NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ELENA ARMENESCU

De mână cu Orfeu

Sunt zile de refugiu, când lovit de prăbuşire

Sufletul caută loc în sus să scape de pieire

Enorme petale de lotus, complice adăpostesc

Transparentul palat plutitor, nepământesc

 

Eu, într-o tăcere nădăjduitoare înveşmântată

Intru în el temătoare, alinată, trezită, tulburată

Şi tot ce vine întâmplător în simţuri: tacă!

Să poată veghea mea pe toate să le întreacă.

 

Înfrigurată de dragoste, aproape de mine, simt

Mână de zeu, timpul se opreşte, după un răstimp

Îndrăznesc să mă arăt cerului, şi cerul mi se arată

Conspirativ, complice, ca o vie, târzie răsplată.

 

Aici sunt zori eterni,  îmbălsămaţi în aşteptare

Şi peste ei, cu iubire supremă, coboară sfânt Soare

Iar ziua ce începe-i ca la noi, o sărbătoare senină

Corpul uşor, imponderal, iar spiritul lumină ! 

 

Fără ducerea mea voită, acolo-n înălţimea clară

Unde puteri fantaste  păzesc şi întinderea măsoară

N-aş fi ajuns miraculos, unde mă ţin de mână, eu

Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, cu Orfeu!

 

Orfeu- zeul poeţilor şi muzicienilor

 

Anatomişti ai sufletului, desluşitori ai  tainelor firii

Poeţii şi muzicienii trebuiau să aibă acelaşi zeu

Unic, tare, iscusit în labirintul profunzimii

Care vine şi pleacă cu serile, cu zorii cântând-Orfeu

 

El nu are statuie pentru că nici un chip lăsat

Nu ar putea să te facă să-l auzi, să-l înţelegi

Doar struna în anumite mâini şi tu în stare de oftat

Când se deschid cupele florilor,supuse aceleiaşi legi

 

Tu, suflet arzător, atunci şi nici atunci întotdeauna

Nu vei putea trezi în tine,în inimă, în limitatul auz

În mintea-ţi mai mereu, chiar între odoare somnoroasă

Fântânile adânci ori apele ţâşnitoare-n havuz

 

Doar IUBIREA cântu-l ştie iar de nu-l ştie îl învaţă

Îi e mereu la drum tovarăş,ori cea mai uşoară povară

Purtată în extaz ca un elixir care te umple de viaţă

Şi cu a stelelor suflare îţi înfloreşte pieptul, te înfioară

                        Sinaia cota 2000


Moştenitorii

 

Trebuie să asculţi doar lira aninată în copaci

Cum vântul duios I-atinge corzile dintr-o parte

Le face să vibreze într-un fel care te face să taci

Iar sunetul rămâne-n auz, de tine nu se mai desparte

 

Nu-i asta o minune? Şi faptul că uiţi să mănânci

Te dărui tot pădurii şi libertăţii de a alerga

Pe prunduri, printre chemările în legănări, pe lunci

Şi lauda nu-ţi mai ajunge pentru a putea sufla.

 

Dar minunata, nemaiauzita.liră în mâna lui Orfeu!

Stârnită şi mai aprig de îndemnurile lin mângâietoare

Ale degetelor plimbate cu duioşie peste corzi chiar de zeu

Şi glasul, de la “abia şoptit” crescendo rostogolit spre soare

 

Nouă pieritorilor, ne-au rămas pribegite, răzleţite cu rost

Câteva dintre zicerile Sale nu plânsul ca fiilor dezmoşteniţi

Ci ca adevăraţilor urmaşi, dovadă că ştim cine am fost

Şi nu suntem orfani de zei, ne face încă fericiţi!

 

 

Cântăreţii arhaici

 

Orfeu! De te-ai reîntrupa azi, în mirifica grădină

Aici la margine de codru, cu stupoare ai afla

Că lumea nu mai ştie să mai cânte, doar suspină

Ori geme , strigă, ţipă, crezând că se face înţeleasă aşa.

