NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MIHAELA LUNCA

NETĂINUITELE ALEXANDRIDEMihaela Lunca

(călătorie printre piramidele inimii)

RUGĂ CELEI NESFINTE


Iartă-mi ochii,  femeie,

Au orbit căutându-te,

Pe sub aripile ciocârliilor

Înmugurite pe ramuri solare.

Iartă-mi ochii,  femeie,

Smaralde ascunse,

Între genele arse,

De propriile-mi

Neputinţe.

Te-am negăsit,  femeie,

Nectar ţi-e  glezna pe care visez,

Să-mi odihnesc prea truditele

Lacrimi.

Iartă-mi ochii,  femeie,

Căutători ai nefiinţei,

De care am orbit.

Ulcior, mi-e lutul

Mângâit de palma-mi

Cu care te caut, neîntrupato,

Să–ţi sărut cu sarea

Oceanelor fără flux

Curbura tălpilor,

Mirosind a  alge.

––––

RUGĂ CELEI NEGĂSITE

Rătăcesc căutându-te

Nesfânto, spin mut al

Prea muritei mele inimi.

.

Dacă te voi găsi,

Nu-mi lua tăcerile,

Lasă–mi-le culcuş

Pentru flacăra lumânărilor

Lângă care,

Ţi-am privegheat,

Nevenirea…

––––

TAINA DE SUB CEARCĂNUL PIETRELOR

Cercuiesc

Pietrificatul chip

După care,

Ţi-ai ascuns,

Icoana inimii.

Te colind,

Printre două lacrimi,

Înfrunzind în urma mea,

Speranţa,

Că  vulcanii,

Vor cânta încă o dată,

Precum mugurii

Dimineţii,

Prinşi sub cearcănul pietrelor.

––––-

DESTRĂMAT PE RUG DE CUVINTE

Nu poetul îşi caută cuvintele,

Ci ele vin spre el,

În inimă să i se aşeze

Ca într-un culcuş,

De taină şi miere.

Printre fagurii tăcerii,

Poetul,

Le sărută neînţelesurile,

Cu miros reavăn de iarbă crudă.

Arşiţi de neîrobire,

Poemul cuvintelor,  nerătăcite.

Prin iederi de gând,

Contur de  vis,

Plecând spre lume.

În urmă,

Poetul  stă cu palmele căuş,

Căutându-se pe sine,

Printre corole de dimineţi,

Încă nedeschise.

–––––-

LACRIMA ÎNTOARCERII ACASĂ

Întors acasă,

deşartă raniţa,

cu lacrima închisă,

sub genele arse.

Ochii copilului,

îl privesc

a întrebare nerostită :

– Cine eşti, străin

cu raniţă verde

şi haina a moarte  mirosind?

E prea mare să-l ia în braţe

iar, să-l strângă la pieptul său,

plin de schije,

ar fi o durere, prea adâncă,

pentru amândoi.

Lacrima-i, cade peste unghia

Sub care mai simte,

Sângele uscat al ultimei răni.

A lui ?…A celuilalt ?…

A celui neîntors

Ce nu va cunoaşte durerea

De-a fi întrebat :

-Cine eşti, străin cu raniţă verde

şi haina a moarte mirosind ?

––––––

NING  PRIN MINE CAII ALBAŞTRI

Mi-e dor de cai albaştri.

Tu,  crezi că sunt nebună,

Sfâşii talpa-mi de vise,

Ca să nu plec,  spre lună.

.

Acolo-ntre vulcani,

Eu am iubit odată.

Ningea cu cai albaştri

Iar luna, era beată.

.

Dansau pe cer comete,

Meteoriţi desculţi,

Dezvirginau planete,

Mirese fără nunţi.

.

Dă-mi tălpile-napoi,

Şi prinde-mi palma-n palme,

Să rătăcim prin ploi,

Suflete fără haine.

.

