NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ DUDI TĂIMĂNESCU BĂLĂIŢĂ

Autobiografie:

“Uneori urăsc lumea

pentru că există fără mine

uneori mă urăsc

pentru că exist fără lume…

De unde vin? E firesc.

De pe planeta Pământ.

Nu ştii ce limbă vorbesc?

Eu prin iubire cuvânt…” – Ionuţ Caragea

“Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are,

dacă o atingi pe obraz,
sunetul unor paşi care pleacă.” – Octavian Paler

Companie

Sunt casa fără uşi dintr-o poiană
împrejmuită de salcâmi bizari.
Trec des prin mine spadasini bondari,
raze năuce puse pe hârjoană.

Prind vaiete dintre cireşi amari
când floarea li-i prădată de prihană,
când boarea seri-mi suduie a goană
truditul gând că n-ai să mai apari.

Pe-obrazul pietrei iarba răsfăţată
mi-e pernă-n căpătâi şi-am aciuat
un cuib de rândunică-ntârziată
să-şi fulguiască dorul nezburat.

Nici vântul nu mă uită niciodată,
chiar dacă-l vreau în locul tău – plecat.

Roteam fluturi de foc

Ochi-am deschis mai mari ca veşnicia
când m-ai cuprins. Strângeai atât de tare,
că inima pornise temătoare
să îşi trădeze-ntreagă – stângăcia.

Nu pricepeam de ce ploua cu soare
acolo unde mă-nfrâna trufia,
de ce doream să-ţi sorb sălbăticia,
chiar de-mpărţeai doar clipa care doare.

Izvorul zvârcolit peste ţărână
adânc şi grav, cu patimă bizară
chopininan ne-nfăşura sub lună
pe clapele misterelor de seară…

Roteam fluturi de foc dintr-o Nocturnă
minţind că armonia n-o să moară.

Nu-ţi fie teamă

Dă-mi mâna ta s-o culc uşor, cuminte
ca un sărut topit pe pieptul meu
şi-o tresări din Evi un Dumnezeu
ce nu încape-n lumea de cuvinte.

Vino aici sub gândul unde eu
ferit-am ale inimii veşminte
când burniţele-au puns prin oseminte
nevrute clopotiri cu vaiet greu.

Nu-ţi fie teamă că-n toamna târzie
desfoliate-s urmele sperării!

Acelaşi val mai zburd-a frenezie
mareele de dor din sânii mării.

E încă loc destul de poezie
dacă-nflorim căldura-mbrăţişării.

Te ador!

Ce-adânci ţi-s negrele săgeţi stelare
plouate peste mine rând pe rând,
să-şi lepede ispita fremătând
acolo, de-unde azi cresc flux de mare.

Ghicesc sub galbul frunţii adorare
când îndărătnic mă-mpresori cu gând,
de-s toată doar un mijlocel plăpând
împetălat cu slăbiciuni bizare.

Cum mângâie prin palme treze – bruma!…

Împurpurat simţirile ne dor
şi-mping către extreme crude gluma,
ca-n răscolirea unui matador.

Prin buze speriate simt şi-acuma
furtuna care muşcă…
Te ador!

Azi urc trepte de lună

Cât de vioară-mi sună din departe
arcuşul ciripit într-un târziu
de-o inimă, ce bănuiesc c-o ştiu
răstălmăcind tăcerile-mi, ca-n carte!

N-aduse nici o seară caldă, -alene,
poiana înstelată să-i culeg
cum orele în care îmi aleg
ninsorile de-argint sub crengi de gene.

Am împărţit salcamul meu cu tine
când parfumata floare l-a-nţesat
şi-am dat în două mierea de albine
la fiece sărut şi-mbrăţişat.

Azi urc trepte de lună prin destine,
dar nu mai ştiu pe unde m-ai lăsat…

Parcă era, …ba nu era…

Clipeau tăceri târzii de lună plină
şi-mi licărea sub pleoape-o fantezie
că din lucirea moale, cristalină
sub umbra unui ulm de poezie

prindeam ecouri ce vibrau …de tine.
Răstălmăceam nesăţios simţirea,
da-n ea zvâcnea doar teama ce reţine.

