul înotând numai cu braţul drept, pentru că în cel stâng îmi ţin hainele sus, sus, să nu se ude; le îmbrac după ce ajung pe celălalt mal, mă lupt cu vâlvele pădurilor, le prefac în cai năzdrăvani şi plec la drum. Murgul mă poartă în şaua de aur ca vântul, ca gândul, ca dorul ori ca blestemul. În lupta mea cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu căpcăunii, cu pândarul cel cu un singur ochi în frunte mi-i iau prieteni şi mă bizui pe Setilă, fiul secetei, pe Flămânzilă, cel ce mănâncă brazdele a 24 de pluguri şi strigă că moare de foame, pe Gerilă, vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Pietre, pe Ivan Turbincă şi genialul Păcală, pe zâne şi crăiese. Străbat spaţiul frigului până la Sfânta Miercuri, pustiul de foc al Sfintei Joi şi îmi culc o noapte capul în poala Sfintei Vineri.>>>>>

Nicolae Dan Fruntelată: „Biografia sufletului“

Filed under: program — by ARP @ 3:35 pm

Locul natal este ochiul prin care iei cunoştinţă de ţară şi de lume şi, în acelaşi timp, iei cunoştinţă de tine. Sprijinit de cuvinte şi de imagini, căpătând o identitate şi o memorie. Este, cred, punctul de origine şi, totodată, punctul final al unui crez al scrisului. Gând cuprins în fascinanta teorie a lui Blaga şi împlinit în metafora satului naşterii noastre. Întrebarea la care mi se cere să răspund are de aceea un răspuns aşteptat. În poezia pe care o scriu se află, îmi place să sper, neostentativ, locul meu natal din sud, sat de câmpie botezat cu numele prinţesei brâncovene Bălaşa, dungă de grâu respirând spre departele său care e Dunărea. Un „deal îndelungat” adică o aspiraţie continuă spre ridicarea spaţiului orizontal al câmpiei nesfârşite şi toride într-un punct înalt de sublimare, gest ce se poate întâmpla numai în vis. Acolo s-a trăit numai copilăria, vârstă de amintire limpede şi versul mi se întoarce la ea ca o speranţă, pe care nu ţi-o poate lua nimeni. Satul din mine a mers cu mine în oraşe, apărându-mă de zgomot şi de risipire. Îl simt mai ales toamna, în dimineţile care au gustul de-atunci. Şi nu mă voi dezice niciodată de el, pentru că mi-a dat cuvintele şi, mai ales, mi-a dat legile de judecare a vieţii în care cred. În ciuda „teoriilor” de ultimă oră care ţintesc universalizarea rapidă şi forţată a sentimentelor, lucru ce-mi aminteşte prin asociaţie gustul fad al fructelor din culturile artificiale. Ai mei s-au adunat din trei izvoare: de lângă Desnăţuiul subţire şi tăcut care se duce ca într-un blestem spre Dunăre, de la Busu, din stirpea căpitanului Vladimiresc Pârvu Fruntelată, de la Balta de sub munte, pământul bogat doar în păduri şi legende cu aur sârbesc şi cu haiduci supăraţi pe lume.

M-am născut în satul românesc Bălăciţa din Mehedinţi şi dacă amănuntul acesta biografic se simte sau se va simţi în versurile mele, nu mă voi ruşina niciodată ci, dimpotrivă, mă voi bucura ca de o datorie împlinită.>>>>>

Adrian Botez: „Mărturisirea mea de credinţă literară“

Filed under: program — by ARP @ 3:31 pm

Consider, ca orice scriitor normal, că, orice aş scrie, se transformă, automat, în Ţara Mea. De fapt – în Patria Mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări – este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi. Dar, evident, „Patria mea este numai a mea!”… – zic des… – însă, uneori, trebuie să recunosc, spăşit: „Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare! – este, firesc, Eminescu.
Nu-mi pot imagina, şi nu vreau asta! – ca Patria Mea să fie pângărită de cei ce nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Spiritul – deci, nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Frăţia întru Spirit!

Mai cred că Poeţii au format, deja, pe planeta Pământ, O NOUĂ RASĂ. Ei, Poeţii, nu se aseamănă cu niciuna dintre rasele pe care le ştim, din tratate – ori vestite prin Sfânta Scriptură: cred că mai sunt, ascunse, Sfinte Scripturi – pe care evanghelişti de taină ai lui Hristos au hotărât să nu le ivească decât atunci când lumea va fi ajuns la amiaza Epocii Mihaelice-Epoca Victoriei Spiritului pe Terra. Va fi ajuns la stadiul creştin autentic – adică, la Abecedarul Învierii…
>>>>>>>>>>

Mariana Gurza : „Imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste”

Filed under: program — by ARP @ 3:30 pm

“Cred Doamne si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu….”Iata o marturisire de la care as vrea sa pornesc spre o “marturisire literara”.

