NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ BAUBEC IZZET

Infinit

El este alfa şi omega,

Eu nu sunt alfa şi omega

Dar în mine nasc începutul şi sfârşitul,

El este cel ce este şi totuşi nu este;

Eu sunt cel ce nu sunt şi totuşi sunt.

*******************************

Mă agăţ

Un drum neştiut

Se-nchide-n urmă,

Se deschide-n faţă

Şi sufletul meu se agaţă

De piramide, triunghi şi izvor,

De-un arbore la margine de drum.

*

Şi ştiu că focul meu

Se face rece scrum,

Şi că ochii mei se tulbură,

Că visarea-mi nu mai murmură

Ceva ambiguu, rece, sideral,

Dar ştiu că încă mă agăţ.

Răstignirea

*

Sorbeam văzduhul misterului adânc,

Îngenuncheat în faţa răstignirii tale

Tu, cel care ne-ai străpuns în pilde

Şi ne-ai împins pe strania-ţi cale.

*

Doream lumina aurei din trei

Şi înţelegeam de ce sudoarea-ţi era sânge,

Acum nu ştiu dacă din rănile din palme

Mai ţâşneşte duhul celui ce nu plânge.

*

Nu ştiu de ce, nesfârşitul meu calvar,

Îmi pare mai presus de suferinţa ta,

Pentru că pe tine te-au ţintuit în cuie,

Pe mine-n spini din carnea mea.

*

Aş vrea să urlu către tine,

Să mă auzi, să simţi ce simt şi eu,

Să-mi spui de ce palide cuvinte

O, Doamne mă răstignesc mereu?

*****************************

Iubito, ce stranie ţi-e adormirea

Iubito, ce stranie ţi-e adormirea,

Tu adormi cu ochii deschişi spre marea depărtare

Din sinele meu cufundat în propria-i suficienţă.

Ciudat te iubesc, vid ambiguu al fiinţei mele.

*

De m-ai atinge cu foc, cu jar, cu cenuşă,

De m-ar spulbera jocul tău fecund

În mii şi mii de cioburi din privirea ta,

Te-aş putea întreba: Eşti ceva-ul din care sunt plămădit?

*

Aş vrea să-ţi spun: Eşti durerea pe care-o vreau stinsă.

Dar nu pot decât să mă-nfăşor cu simţirile-ţi plate

Şi să îndrug cuvinte săgetate de ruguri

Pe care arzi tu, atât de goală, atât de fadă.

*

De-ai fi nisip, te-aş lăsa s-aluneci printre degete,

De-ai fi gheaţă aş fi soarele ce te-aş ucide,

Dar eşti femeie, inutilă ca sens, mister al adoraţiei mele,

Deci mă-nchin ţie, metaforă magică a disperării.

*****************************************

Nu sunt, nu eşti

O, tu, reflex luminos săpat în mormânt,

Mă stingi vulcanic pe ochi-mi de sticlă,

Poate cândva, am să mor curând,

Acum, doar vreau cu scârbă un sărut.

*

Nu ştiu ce eşti, poate o lacrimă pustie,

Poate un fâlfâit de aripi, o oră îngheţată.

O, tu ce sângerezi în sarea-mi cenuşie,

Îmi vei spune de ce sângele, doar mie?

*

Am îngenuncheat umil în faţa zării pale

Şi am deschis lacom sicriele furate,

Am păşit mereu pe slovele Sale,

Căutând doar ce nu există: o cale.

*

Acum, mi-am închis oracolul din frunte,

Şi chakrele mi le-am astupat cu lut,

Am dat drumul nevrozelor crunte

Nu mai eşti: în clepsidră, în pulbere, pe munte.

*

M-ai aruncat de pe munte, în pulberea unei clepsidre.

**********************************************

Apocalipsă

Cohoarte de nori îşi revarsă cerul

În fulgerele crude ale mântuirii,

Sunt străzile pustii, goale de suflări,

Căci a sosit clipa, clipa osândirii.

*

Deodată văzduhul se pierde-n pieire,

Căci săgeţi de foc, nestinse-l-mpânzesc

Şi plouă cu lavă, pucioasă şi rug

Peste vaietul scrâşnit şi omenesc.

*

Miroase a carne arsă, pe câmpurile morţii,

Zac mii de cadavre, cu mâinile spre cer,

Iar cei ce se mai târâie pe lutul duhnind,

Iertare şi-ndurare, focului îi cer.

*

Zorii se-nalţă cu lacrimi în ochi,

Şi totul e deznădejde, nendurare şi plânset.

Din glasuri blestemate se-nalţă amar,

Cu-atâta spaimă, un veşnic urlet.

*

Întunecaţi, corbii se hrănesc din cadavre

Numărul fiarei şoptindu-l zării

Şi lupii pustiului blesteamă pământul,

Miros a sânge, şi apele mării.

*

Timpul şi-a oprit tiranicul ceasornic

Căci fiara dezlănţuită, ea însăşi l-a oprit,

Îngeri negri se-nalţă din morminte,

De aripile satanei şi soarele-a orbit.

*

Infernul a coborât din ochii fiarei,

Umbre negre se-adapă din trupuri

Şi carnea-i despicată, sufletul sfâşiat.