Parcă era, …ba nu era iubirea!…

În visul mut orbecăia mirarea.
Străine lacrimi mă ardeau prelinse
când, sfărâmându-mă sub tălpi, uitarea
te-ndepărta pălind prin neguri ninse.

Fugeau cu tine brazii şi cărarea
şi… m-am trezit cu braţele întinse.

Azi te-aş iubi…

Iubeai exasperat cum clipa dată
să prindă infinitu-ntr-o zvâcnire
nedându-ţi careva vreo păsuire
şi-având-o la-ndemână doar o dată.

Iubeam ca un copac scurmând simţire
prin asanata sevă devastată
de setea ce-a ucis, înverşunată,
c-un fulger – cinci decenii de-mplinire.

Iubeai…, iubeam…: cuvinte însăilate
amirosind furtuni copleşitoare
cu jurăminte de fidelitate
păstrate – foc şi scrum prin calendare.

Azi te-aş iubi c-o tonă de carate,
dar n-am cu ce s-aprind o lumânare!

Trenul ce-a plecat cu mine

Sunt un pribeag înveşmântat în gri
pe rodul existentelor fugare.
Culeg din mine fiecare zi,
dar dau de bezne-n orice dezlegare.

Ţes gândului fir de lumină fin
să mă surprind prin transparenţa-i castă,
însă ghicesc că vlaga mi-o închin
păienjenişului – cuib de năpastă.

N-am învăţat să înfloresc din spin.
Pe cicatrice n-am sădit rubine.
Nectarul l-am zădărnicit, virgin,

închis în trenul ce-a plecat cu mine
şi… mă destram puţin câte puţin
scrutându-mi umbra cu priviri străine…

Departe

Oglindă de sidef prin crustacee
mi-i sufletul ce-ascultă vălurirea
când pulsul mării îşi incită firea
în ritmuri cadenţate de maree.

Virtual, mai răbufneşte amintirea
coaptă-n imagini ce le-a fost să steie
ca o iubire pururi dumnezeie
îndepărtând din reguli – despărţirea.

Se arcuiesc jerbe de alge ude
pe trupul minţii plăjuindu-şi dorul
cu toate ezotericele-i nude.

Mi-alunecă spre-abisuri reci piciorul,
dar gândul tainic marea nu-l aude.

Departe …aripi albe-şi spală zborul.

În zori

Ce linişte-i în zori când încă marea
se rătăceşte spre-orizonturi mute!

Păleşte luna-n urme moi, pierdute
peste cearceafuri gri ce-şi plimbă sarea.

Prin dormitoare-albastre, neştiute
doi pescăruşi taie cu-aripa zarea
şi se despică straniu nepăsarea
născând şuviţe de lumini durute.

Vioaie, briza jocul şi-l tresaltă,
ca-n buză – purpuriul dor de viaţă.
Sărutul ei m-agită laolaltă
cu apele îmbrăţişate-n ceaţă.

Din neguri creşte pură bolta-naltă
şi umple-n mine-o altă dimineaţă.

Pe plajă-mi sângerează trandafiri

Ţi-am îndrugat c-am inima sărmană
vibrând labil: “a fi, ori a nu fi”,
dar de-altceva, cu mult mai rău, mi-i teamă:
că-i fără leac în culpa de-a iubi.

Încărunţita nebunie fierbe
când creşte-n crizanteme ruginii
talaz târziu de socoteli acerbe,
că nu-i permis s-o scald în nebunii.

Doar eu şi vântul prin foaierul serii
sorbim potirul plin de amăgiri
cu verva calpă, persiflantă-a mării

şi tot ce-am vrut să spun din negrăiri
se-neacă în lagunele uitării…
Pe plajă-mi sângerează trandafiri.

Doar raza ta

Am spânzurat de clipă aşteptarea
şi-mi stă aşa, înfiptă-n infinit,
cum lângă mal zăgăzuieşte marea
eternu-i indecis, neliniştit.

Cotrobăind ungherele uitate
un ac de ceas s-a-nfipt în amintiri
să spargă golul de singuratate
unde mocnesc stravechile-mi simţiri.