Asa cum se stie, la inceput a fost CUVANTUL. Nascuta intr-o casa parohiala, prin cuvant, copil fiind, am invatat rugaciunile de la bunul preot Ioan Tarovan, de la parinti. Dimineata, seara, un ritual de copil aplecat spre ingerasul lui, spre Tatal Ceresc. Inca nu buchiseam cuvintele. Duminica, in strana copiilor imi urmaream preotul plina de curiozitate, incercand sa inteleg “sfintele taine”. Era peste puterea mea de a intelege. Dar sentimentul de bine, de inaltare il simteam vibrand.Asteptam sfarsitul Sfintei Liturghii, stiind ca bunul meu preot, avea in buzunarul sutanei sala anafura doar pentru mine. Uitandu-ma inapoi in timp, nu stiu daca ceva era mai bun, decat acea “prescura” primita in fiecare duminica. Nici nu stiu cum au putut respira patru suflete intr-o incapere mica cat o magazie, asezata in curtea casei parohiale. Dar, mie mi se parea mare, calda, primitoare.Doar peste ani cand am revazut locul mi-am pus intrebari.Tenacitatea parintilor mei, oameni harnici, care si-au lasat in urma vatra stramoseasca, incercand sa uite calvarul persecutiilor staliniste, prigoana si suferinta, s-au resemnat purtand o viata dorul Bucovinei inlacrimate.

Ce carti as fi putut gasi pe singura noptiera pe care o aveam? O Biblie mare, veche, o singura carte. CARTEA UNIVERSALA!

Din primele clase, am inceput sa citesc.Atunci nu gaseam prea multe explicatii comportamentului meu. Imi facea placere sa stau de vorba cu acei tarani batrani si intelepti. Mutandu-ne in alta locuinta, o casa nationalizata, convietuiam cu proprietara de drept.Ii spuneam “Maicuta”. Leganata in poalele taranesti imi povestea tot felul de istorioare. Incepusem sa culeg folclor. Preotul, mi-a oferit ocazia sa spun Tatal Nostru si Credeul in locul cantorului, ingenunchiata in fata altarului.Atata traire si simtire, incat biserica plangea. M-a luat preotul de mana in cateva duminici si m-a dus la cateva biserici din satele vecine. Intr-o parohie, predicand, preotul paroh mi-a daruit o carte de rugaciuni binecuvantandu-ma. Daca stau sa ma gandesc bine a fost unul din putinele momente sublime din viata mea.

Din clase primare, am fost atrasa la tot felul de concursuri literare. Recitam cu patos din Eminescu si Cosbuc si parca si acum imi susura pe la urechi, versuri din “Dusmancele”: Las’ ochii, mamă, las’ sã plânga!//Tu-n leagăn tot cu mâna stângă//Mi-ai dat sã sug, de-acea sunt//Nătângă! Atunci la acel concurs mi-as fi dorit sa recit “Noi vrem pamant “, dar nu am avut de ales. Premiul fiind printre altele si o excusie la Castelul Bran si Peles.Ca o ironie, doar atunci le-am vazut.

Si ca orice “venetica”, cum erau considerati de unii banateni, refugiatii, am inceput sa-mi astern gandurile pe hartie, tacuta, framantata, intrebatoare.Un jurnal, o poezie mamei, un omagiu dascalului.

Descoperisem biblioteca. Citeam pe ascuns cartile din literatura universala pe care trebuia sa le citeasca sora mea. Analizele literare complexe, uneori, contestate ca nu le-as fi facut eu.Un profesor bun de limba romana, Staicu Axente, a fost cel care mi-a dat incredere si curaj, prin provocari literare. In anii de liceu, desi eram la “real”, nu mi-au stat gandurile in cifre ci in forme geometrice prinse in unghiuri de vers.

Concursuri, olimpiade, spectacole unde fiind nevoita sa recit versuri patriotice, uitam versurile si in sali pline, cu mari activisti, improvizam pe loc. Impreuna cu o parte dintre profesori, mergeam cu autobuzul noaptea in satul Marga pentru a canta in cel mai bun cor taranesc din tara, condus de inimosul prof.Dumitru Jompan. Expozitii de pictura, implicarea in Cenaclul “Nicolae Labis”, intalnirile cu regretatul G.Suru, cu membrii cenaclului ‘Semenicul”, concertele de la Scoala de muzica, recitand din Magda Isanos, un “Vis vegetal” sau “Murim ca maine”, episoade unice in care eu, ca fiinta, am atins pentru o clipa bolta cereasca.

