NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIA MARGINEAN

NOPŢI CU LUNĂ NOUĂ

Peste nopţi cu lună nouă

Sfâşiate-n colţi de rouă

Cad inele de dor grele

Noi suntem închişi în ele-

.

Sus în steiul de la Puha

Unde-şi duce veacul buha

Tu erai lup hămesit,

Eu inel de dor dorit

.

Te ardea dorul ca para

Sfâşiai cu urlet seara;

Cărunţea pădurea-n zări,

În urmă-ţi sunau cărări.

.

Cu tot botul aburit

Rupeai din mine grăbit

Rămâneam tot mai puţină

Îmi sorbeai din trup lumină

.

Peste steiuri pe sub bolţi

Picurai noapte din colţi;

În răni de tristeţe brună

Încolţeau sâmburi de lună-

––––––

SCHELETE DE OBSESII

E toamnă şi e trist în lume

Marea se agită în priviri

Târziul înfloreşte peste nume

Se furişează frigul în iubiri.

.

Aluneacăm din vis în neîmplinire

Preocupaţi de smulgerea din noi

Înăbuşind secundele ce strigă

Atrivim banalul sub genunchii goi

.

E toamnă şi geloasa lună

Ne-ameninţă cu zâmbet de cuţit;

Paşi îndrăgostiţi prin frunze sună

Oare întâmplător noi ne-am iubit?

.

Când cerul scutura gutui rotunde

Îngenunchiaţi pe trupul unui crin

Jurăm să revenim de orişiunde,

Să ne iubim pe-acelaşi ţărm marin-

.

E toamnă; departe-s pescăruşii…

Împotriva toamnei iubim cu disperare

Schelete de obsesii fac zid în faţa uşii

Şi nu văd nici o şansă de scăpare-

––––––––––

NE NAŞTEM SUB SEMNUL DE FOC

Ne naştem sub semnul de foc

Timpul încearcă să-l şteargă

Tinereţea- joc de noroc

La care nimeni nu ar vrea să piardă.

.

Mă doare a neputinţei rană

A trebuit să joc şi am plusta la joc

Tristeţea mea shakespereană

–          o lacrimă de nenoroc –

.

Tristă cum sunt, uitată-n ninsoare

Simt timpul cu aşează riduri;

Arar zâmbesc, şi-atunci o floare

Fantastică e umbra mea pe ziduri.

.

Ne naştem sub semnul de foc

Timpul reuşeşte să-l şteargă-

Tinereţea- joc de noroc

La care fiecare trebuie să piardă.

––––––

FLAUT CÂNTÂND LA MARGINEA ZIELI

Lângă iubirea ta

Cocârlie devine sufletul meu;

.

Dacă n-ar trebui să te privesc

La ce mi-ar folosi ochii?

.

Când mi-ai trecut pragul sufletului

Uşa s-a închis pentru restul lumii-

.

Împreună călătorim printre astre

Ignorându-i pe cei care nu pot ajunge până la noi

.

Acum sunt mesteacănul de la marginea drumului

Sunt aici pentru a-ţi oferi umbra mea-

.

Unitate de măsură nu există

Pentru a măsura bucuria de a fi cu tine,

.

Iar câd îmi vorbeşti

Flaut aud cântând la marginea zilei-

–––––––

TANDRĂ PREFIGURARE

Ca o pendulă

Trupul tău

Măsoară eternitatea-

Privesc secundele

Ce-ţi atârnă în păr

Una câte una;

Înlăuntrul tău

Lasă-mă să cobor,

Să te măsor

Cu trupul meu rănit

Irecuperabil

Prefigurând ninsoarea

Ce mă va troieni

Ca-n cer!

–––––-

PALOŞUL DE ROUĂ

Paloşul de rouă

Frânge noaptea-n două

.

Nu vedeţi cum curg

Lacrimi peste rug?

.

Aripi se destramă

Balsam peste rană-

.