Mă rătăcesc prin albul fără urme
înfăşurând gândirea pe tăceri
cu-a clipelor nesocotite turme
în goană către adăugatul Ieri.

Doar raza ta cutează să mai scurme
iubirea prinsă-n dor prin nicăieri…

Clocotiri

Mi-am închis petalele a teamă
ca o mână-adusă peste ochi
într-un gest îngrijorat de mamă
care-alungă vraja din deochi.

Frunza mi s-a zgribulit în sine
înfăşându-se pe trupul pal
cu credinţa c-a aflat în mine
lotca ce-o va-mpinge către mal.

Valurile cresc pe depărtare:
biciuită fugă de exod.
Vaietul din undă-n undă sare
printre clocotiri croindu-şi pod.

De-o egretă albă, -ntâmplătoare
ruga şi sparanţa mi le-nnod…

Şi-aveam…

Îmi dăruise dragostea-n lumină
o muză întrupată-ntr-un cristal
şi-aveam în ea acel secret astral
ce mă descătuşa de timp şi tină.

Sub galbul unui har fără hodină
fierbea magnificul paradoxal
muşcat din cănd în când de-un dor aval
cu asmuţiri ascunse de felină.

Curgeam prin holde albe de hârtie
săruturi de turcoaz stelate-n maluri,
mă înhămam la marea herghelie
a celor mai impetuase valuri,
când – din senin – o cange plumburie
mi-a ţăndărit tot spectrul din cristaluri…

Azi nu-i nimeni

Sărutam cu tălpi linse de sare
malul ce-l alintă spiriduşii
c-o iubire dată ieri cenuşii,
pulberii de amintiri fugare.

Vaietă departe pescăruşii
lacrimi prăbuşite-n ochi de mare,
c-am plecat furând un snop de soare
şi-am pus lacăt pe-ospeţia uşii.

Azi nu-i nimeni sus, pe puntea veche.
Cresc cu valul care mă-npresoară.
Sparge acalmia neperche

scrâşnetul din barca solitară.
Mai murmură straniu lângă eche,
singur, un ecou din călimară…

Ce rău e să-mi mai fie?

În zori sub candelatul rece-al ceţii
către Neptun te-ndepărtezi din maluri
şi, nestatornică, pe paşi de valuri
pluteşti în mioapia dimineţii.

Laşi drumuri largi pe plaja răvăşită
pândind în tine clipa de pornire
când furia s-o-ntorci spre hărţuire
cu nade-mbietoare la ispită,
iar prăzile să ţi le-nşfaci în poală.

Din neguri pendulează acalmie…

Doar pescăruşii scurmă-n bănuială
pe buza dunei udă, cenuşie,
o inimă uitată-n scoica goală.

Iar de mă iei, ce rău e să-mi mai fie?…

Lângă alt Brumar

Teama gândului îmi poartă clipa
prin clepsidra roasă de-aşteptări
şi-mi agaţă, surghiunit, aripa
de rugin-aceleiaşi oftări.

Sub pişcatul ploilor fugare
plopul meu de vis atârnă-n gol
fluierând aşa, la întâmplare,
un “adio!” ultimului stol…

Lângă alt Brumar pe-o urmă veche
sorb culoare din frunzişul mort,
dar sunt numai vântului pereche.

Pe alei zălude paşi-i port
navigându-mi luntrea fără eche,
ca o umbră fără paşaport.

Tot cutez

Cotrobăiam spre pântec de lumină
hăţişul ce scânteia mi-a ascuns,
că dibuind vreo scăpărare fină
mai lesne beznele le-aş fi străpuns.

Orbecăiam să-mi mânuiesc amnarul
când, pe neprins de veste, tremurat
ai apărut purtându-ţi felinarul
din neştiutul vremii – ancorat.

Un licurici adus de întâmplare,
fragil cât e secunda-ai licărit,
ca să dispari la prima sărutare
a jocului cu briza, răzleţit.