Am fost propusa sa merg la Jurnalistica. Dosar facut, articole scrise, doar un singur neajuns, nu am fost acceptata in randurile partidului.Conditie de baza! Nimeni din familia mea nu a fost racolt, fiind considerati “dusmani ai Uniunii Sovietice” daca ar fi sa-l citez pe regretatul Petre Ciobanu. Si omul care putea sa ma recomande, coleg de liceu, dar el la seral, cu functii in partid, neavand tangenta cu literatura, a plecat in locul meu.Cu surprindere am aflat ca ajunsese director de ziar, apoi mare democrat.

Intr-o viata de om pe drumuri lungi, intalnesti, cunosti oameni.Am invatat sa iubesc omul.Sa-l inteleg in felul sau, fiecare avand un univers propriu. Respectul si “iubirea fata de aproapele tau”, mi-au fost de folos.Chiar daca “raul” a incercat sa se strecoare, am stiut sa evit la timp, sa ma desprind si sa caut in miezul cuvantului raspunsuri.

Tot in perioada de liceu, prin sora mea l-am cunoscut pe bunul parinte Adrian Fageteanu.Ne scriam scrisori, il vizitam la manastire. Atunci nu stiam cine este cu adevarat parintele Adrian Fageteanu.Ma privea c-un zambet larg, ma sfatuia, eram ca o caprioara in acel loc mirific unde fusesem cu mama In perioada aceea m-am simtit mult mai puternica. Stiam ca exista cineva, care in chilia sa cu miros de gutui si tamaie, uneori in priveghere, se roaga pentru neamul romanesc.Nu vad de ce ar fi perimata, iubirea de tara si neam.Mi-e drag acest popor cu bune cu rele.Imi sunt dragi oamenii.Am invatat acest lucru de copil.Daca il iubesti pe Dumnezeu iubesti tot ce freamata, tot ceea ce este creatie divina.Niciodata nimeni nu va putea triumfa in fata cugetului curat plin de credinta. Ii compatimesc pe cei care vor sa distruga valorile noastre crestine stramosesti. Suntem multi, suntem puternici.Dumnezeu, prin Duh Sfant, a lasat condeiul in mana unor carturari. Ii respect si ii pretuiesc. Oare cine spunea ca istoria este scrisa mai mult de poeti si scriitori?

Si din respect pentru tara mea, pentru neamul romanesc, imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste.

Mariana Eftimie Kabbout: “Învaţă să trăieşti şi abia atunci vei înţelege de ce ţi-a fost scris să mori…”

Filed under: program — by ARP @ 3:27 pm

Nu de puţine ori m-am întrebat de unde vin şi care este sensul existenţei mele. De ce petecul de pământ pe care calc e înţesat de numeroasele dealuri peste care trebuie să trec ca să pot merge mai departe? De ce fiecare clipă e unică ? Cum poate Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi de ce trebuie uneori să facem ocolul pământului pentru a avea ceva care de fapt se află exact lângă noi?

Nu ştiu de unde vin sau unde merg,
Nu ştiu de ce nu sunt ce par a fi…

Nici care-i rostul meu de fapt, nu ştiu

Şi chiar de-aş şti , la ce mi-ar folosi ?

Întrebări care nu îmi dau pace şi mă aruncă brusc în craterul neştiinţei. Privind cu ochii sufletului, destinul pare a fi o carte ale cărei pagini sunt răsfoite de tot ceea ce mă înconjoară: pământ, nori, cer, soare, anotimpuri grăbite …O carte, în care fiecare clipă trecută e un simplu punct, fiecare vis, o virgulă. Virgula dintre spaţiu şi timp. Singurul semn de întrebare rămâne ziua de mâine. >>>>>

Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Filed under: program — by ARP @ 3:26 pm

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, >>>>>>>>>

Apare antologia de poezie ” Noul Orfeu „

Filed under: program — by ARP @ 2:26 pm

Una din noile initiative ARP este realizarea unei antologii de poezie contemporana romaneasca on-line ; aceasta se va publica la pagina web
www.noulorfeu.com

Proiectul a fost initiat recent si se afla in desfasurare ; pentru a-l putea definitiva , avem nevoie de propunerile dvs. ca si de creatii reprezentative din partea autorilor de poezie . Pentru aceasta , va rugam sa faceti cunoscut acest program celor pe care ii considerati ” antologabili ” si, in acelasi timp , daca scrieti poezie sa ne trimiteti un grupaj de cel putin 15 poeme la adresa de e-mail noul.orfeu@gmail.com pentru a putea selectiona creatiile care sa va reprezinte in cadrul acestei antologii. Nu uitati sa trimiteti si o fotografie care sa insoteasca sectiunea dvs. din acest document de istorie literara contemporana.
Va suntem recunoscatori daca veti difuza cat mai larg acest proiect in mediile literare.

Blog la WordPress.com.