NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ RADU TUDOR CIORNEI

Vino îngere

Vino iar îngere
ţine-mă strâns de mână când trec strada
fără tine fluviul acela fără deltă e o baltă amărâtă
iar polii magnetici sunt două puncte lipsite de sens
iar globul
pe care îl învârteam la geografie e doar o minge de cârpă
conturând anii mei rostuiţi aiurea cu sau fără portocale în sacoşă

Vino iar îngere
am să îţi şoptesc la ureche toate amintirile unui colibri
toarnă-mi un ceai te rog în aceeaşi cană de porţelan ieftin
pune-mi un deget pe umeri
am să te duc în lumile uitate ale orientului
acolo ne aşteaptă un cal roib care ştie totul
trezeşte-mă lunea şi întreabă-mă neştiutor: szomoru vasarnap?
iar eu am să îţi spun că în preerie duzii învaţă să uite unul
câte unul

Vino iar îngere
am să îţi mângâi rănile din coapsă cu degete de elf
o să împart lunile în două, toate pline, apoi va fi multă vreme
numai vineri seara
hai să ne privim din nou îngere (numai eu neîncrezător de data asta)
de voi pleca …o să îmi pui degetul pe buze
pentru că ştii îngere
ştii că am să vin înapoi fără să curgă sânge

Vino iar îngere
avem lumânări de aprins, ceruri de atins
Ulise o să înceapă o pânză, Penelopa are ceva treabă în seara asta
minutele noastre au aripi iar anii se număra cu degetele
zilele îşi iau nume de poveste şi fug râzând
avem şi gaz, avem şi lampă
mai pune-ţi o dorinţă


Deschide fereastra încet îngere
spune-mi încet la ureche: zboară cu mine nebunule
tu, care îţi vii toate plecările
îţi amăgeşti orele şi le spui zile
îţi pui săptămânile în palmă

an de an si seara de seara

pina la sfirsitul timpurilor


Nu, nu o să-mi pleci
nu atâta vreme cât
orele ţi le-ai făcut zile
zilelor le-ai spus săptămâni
în care iubeşti cât alţii

în toate cinci anotimpurile

 

Eu cred

Eu cred
ca undeva exista o lume in care te tin de mina
derivez universuri sagalnice pitice rosii si albe
adorm intre patru perne de gisca
ma trezesc neeuclidian si spun ca
eu cred
ca timpul e doar o utopie religiosa
fara caldura fara formule complicate
cu doar un un singur emcedeltate
valabil in ierni geroase
eu cred
ca aud cuvinte cu literele mai grele ca apa
atomi de hidrogen cautindu-si iubirea la poli
albastru e cerul lui Domenico
ce nevoie am mai avea de alte culori
eu cred
ca am sa ma trezesc intr-o dimineata
blu
am sa maninc un mic dejun
blu
si am sa plec intr-o lume atit de albastra
incit pina si trandafirii rosii
vor crede
Eu cred
ca nu e nici o piatra
deasupra mea.

 

În vechiul Edo…

Într-o grădină din vechiul Edo creştea cel mai frumos cais de pe întregul cuprins al împărăţiei.

Se spune că niciodată în Edo nu mai crescuse un cais atât de frumos.

În nopţile de primăvară între crengile sale cânta cea mai iscusită privighetoare Asigurându-l apoi că nimeni nu poate cânta la fel de frumos ca ea.

În serile calde însăşi fata împăratului venea sub cais împodobindu-l cu ghirlande şi spunându-i că nici un copac de pe tot cuprinsul Japoniei nu e mai frumos împodobit ca el.

La ivitul zorilor însuşi spiritul-grădină îi mângâia trunchiul şoptindu-i despre dragostea fără margini a spiritelor.

Într-o noapte friguroasă luna tăcea aşa cum doar luna ştie să tacă unui cais în iarnă.

Tăceri albastre
Luna aşteptând vântul
Prin flori de cais.

  

Nimic despre moarte

De ce-mi  tot vorbeşti atâta despre moarte?
solilocviile de zarzavagioaică nu te prind
nu crezi că ar fi timpul să începi să alergi?
să te alături într-un târziu cailor de stepă
ce te aşteaptă să îţi facă injecţii cu „acasă”

Aleargă
măcar o dată peste ploile de albastru
şi ai să vezi că din ziua aceea
pe prima pagină a ziarelor
va scrie în fiecare zi:

Nimic despre moarte

 


Ion nebunul

Acolo unde ma mai rog cind dintre voi dispar
S-au terminat de mult lumina si speranta
Al disperarii preot ramas fara altar
Sfint amagit de sensul vietii-aroganta

Pe oase goale-mi creste costumul de paiata
In craniul meu atipic se naste un atol
Am ars intr-un pahar precum un cub de gheata
Sunt locul gol in umbra -cocorul fara stol

Am fost o intrebare sau un ceas am fost
Mi-am ticait la ore fixe neputinta
Pendula veche fara cuc in avanpost
Cu mere si cu nuci am amagit dorinta

Urmeaza alta zi la poarta manastirii
Nu intind mina, nu cer, nu pomenesc de porti
Voi rumega fatal coliva amagirii
Semnez : Ion nebunul ce ura pe la morti

 

 