 

A sufletului coarde, stârnite de cântarea ta înmiresmată

Împletită cu aleanul îndrăgostiţilor, în timpul înfloririi

Când inima vibrează şi simţi cum se trezesc deodată

cântăreţii arhaici, adormiţi în tine, slăvind ora iubirii.

 

Larg îşi deschide porţile de aur şi te primeşte Prietenia

în sunetul molcom al talăngilor, aninate de grumazul sătul

duhul lumii graţios  poartă conturul simţirii în aer,armonia

pământului cu cerul inundă odihna, şi îţi spui: destu!

 

De-ajuns zilei de azi dăruirea, munca, acum  închinarea

Dumnezeului Creator, Armoniei, ce trimite zefiru-n parfum

Să-mi stârnească mistuitor din adâncuri căutarea

Să-mi răsfire părul,să-mi adune gândurile de pe drum

 

Că lumea nu mai ştie să mai cânte, doar suspină

Şi plânsul ei protestatar, tânguitor nu vreau să-l mai ascult

Mă întorc în mine să te găsesc din nou, oază de lumină

Mărite zeu izvoditor de înălţătoare imnuri, trăite în tumult.

  

 

Îmbietoare zările

 

Pe pajiştea de aur, cu ierburi fermecate străjuită de brazi

Sub potopul razelor, potolite de câte-un nor în destrămare

Pleoapele-mi închid şi lumi din galaxii necunoscute azi

Mă năpădesc în valuri succesive, cu glasuri chemătoare.

 

Ingeri grăbiţi sau gânditori, în ritm  de şipot susurător

Păşesc cu mine pe noile cărări, ce se deschid spre vânt

Zările ne îmbie cu neprihănirea, geloase, râvnitor

Nu vor să ne legăm prea mult de verdele pământ

 

Aici e totul trecător şi ofilirii supus, când vine vreme rea

Se veştejesc în câmpuri toate înfloririle şi multă tristeţe

Răzbate până în miezul lucrurilor iar transformarea

Necruţătoare sfarmă tot ce e vechi, contaminat de bătrâneţe.

 

Până-la veştejire, fără preget, soarbe lumină-n zori şi seară

Şi încântarea fluviu în tine va pătrunde dintr-odată

Ca acum, când muget scurt ca o strigare cifrată face să sară

Spre mama lui, viţelul crud, căutător cu gura însetată.

 

Copii cutreieraţi de înmiresmare se minunează de spectacol

-Iată miracolul! E lângă noi,cine a zis că s-a pierdut candoarea?

Ea stă ascunsă pe pajişti,în păduri, văzduh ori ape, ca în oracol

Şi abia aşteaptă în preaplin dezmierd, ca iedera să te înfăşoare.

 

In adâncul codrului

 

Nimeni nu mă poate feri ca de trecere, de teama, de spaima

Care mă cuprinde când vreau să intru în adâncul  codrului

Şi nimeni nu se gândeşte că mi-e frică, poate doar mama

Cu gândul să mă învăluie protector, rugându-se Domnului.

 

Acolo, nepotolirile curg în cascade, vântul umblă hoinar

Pe regale cărări se plămădesc visele,se înalţă-n geana zării

Şi zboară spre tinerii lumii, să le şoptească despre legendar

Şi tainele lui, ascunse în aşteptarea furtunii, frământării

 

Incumetatori au fost cei care au purces necunoscutul

Şi tot mai profund au pătruns, până în tăria puterii

În grote şi sinuoase peşteri, în care apa, cu tot avântul

Îşi face cale piatră de piatră, să se dăruie rodirii, verii

 

Sihaştrii, haiduicii însoţiţi de rugi,chiote, ori cântece

prinos al păsărilor şi de animale hăituite sau hăituitoare

Cunosc primejdia înfometată, la pândă, gata să-i spintece

Şi  pregătiţi sunt să primească moartea izbăvitoare.