În noaptea-ţi fără vise,

Primeşte-mă  nebună,

Să-mi chem caii albaştri,

Ca să te zbor spre lună,

Şi-acolo ceruiţi,

Cu faguri de pe aştri,

De trupuri desfrunziţi,

Vom ninge-n  cai albaştri.

–––––––

INFIRMITATE

Ciuntă sunt, Doamne!

Mâini fără palme.

Cu ele pe suflet crescute

Să pipăi prin oameni.

Dureros să mă doară,

Tot  ce nu văd

Ochii de-afară.

Arşiţă-n ruguri mă ard,

Palme pe suflet,

Spini de pe gard.

Vid,  nevis, neom, nelume.

Palme cu vise nebune.

Şi-n însingurare

Ciuntă sunt, Doamne,

De palmele-amândouă.

Prin Tine, prin stele,

Cu pietre mai plouă.

––––––––

NEÎMPĂCATELE ARIPI

Aripi, am două.

Una de ierburi unduitoare,

Alta gânditoare, în semn  de-ntrebare.

Uneori aripile-mi se deschid,

Niciodată amândouă în acelaşi timp.

Când aripa-mi stângă,

Se înstelează cu rouă,

Încet, ca o părere,

Fără durere,

Conturând,

Zbor de cocori,

Visători,

Aripa dreaptă,

Se-nchide necuvântătoare,

În necugetare.

Alteori, aripa dreaptă,

Deschisă prin  gând,

Rodeşte-n cuvânt,

Ierburile aripii stângi sângerând.

Neîmpăcatele-mi aripi,

Nezburate în acelaşi timp,

Se-mbrăţişează uneori

Prea obosite,

Peste trupu-mi de pasăre ucisă

Şi-apoi… încet fremătând,

Se redeschid,

În zbor de cocor visător

Renăscând din al inimii pârjol..

––––––

MIMUL

Printre culori,

Mimul mimează că pictează.

La bal,

Mimează că dansează.

Mimul,  mimează că zâmbeşte,

Apoi, că vede,

Când priveşte.

Mimează chiar că şi gândeşte.

Mimându-şi viaţa,

El trăieşte.

Cu mima încrustată-n sânge,

Mimează,

Ochiul care plânge,

Până-ntr-o zi,

Când obosit de vină,

Mimează,

Dorul de lumină,

De  răzvrătit,

Pe neputinţa firii,

De  răstignit,

Pe crucile iubirii.

Pajişti de vânt,

În juru-i risipeşte,

Când bietul mim,

Mimează

Că iubeşte.

Un suflet năpădit de iască,

Ce  nu putea nici  să iubească.

Secătuit şi gol de sine,

Nefericitul rege peste mime,

Pătrunse pe tărâmul interzis,

Al curcubeului creat de vis.

Mimează mimul,

Că visează.

Visează mimul,

Că mimează.

Pană-ntr-o zi,

Când răvăşit de vis,

Mimează,

Că s-a sinucis.

În urmă-i ,

Curcubeul se destramă,

În pete de culoare,

Peste rană.

Biet mim,

Oare ai existat?

Sau sufletu-mi bolnav

Doar te-a mimat.

––––-

RUGĂ

– Nu mă da, Doamne, oamenilor,

Încânoşiţi  m-or sfâşia!

Câinii, nu mai sunt,

Ce-odată au fost.

De-atâta vieţuire,

Au devenit omenoşi.

Dar cum în lume,

Nu rămâne nici un loc gol,

Omul, specie superioară,

A umplut locul,

Încânoşindu-se.

Câini de oameni,

Pe care câinii, câini

Îi privesc cu milă,

Gândindu-se,

Că niciodată,

Nu s-ar întoarce,

La ce au fost,

Încânoşindu- se.

…Şi-atunci,

Speriată vin spre tine, Doamne,

Rugându-te:

-Nu mă lăsa oamenilor!

– Ia-mă şi aruncă-mă la câini!

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.