NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ALEXANDRU FLORIN ŢENE

Poezia este,se caut Poetul

Se dilată poezia în lumină

Îşi varsă versul sensul înapoi

Descătuşind verbul fără vină

Ca la începutul scrierii în doi.

Eliberată de patimi pe-serate

Metafora găseşte liniştea la pol-

O mai caută poetul din păcate,

Dar s-a refugiat în anotimpul gol.

Prilej de aşi căua poezia un alt autor,

Nu se ştie de mai este,încă,viu,

Poate rătăceşte prin sideral,în zbor,

Sau i se pare că-i prea târziu…

Se va desparte poetul de poezie,

Talentul în stânga celor rătăciţi,

Doar o parte primesc o tichie

De mărgăritar pentru cei de inspiraţie răciţi.

Atunci e clipa când poezia îşi alege

Poetul pentru veacuri de asalt,

Dar până atunci nimeni nu-nţelege

De ce oscilăm între ură şi înalt.

Cei doi gemeni-timpul şi spaţiu

Alunecând,se interferează spaţiu cu spaţiu

Încrucisându-se în timp se prelungeşte

Până în adâncuri de timp,până la Horaţiu,

În noi cu voia undelor se-nţelepţeşte.

Şi tot ne integrăm în hăul lui deschis

Încrucişându-ne cu vetuste spaţii şi istorii

Până când şi el cade ucis

Între cele două clipe unde pier şi norii.

Un singur timp cât universul

Proclamă o necunoscută definitivă…

Spaţiul nostru nu cunoaşte viersul

Şi nici muzica celestă relativă.

In braţe la Selene

Era alb peste tot

Până şi tăcerea era ca neaua

Doar Helios păşea spre apus

Trăgând după el un întreg lot

De cer urcând mai sus

Unde-şi făcuse cuib cucuveaua.

Eos ascuns după un meteorit

Făcea dragoste cu Helice

Pe când eu necăsătorit

Găsind un moment propice

Am încălecat pe Pegas

Şi-am ajuns în Las Vegas.

Mi-am jucat poemele ca un novice

Şi-apoi sărac şi plin de lene

Am pierdut o noapte în braţe la Selene.

Metafora ruginii

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osul de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

Noaptea din ideea mea

Noaptea are insomnie şi nu poate să doarmă

De-atâtea vise la capul unei idei

Rănită într-o confruntare de păreri cu-o armă

Şi glonţul tăcerii din pietrele de pe alei.

Târziu aud cum pe sub uşa noastră

Ideea se strecoară tăcută afară,

Tiptil o iau după ea pe cărarea albastră,

O văd grăbită cumpărând bilet în gară.

Surprinsă îşi acoperă rana c-un ajectiv,

Încerc s-o iau din nou în noaptea mea

Dar se urcă-n tren fără un motiv

Şi pleacă spre un cer de peruzea.

Noaptea din ideea mea…

Verbul din oglindă

Verbul încărcat de înjurătură

s-a privit în oglindă,

speriat de propriul chip

şi ură

s-a spâmzurat de-o grindă

a frazei următoare…

plecată aiurea pe cărare

fraza a luat foc de supărare

văzând că verbul nu mai moare.

Ajunsă-n sat

l-a adoptat

ca predicat…

Cei doi din mine

In zodia gemeni sunt născut,

Doi în unul,armăsari iuţi la minte,

După stele aleargă la păscut

Ascunse noaptea în cuvinte.

Unul îmi pune verbul la încercare

Celălalt aşează iubirea-n vers,

Cînd unul gândeşte,celălalt pe-o cărare

Metafore coboară din univers.

Când fac schimburi de căldură

C-o muză rătăcită pe orbită

Celălalt simte epitetul ca arsură

Şi noaptea-n zori e înălbită.

Nici-unul nu-i de celălalt răspunzător,

Ne credem,separaţi,nemuritori,

Cînd amîndoi ne-ntoarcem dintr-un zbor

In mine priveghiul se termină în zori.

El este acela care scrie,

Cel ce dictează este un destin,

Dacă salvăm din rană o poezie

O semnează el,cel anonim.

Cuvintele din tablou

Ascultam cu privirea cum urechile tale

îmi vorbeau despre un deal şi-o vale

cînd ziua este decor pentru o dramă

iar buzele-ţi colorau cuvintele

ce te-au aşezat tablou într-o ramă.

Doar o Treime

Lupta inegală a început de mult

Confruntarea dintre luciferi este şi-n vis

De nimic şi nimeni nu ascult

Până şi timpul dintre ei l-au ucis.

Doar un colţ de spaţiu rămas de răzbunare

Curge spre un destin predestinat

Când şi umbra de teamă din cărare

Se-nalţă spre cerul înstelat.

Între două constelaţii o cruce a rămas

Şi-un Car Mare trăgând timpul după el

Iar noi la un predestinat ceas

Suntem lătraţi de-o lumină ca un căţel.

Evadare din istorie

Dacul din Munţii Orăştiei coborât

pe sub pământ sarmisegetusian

şi-a scos degetul pe afară

vadă dacă cerul este

albastru şi soarele mai varsă căldură pe nară,

cînd via deapănă prin rădăcini

o poveste…

Văzându-i chipul timpul la cioplit

statuie în stânca pe care se risipeşte luna

şi nici cuvântul nu l-a mai clintit,

îl vedem sub geana zilei

întruna.

In toamnă vibrează un menuet

Cad cărările pe frunze,

Zilele-braţe de meduze

Poartă-n toamnă printre noi

Versuri scrise cu degete de ploi.

Mătură vântul frunzele pe făraş,

Iarna îşi face cu cotul făgaş

Şi vine spre noi dinspre zare

Când vinul se decantează-n pahare.

Frigul în inimi se-ncălzeşte

Iar clipa ca un peşte

Printre noi alunecă încet

Când în toamnă vibrează un menuet.

Înălţare în Cuvânt

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Urca cu cântecul mierlei spre nori,

Era în stropul de lumină tot mai sus

Şi-n aerul mângâiat de cocori.

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Când zborul ieşise din cântec

Şi viers în ouă cinteza a pus

Iar mielul paşte iarba în pântec.

Pieptănul pădurii cerul îl perie

Este o lună stranie în apus,

Pe nimeni în suflet nu-l sperie

Când înălţându-se l-am văzut pe Iisus.

Poeţii nu mor niciodată

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

TABLOU

După ce lumina a plouat

cu amiază

pădurea şi-a lăsat papucii

pe pragul orizontului

plecînd desculţă spre margine de sat

unde guguştucii coloraseră cu cântec

nucii

Înţepându-se în călcâiul

rădăcinii

sângera codrul de înroşise

apusul

şi se ciopliseră în catedrală

pinii

când luna îşi îmbrăcase

rochia de gală…

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.