 

De ce moartea? Nu, eternitatea cu  zborul în ghirlandă

În gândul lor uluitor, se află înfrăţiţi sfântul şi eroul

De aceea, la margine de codru stau şi mă întreb: ce ofrandă

Devin inimile lor când ard neliniştea? – nu ştie nici ecoul.

 

 Marte

 

Azi, când planeta Marte s-a apropiat de Pământ

Poate dintr-un impuls al dragostei sau însingurării

Acolo în tării,unde nu-i e uşor şi din când în cănd

Vine către frate,cum pământeanul spre alintul mării.

 

Să-l bată vântul cosmic, aşa…din constelaţii

La orice oră vrea, şi el al cărui nume îl poartă

Chiar Zeul războiului, răzvrătitor ca toţi bărbaţii

Să fie conformist, de pe calea lui să nu se abată?

 

-Nu vreau să ies de pe orbita mea, ştii bine

eu respect ce El a programat printr-un Cuvânt

şi nu sunt eu acela ce calcă poruncile divine

ci tocmai cine nu gâdeşti, făptura făcută din pământ!

 

Pentru că au mintea îngustă, unii nu ştiu să gândească

limpede, şi nu ştiu să privească fără tânguire cerul

puţini se minuneză de ordinea Lui Împărătească:

de claritatea Sa generoasă, nopţilor sporind misterul

 

27 aug 2003

 

Sub semnul lupului

 

Cât suntem pe pământ, departe de înseninata zarişte

să învăţăm de la lupi, de e vreme bună sau rea

ce înseamnă încrederea, jocul în cuplu pe pajişte

fidelitatea, grija comună de pui, convieţuirea

 

Cât suntem pe pământ, pe prea tăcuta, verdea glie

să învăţăm de la păsări, cântecul lor slăvitor,curat

cu dorul de înălţare omenesc, lansat de ciocârlie

când semănători, cuprinşi de Nou, ies primăvara la arat

 

Cât suntem pe pământ ,tot mai supuşi înflăcărării

să învăţăm de la brazi, cum semne-şi fac, nu se-apleacă

chiar de sunt străbătuţi crud de vânturile învolburării

tot falnici, tineri par, nepăsători, lasă timpul să treacă

 

Cât suntem pe pământ, împătimiţi, pe dâre de lumină

să jucăm, şi o mare de surâs să ne inunde faţa

să ne îndrăgostim de acel necunoscut, deplină

să ne fie bucuria în dăinuirea clipei şi speranţa

 

 

Cât suntem pe pământ, pe Piscul râsului, ori jos, în vale

să învăţăm de la ape că sunt doar două căi de apucat

una în care rămâi în starea ta şi curgi numai spre mare

a doua- sublimare, transformare în altceva, înălţare

 

Dar, de te-va răpi pe tine Duhul, în puterea lui odată

ai să descoperi cu uimire ceva nebănuit acolo în tării

că tot ce îndrăgeai, amintirea refuză să mai vadă

nu-şi au rostul, şi-ai să doreşti s-auzi doar simfonii

 

De te va ridica mai sus, între miliardele de stele

în lăcaşul plutitor,n-ai să vrei să mai auzi nimic

decât vibraţia înaltă, simfonia emanată de ele

când în dansul cosmic se rotesc în infinit, la infinit

 

 

Euridice

 

 Aici, la malul mării, ascult cum cântă delfinul

Minunându-mă, sunt convinsă şi-am să repet mereu

Că inspirate din sferele cereşti, cum voit-a destinul

Înălţătoare cântece se tot revarsă, din lira lui Orfeu

 

Euridice, tu femeie- înger, dragă sufletului său

Prin moartea ta fulgerătoare, dezlănţuit-ai jale

Smulsă brutal din braţele iubirii şi ale lui Orfeu

Pieirea ta făcut-a să urle vieţuitoarele din  vale!