Carnea mea dună

Sâmburii de lună.

––––––

MĂ STRIGĂ CUVINTELE

Mă strigă cuvintele, mă cheamă

Adoarme zborul în păsări rănite

Problemele sociale au gust de rană

Şi vămi niciodată plătite.

.

Croncăne insomnii de primăvară

Sfâşiind echinocţiul cu nopţi transpirate

Palide zile băltesc în cetate

Visul mă roade, dorul mă ară.

.

Zborul din cuvinte împuşcat

Cade-n lunecare de reptilă

Zeul luminii c-un ochi dilatat

Mai rupe din noi câte o filă.

––––––-

JOC

Copil de vânt devin cuvânt

Şi-apoi, pelin devin în vin

Şi mă cobor şi urc divin

Şi prin cuvânt îmi iau avânt

.

Şi fac efort să ies din fort

Şi contrafort să stau în port

Port de import nicicând să port

Doar portul românesc din tort

.

Dar, iar ca soarele mă-nclin

Şi mă conjug şi mă declin

De jug înclin să mă dejug

Şi iarăşi de cuvânt ajung

.

Şi prin cuvânt îmi iau avânt

Şi-apoi, pelin mă trec în vin

Şi mă cobor şi urc divin

Copil de vânt şi de pământ.

––––––

MI-E DOR

Mi-e dor de tine ca de ziua mea

Pe care-aş amâna-o, dar şi să vină-aş vrea;

.

Mi-e dor de tine cum mi-e dor de Paşte

De nu ai fi, iubirea mea te-ar naşte!

.

Mi-e dor de tine ca de părinţii-mi tineri,

Mi-e dor ca de-o duminică în zi de vineri.

.

mi-e dor de tine şi parcă mi-e ruşine

C-atâta dor s-a cuibărit în mine

.

De-atâta dor am început să strig

Singurătatea mă zideşte-n frig

.

Rămân statuia iernii în ruine,

Cocorii degeraţi s-au cuibărit în mine.

––––––-

DE TOAMNĂ

Vară arsă de iubire este iarba. Urcă-n sânge

aprig dorul după verdele trecut. Din adâncuri

ochiul aprig fură stele coapte-n lut. Codrul

zgribulit aprinde focuri să destrame ceaţa. Bat

cărări sperioase ciute, şi-n pădure se afundă.

Aripa se zbate-n smalţuri de cobalt. Clopotele

catedralei îmi dau bună dimineaţa. Albăstrind

zborul în izvor se-ntoarce. Auritele gutui în

fereşti îmbătrânesc. Mierea zilei curge-n cerul

tot mai ‘nalt. Vulpea furişată-n frunză firul

clorofilei toarce. Mugurii închişi în mere

vorbesc grai nepământesc. Sub pleoapa tremurată

via lacrima îşi frânge. Glasul dragostei ne

cheamă unul către celălalt. Împărat fără de tron,

corbul, clonţul îşi înfige în obrazul lunii; aiurând

ca o comoară. Peste umărul cetăţii, mângâiat de

raze, ninge un castan ce-n răzvrătire a-nflorit

a doua oară.

–––––-

TOMNARUL

Trece Tomnarul cu toamnele-n spate

Şi bate în porţi. Cu anii lui bate-

.

Vând toamne, oameni buni, la toţi

Se-aud căzând zăvoarele la porţi!

.

Vând toamne frumoase şi bogate!

Pe porţi cad grele, alte lăcate-

.

Zace la porţi trist şi-nfrigurat

Nicăieri nu se deschide nici un lăcat-

.

Vând toamne, oameni, toamnele mele!

Nimeni nu se-arată de după perdele-

.

… pleacă Tomnarul flămând şi-nfrigurat

De toamne bogate împovărat-

.

Şi rătăceşte Tomnarul hai- hui

Vorbind cu anii, cu toamnele lui-

––––––––

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.