Măruntaiele noastre, ard, pe ruguri.

*

Zarea s-a-nroşit şi păsările-s arse,

Nici un cânt nu se-nalţă din uscăciuni,

Din pâcla deasă, în mâini cu topoare,

A răsărit chemată, ceata de nebuni.

*

Duhul blestemat s-a întins pe deşert

Şi dănţuie sălbatic pe sufletele goale,

Sunt oamenii sfârşitului şi ai disperării

De-a nu putea muri, fără chin şi jale.

*

Înlănţuiţi de gheare, scrâşnind din dinţi,

Ultimii oameni se târâie prin duhoare,

Au fost uitaţi de cer şi de părinţi.

*

S-a născut Lumina din tenebre,

Cine ştie de va veni Cel Sfânt?

Fâlfâiri de aripi din apele negre,

Ne-ndreaptă paşii spre mormânt.

*****************************

Ea

Seminţele anotimpurilor se retrag în ţărână

Şi vocea chemării se naşte-n nefiinţă,

Ah, suflete, ce disperare s-aştepţi:

Umbra suflând a mireasmă pustie.

*

Ea e pierdută în marea de raze,

Plutind spre ţărmurile sfinţite de aripi

Şi zborul meu se pierde în valuri,

Şi gândurile mele mărşăluiesc spre zare.

*

Ea e nisipul clepsidrei, e strigăt de corali,

E o meduză aşternută peste abstract

Şi nimicul e vidul ei, şi cerul e

Culoarea ei, ochii ei, sufletul meu.

*

Pe norii saltului în asfinţit

Şi-a coborât, paşii ei de lumină…

Şi vălul ei de mister se îngroapă

În versurile mele.

*

„Eu n-am să plâng, n-am să vărs

Şi ultima picătură de viaţă,

Eu n-am să te chem iubito

În focul în care dansează dervişii.”

*

Ea este sarea ochilor mei

Şi amarul ce-l înfrunt.

Eu sunt cuiele înfipte în palme

Şi coroana de spini pe aura sufletului.

********************************

Descompunere

Dumnezeu nu e mort

Dar l-aţi omorât.

L-am omorât şi eu în sine

Robindu-mă cătuşelor şi frânghiei de la gât.

*

Poezia e moartă.

A-ţi ucis-o voi,

Am ucis-o şi eu

Când i-am dat viaţă din propriul pântec.

*

Şi dragostea e moartă

Când ne-am ridicat altare de sex,

Şi ne-am dezlănţuit în orgia nebună.

Ne descompunem în falusuri mirosind a pucioasă.

*

A mai murit cineva?

Timpul n-a murit:

Ne măsoară căderea în plăcere

Şi moartea ce ne bate la geamuri.

*

A înviat cineva?

N-a mai înviat nimeni de 2000 de ani,

Sau poate a-nviat antica Grecie,

Sau Babilonul, Lesbos sau Sodoma?

*

Deci, ne descompunem,

Şi Universul se extinde

Ca să ne lase în urmă, acoperiţi de praf stelar…

*****************************************

Neantul nevrozei

Dumnezeu mi-aruncă neantul orb,

Ce-l sorb nesimţind decât gust de praf cosmic,

Ce infim sunt, ce necurat ca rana Pământului,

Ce zeu neputincios, înlănţuit în valurile clipei surde.

*

Mă simt ca un vierme târându-mi leşul

Printre crepuscurile stelare ale Domnului,

Înlănţuindu-mi subconştientul cu oase,

Cu plăgi, cu neant avid de mine, de umbra-mi.

*

Cine e el? El e uitarea, ochii închişi, capul plecat.

Cine sunt eu? Eu sunt cărarea, spinii, aghiazma,

Sunt marea ce se zbuciumă nestinsă,

Sunt carnea ce se descompune-n rătăciri.

***********************************

Mă cheamă mormintele

Mă cheamă mormintele

Cu cuvintele,

Cu un foc de suflet

Ca un fior transcendent.

Mă simt şi nu mă simt,

Mă cuprind şi nu mă cuprind,

Mă-nfăşor cu un gând

Mă desfăşor cu un vers,

Din cupa veşniciei bând

Mă arunc în Univers.

Şi mâna o împlânt în cer

Şi piciorul în pământ,

Să-mi eliberez piciorul în eter

Sau să-mi las mâna pe pământ?

Nu ştiu, totuşi e cert,

Că sufletul mi-e inert.

Şi tu nu vii

Munţii în zare sărută poala cerului,

Norii întunecaţi împung zările,

Şi eu stau la marginea eterului

Visând codrii, izvoarele şi mările.

*

La marginea lumii bombele zguduie

Acest tavan ancestral şi rece,

Păsările rănite tăcute cad

Şi sufletul meu se pregăteşte să plece.

*

Umbra mea, agăţată de perete,

Împleteşte o pânză transparentă,

Afară oameni în cete

Se dezlănţuie în hora dementă.

*

Şi tu nu vii, mare de culori,

Să mă scalzi în valurile-ţi firave,

Eu zac undeva eşuat la ţărm

Cu sufletele mele, nebune şi grave.

******************************

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.