 

Iar lira ce vibrase doar la al dragostei îndemn

Acum se tânguie prin codrii seculari, cu groază

Nu mai aude al păsărilor îmblânzite dulce chem

Orfeu coboară în infern , trecând neînfricat de  pază

 

Înaintează printre Umbre, spre depărtat-regalul tron

Printre eroi, poeţi, părinţi îndureraţi, fecioare

Chemând-o pe Euridice, crezând că amândoi se întorn

Sub magic semn,  sub a divinităţii Împresurare

 

Tot timpu-acesta el cânta, şi toţi  de acolo, deodată

Cuprinşi de înfiorare au fost: Moartea şi Furiile-n-vaer

Întreg Infernul domolite stau, rămase cu gura căscată

De a  vibraţiei îmbrăţişare, de cânt, de proaspăt aer.

 

Dar zadarnică-i fu truda, când s-a uitat în urmă

Călcând din nerăbdare, legământul ce-l făcuse la intrare

n-a auzit decât un strigăt, de înspăimântată turmă

şi geamăt: -nu mai sunt a ta! Orfeu, te-ai rătăcit pe cale!

 

Şi ani întregi, pe-a fluviului vale, pe o piatră

O tot jeli pe soaţa sa, aprig râvnit de alte femei

Ce refuzate, s-au simţit dispreţuite şi deodată

Au plănuit, de-neînţeles, decapitarea lui, fără temei!

 

 

Capul său plutind pe apa fluviului strigă ultima oară

Euridice! …şi azi, se aude tainic, clipocit ce zice

Până târziu, când noaptea adâncă,  totul împresoară,

Şi umbrele mărite se mai disting: Euridice, Euridice!

                        #         #

                             #

Înălţătoare cânturi se revarsă din lira lui Orfeu

Slăvindu-te iubire împlinită şi totuşi neferice!

În clipa când nasc zorii, ori când amurgul cade greu

Şi braţe de răcoare întinzi spre îndrăgostiţi, Euridice!

 

 Aproape de Orfeu

 

Binecuvânt urcuşul, laud osteneala şi preamăresc Rifeii

Dar ce văd în urma-mi? din, vizuini şi cuiburi, din tufiş

Aici în liniştea aceasta atâta de fecundă, unde corifeii

Îşi au sălaş, vieţuitoarele au ieşit şi dansul au deprins

 

Dar ce aud? Un zvon de liră împătimit atâta de frumos

Că nici în vis vreodată nu am aflat alt cânt

Are un melos înălţător,înfloritorul pajiştilor, mătăsos

Că am simţit cum mă desprind de la pământ

 

Ele, vieţuitoarele-naintea mea au tresărit la tainica chemare

A cui? A lui Orfeu. Acum el cântă şi restu-i amuţit

Din lira lui o muzică vrăjită zboară către cer şi mare

În juru-mi totul începe a se transforma şi caprele au ameţit

 

Iar cântul Său de zeu alintător nu se pierde-n zare

Ci spre Insula Albă unde şerpii înţelepţi s-au retras

Se răspândeşte peste templul lui Apollo, zeul cel mare

Şi peste ierburile tămăduitoare ale Firii, într-un glas

 

Nu numai şoaptele,vocea, murmurul, ritmul ori îngânarea

Ci vibraţia unică, suflul dumnezeiesc ca o boare

Târzie, în ziua fierbinte când pluteşte în văzduh înserarea

Şi sufletul tău tânăr se-mbată cu lumina blândă de sărbătoare

 

Câte un îndemn din când în când, plin de tumult, a exultare

Se suprapune cu acordurile ademenitoare, argintii, zeieşti

Pisicile sălbatice saltă ritmic prin rămuriş, uitând de vânătoare

O! Timp fecund , de aur şi Tu Orfeu, întoarce-te! Grăieşti!

                      Aug 2003 masivul Caraiman

 

Timp de îndrăgostit

 

Se chemă păsările alături, cu dragoste în crâng

Se chemă toţi îndrăgostiţii prin şoapte şi pe vânt

Se cheamă orologiile în noapte tot bătând

Te chem din nou iubite, înfiorată în braţe să te stâng

 

Apoi, să aşez iar capul pe umarul tau şi să-ţi cânt

Să murmur tainic dorul meu împătimit, arzând

Tu, ca dintr-un somn profund,dezmeticit te uiţi la mine

Mi-arăţi cum joacă îngerii pe pajiştea de alături blând.