Mă îngrozesc tenebrele-n strâmtoare,
dar tot cutez să caut un chibrit…

Curând

Aceeaşi rezonanţă-şi bate toaca
în fluxul volburând aceleaşi vise,
iar vântul, instinctiv, mai scurmă-n placa
refrenelor-ecou de valuri scrise.

S-a plictisit şi duna să sărute
aceiaşi paşi îngânduraţi de tine
în repetatele amurguri mute
când plimb pe ţărm iubirea – doar cu mine…

Se stivuiesc din inima trudită
lungi aşteptări, demult încărunţite
la rădăcina netăgăduită
a anilor cu pleoapele zbârcite.

Curând pe coapsa brazdei, ruginită,
însămânţa-mă-voi în mărgărite…

Doamne, fă să-mi ningă!

Popas de-o clipă aş dori, încalte,
la vremea când cutezi să uiţi să numeri,
că anii mi s-au căţărat pe umeri
şi n-am răgaz pe drumul orb de halte.

Sleită, vlaga-şi opinteşte pasul
spre-acelaşi sens îngemănat cu golul
unde-un oracol îşi încheie rolul
pe coasta-naltă-a Domului Sihastru.

Bou înrobit la carul umbrei mele
îmi târîi hamul gata să mă-nvingă
la ceas de Sabat unde-n colţuri iele,
isteric, cearcă dansul să-l încingă
pe-o holdă-ntunecată, fără stele.

Iar bezna creşte.

Doamne, fă să-mi ningă!…

De-o fi s-apari

Ce stânjenită-mi sună-acum chemarea!
Precum un clopot e bizara casă
asemuind c-o grotă friguroasă
unde-n altar slujeşte aşteptarea.

Când mă-nconjoară umbrele la masă
în cupe vinu-l toarnă întristarea
toastând înverşunat cu nerăbdarea
şi parcă-ngână psalmi din fâş de coasă…

Tiptil, uşa o-nchid pe dinafară.
Din stele rotunjesc acoperiş.
Chircită ghem, îmi fac un cuib pe scară,
iar primprejur aştern ţol de frunziş.

De-o fi cumva s-apari aşa, -ntr-o doară,
sunt candelă grijind prin rămuriş.

Tot ce mă ucide

Mă doare grija ce mi-o porţi, copile,
şi n-am cum să-ţi mai pot plăti, încalte,
de-n uşa mea cu insistenţă bate
sorocul vrut de forţele sibile.

Când fiecare clipă trece-n teama
lianelor ce-şi înteţesc ardoarea
de-a dobândi cât mai curând din vama
ce inversă îmi vrea numărătoatea,

mă rog la Domnul să te ţină bine
şi-n grijă părintească necurmată.

Eu nu mă tem de-abisul care vine,
ci doar că nu te-oi revedea vreodată.
Că nu voi mai afla nimic de tine,
e tot ce mă ucide câteodată.

Capricioasa clipă

Încă fumez ca-n tinereţe – vise,
deşi ţigara mi-i tutun de oase
din aşchii de răbdări veştede, groase,
uscate-ntre ferestrele închise.

Sub ceruri cu migrenele-n angoase
e-un simulacru roz de paradise
dansându-şi vodeviluri prin culise.

În pod miroase-a muze ştirbe, roase…

Cu degetele frunţii mângâi gândul
maliţios; transpiră-n el o boare
şi-n fracţiuni de zâmbete, muşcându-l,
mai bâlbâi reticenţe-ntâmplătoare.

Capricioasa clipă-mi plimbă rândul
pe-un fel de bezne năclăitete-n soare.

Messa

De m-am îndepărtat de cimitire,
zburam sub cerul unei întrebări
spre necuprinsul vag al altor zări
lăsând amărăciunea să conspire.

Sub ţărna care revărsa cărări
oasele ştirbe-aveau să mai deşire
iubirile-ngropate-n amintire
lângă cenuşile din aşteptări.

Fantomele-şi uitaseră adresa.
Străine streşini privegheau betonul.

Mutărilor li se furase piesa
când soarta-mi lichidase, scurt, bufonul.

Prin neguri flutură-n surdină Messa
şi-n lumea mea domneşte, sceptic, Domnul…

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.