 

În jurul nostru e tăcere, doar privighetoarea s-a trezit

Dă semne iarăşi chiar acum că-i vreme de îndrăgostit

Îmi vine să te alint, învăluiţi în înflorire, în infinit

Ascult şoapta pădurii, şi în adâncul meu un tainic tresări.

 

 

Chem Graţia din nou să vină cu darurile sale, să m-atingă

Cu lira ei miraculoasă, înviorând lumina să învingă

Răul din lume, apoi uitându-se  într-o magică oglindă

Zeiască fie-i simfonia, cu brâie nevăzute să ne-ncingă.

 

Cobor iar ochii larg deschişi spre mine şi asupra ta

Şi să te legăn parcă-mi vine, şi iar te-aş răsfăţa

Iar tu, acum atât de aproape eşti de gura mea

Cu încântare te împleteşti în cântec şi ţi-este bine aşa!

 

                        Aug 2003 Bucegi

 

Corul surdo-muţilor

 

Cât de departe fi-va astrul luminii pe drum

De unda Sa se transformă  în rază acum?

Cât de aproape fi-va înţelesul omului

Când corul surdo-muţilor înalţă Slavă Lui!

 

Gesturile lor sunt de graţie,  pline

Complexe şi simple, arcuite şi line
Sugerează  dumnezeirea, atotcuprinderea
Căldura ţâşnitoare din inimi, iubirea.

 

Tulburată am strigat: Doamne! Poate şi eu

Care cred că aud, şi chiar aud bine mereu

Trilurile păsărilor, greierii, sau euritmia

Poate n-aud glasul Tău ceresc, simfonia…

 

Poate ce auzim noi, pământenii nu este

Decât preludiul dintr-o fantastică poveste

Şi “surzi” la rândul nostru, trebuie să învăţăm

Limbajul semnelor cerului, să ne apropiem.

 

Căci nimeni, cu Lumină din glasul Tău nu se adapă

De n-a trecut în nefiinţă, prin  întunecata groapă

Lăsând în urmă limba de aici de pe Pământ

Vom Trece vrând-nevrând în Imperiul Sfânt.

 

 

Loc de lumină

 

Eu, ca Orfeu călător prin căutări respiram

Depărtarea, iar acum de departe mă întorc şi ram

Aduc în locul acesta sfânt, loc limpede în univers

Unde m-a sărutat Lumina întâia oară-n al ei mers!

 

 

Pe ţărmul gândului, lângă oceanul foşnitor

Urcă în mine un timp ce l-am crezut pierdut

Grădini miraculoase învăluite în zâmbetul luminii

Caii nedumeririi alergând pe pajiştile firii.

 

Pârâul limpede, miresmele răcoroase şi pure

În meleag de neînfrângeri, sub cerurile azure

Plaiuri cu ierburi crescute sub legi necălcate

Atinse doar de unduirile umbrelor curate.

 

Într-un dans nemaivăzut,într-un ritm neştiut

Al acelui demult,  aproape uitat început

Viaţa îşi face sălaş tăinuit, gata să înfioare

Lumi cosmice şi cosmic dor, clădind în ficare.

 

Vieţuitoarele micile şi marile aleargă-n  triburi,

Se apropie se depărtează, libere în nimburi

De lumină, vegheate tăcut de iubitor heruvim

Joaca lor parcă-i chemare, strigăt spre sublim.

 

Păsări cu puii de aur, de argint, în volute

Ofrande moi aerului, adună tainele pierdute

Le poartă-n guşile sătule, botezându-se cu zări

Sub scutul răcorii seara, le risipesc în noi cântări

 

Aici, în locul acesta misterios, plin de lumină

Am trăirea roib, pământeană – cea mai deplină !.

Aici,  tălpile mele aproape eteric atins-au cărarea

Iar gândul zburdălnicind prin timp, cugetarea.

 

Călător în timp şi spaţiu

 

Pe malul mării, în jocul lin al razelor  lunii

Când noaptea-şi revarsă tainele pe pământ

Simt cum sunt  Doamne, în calea luminii

Un praf de nisip, un grăunte de gând!.

 

Aflat în zbor, între albastru şi imensitate

Uimit, nu ştii ce să alegi de eşti întrebat

Marea ca o certitudine, ce-ţi este aproape

Ori cerul plin de taine, misterios, îndepărtat.

 

Ah! cum te gândesc şi cum te trăiesc

Doamne! cu mintea aţipită şi inima trează

Doar Tu puteai să învecinezi împărătesc

Val pieritor de mare şi munte ce durează!

 

 

O vreme,  pe muntele înmiresmat, Olimp

Sălăşuit-au zeişori mulţi, cu stăpânul lor, Zeu

Dar s-a primit un sfânt measaj după un timp

Şi lumea a înţeles că Tu Eşti Unic Dumnezeu1

 

Şi ţi-a zidit piatră cu piatră lăcaş sfânt

În Ţara norilor, loc de închinare şi slavă

Meteora, să n-o întreacă alta pe Pământ

În neprihănire, rugă  şi vrednicie bravă.

 

Aici mi-am îndoit eu cu credinţă şi smerenie

Genunchii, iar fruntea spre cer am înălţat

Azi  spre amurg,  la slăvitoarea  vecernie

Vibrând, în arome de mirt şi de cuget curat.

 

Soră cu Marea Lavră din Athos, cu Sihăstria

Lăcaşuri sfinte în care rugile nu contenesc

Ca în strămoşeştile mânăstiri din România

Am simţit că mă  hrănesc cu duh,  dumnezeiesc.

 

Poate ruga fierbinte pe loc mi-a deschis

Spre înţelesuri profunde, o nouă cale

Şi accesul meu  de graţie, spre necuprins

E cadoul fabulos, e darul măriei Tale!

Nei Pori- Grecia

 

 

Psalm

 

Asemenea unui copil  zburdalnic şi cuminte

M-aş cuibări în poala Ta,  Preasfinte!

Cum pajişte îmi deveneai ştii bine, odinioară

Mintea mea iarăşi din creier, în inimă coboară!

 

E locul sigur mai retras aici, mai larg

Cât vezi cu ochii marea de sus de pe catarg

Mai liniştit şi totodată legănat, adormitor

Sălaş râvnit spre mântuire de orice muritor!

 

O! cum mai aleargă iezii neprihănirii iar

Parcă treziţi din somn să sară peste jar

Să pască din râvnita, sacra Ta înţelepciune

Să poată apoi să –nalţe spre cer o rugăciune!

 

Îţi mulţumesc O! Doamne , Ţie care m-ai făcut

Cu urzeala miraculoasă a chipului Tău nevăzut

Sunt a Ta! Ajutor! Nu lăsa Răul să mă scufunde

Ori mările halucinante ale iluziei să mă inunde!

 

 

 

Misterul fiinţei

 

Din veşnicii, de unde te pătrunde

Spre nemuriri a graiului Său unde

Adânc ce îţi ascunde adâncul care

În legănări tăcute te îmbie înspre zare.

 

Tipar etern unde-ţi găsişi matriţa

Şi chip adânc din care-şi trage viţa

Sublimul-de-a simţi Nemărginirea

Şi acel „ceva „ce încolăceşte firea?

 

Spre timpuri netrăite te poartă elocinţa

Simţi cum trăieşti în templu, iar Fiinţa

Te înalţă şi te cheamă îmbietor departe

Înţelepciune! tu ai învins o moarte!

 

Tu, prinde din tării ca gândul grabnic

O binecuvântare, al desluşirii farmec,

O veghe tainică  dinspre Desăvârşit

Focul mistuitor al iubirii spre infinit!

 

 

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.