Poezie cu un cântec şi-o pasăre

Zâmbeşte
apoi desenează-mi un cântec
am să îţi povestesc despre pasărea soarelui
sau despre o barcă, cum vrei tu
eu nu pot să cânt, nu pot nici să desenez
am să îţi prind un pui de înger
(ăştia mici seamănă cu nişte porumbei călători)
am să îi pun un inel şi am să îi spun să te caute
între o carte cu poveşti despre vise şi un pahar verde cu apă
Iartă-mă,
uite, de azi nu mai plâng, nici nu-mi mai curge sânge
am să fiu atât de cuminte încât ţi se va părea că dorm
chiar şi când somnul nu va mai zâmbi pentru mine
atunci, în caietul albastru, desenează-mi o zână
cu baghetă, diademă şi rochie lungă
ea ştie drumurile de seară a unui anume „noapte bună”
a piticului Barbă Cot şi are cheia de la comoara bunicii
şi mai ştie să întrebe atât de frumos: contează?
Şopteşte-mi
de la capătul patului
prostule, prostule, prostule
ce să-ţi mai desenez să te învăţ
să te uiţi măcar o dată
dimineaţa sub pernă?

În seara asta
ne vom numi
la fel
un cântec
şi-o
pasăre
Un Ea
şi o El

 

 

Tu

Tu
erai câteodată
la o singură lungime de braţ
te ascundeai după o linie de cretă
şi strigai în somn: prinde-mă!
Eu
te adulmecam
precum o amintire de umbră
născută anume din neînceputul ierbii
care avea să se culce sub talpa-ţi
Tu
erai născută
în zodia unui surâs anume
sortit neprivirilor mele rătăcitoare
sub soarele cărărilor lipsite de nume
Eu
te visam
doar atât cât ceasurile cu apă
să nu uite pentru încă o noapte
tictacul unei inimi sătule de mine
Tu
erai altădată
un nume impropriu, avocalic
o singură literă tatuată pe glezna-mi
amăgită de pietrele unui ţărm iluzoriu
Eu
te voi desena
mereu pe coama amurgului
din memoria de scurtă durată
a străinului aşteptând mut
la capătul cuvintelor
visate
scrise
născute
din infinitul dăltuit pe buze-mi
Tu.

 

Cu toate că… |

Cu toate că departe
E un fel de a vorbi despre moarte
Cu toate că eu
Rămân în spatele unei umbre pe apă
Cu toate astea
Mă îmbrac în fiecare dimineaţă
mă bărbieresc
mă spăl
mă tai
îmi curge sânge
degeaba
Cu toate astea aproape
Rămâne doar promisiunea ultimă
Cu toate astea
respir greu
boala
devine
o religie alternativă
Cu toate acestea
strig
îngrop
cheia
Zidesc uşa
Cu toate acestea
rămân
în urma-ţi

 

Zahei

Zahei, Zahei
Dă-mi o sută de lei
Şi-am să-ţi dau ochii mei

Să vezi sânii tari ai femeilor de sare
Cărora le iubeai deşănţat nemişcările
Să poţi privi copiii pe care i-ai fi avut
Dacă te-ar fi chemat Dumitru.

Zahei, Zahei
Numai frunza de tei
Te scapă de ei

Care te vor mort aşa orb cum eşti
Puşcăria nu le ajunge decât o vreme
Ei ştiu că numai oasele tale în cruce
Pot ucide ziua şarpelui fără de piele.

Zahei, Zahei
Anii mei, anii mei
Câte unul să-i bei

Să rămână drojdia pe fundul paharului
Să se scurgă în tine condamnaţi la niciodatăalbastru
Uită-mă pe colţul mesei orbule că poate spre dimineaţă
se va milostivi de mine încă o curvă.

Zahei, bătrâne Zahei
Nici suta aia de lei
N-o mai ai
Gratis, mă vrei?

 

Inima ca o limbă străină

si inimile se împuşcă, nu-i asa ?

Înca o zi încă o poveste
aşa îsi spuneau pe o margine de drum
câteva universuri
câteva inimi ce încetasera a mai fi paralele
căutau drumul spre casă
nu va supărati, nu aveţi un foc
sau măcar o brichetă
ne întrebau într-o margine de zi
acele imagini
ce ar fi putut sa fie
ne puteţi ajuta un pic domnule?
spuneau ele ţinându-se încurcat de mână
(era aproape dimineaţa)
aproape că nu se mai temeau de nimic
inimile acelea evadate din triunghiuri
ne priveau iţite de după
limbi de orologii
cuvinte zâmbite în grabă
dioceze jucătoare pe negru
ce mai…
o lume întreagă ascunsă
într-o singură dimineaţă
îşi numărau minutele
unul
câte unul
ar fi vrut sa îşi spună
uite
uite cit de repede imi bate inima
zâmbeau
ca şi cum ar fi avut înlauntrul lor
o altă inimă
nu ne judeca cititorule
chiar dacă în seara asta
nu avem nici un acoperiş deasupra
sau dedesubtul nostru
noi înca putem să ne redefinim
complet aiurea
ca într-o pagina uitată
în David Copperfield
eu aş putea să fiu Tom Sawyer
(Becky? e cam prostuţă)
tu ai să fii Huck Finn
am să aştept să adormi din nou
să îţi spun câteva cuvinte aiurea
să nu ne pese că ne fluieră
din nou din nou la masă
o să fim două inimi care se pot hrăni
temporar cu corcoduşe
să ne spunem cuvinte inventate
să dăm din cap spunând
ştiu…ştiu…
să nu mai lăsăm propoziţii necompletate
să ne spălăm pe dinţi în fiecare dimineaţă
să ne uităm în ochi ca într-un dicţionar
de cuvinte nescrise
neiventate
şi apoi să ne ţinem iar şi iar de mână
Stii Huck …
luna aceea mare
în fiecare seară îmi spune
doar cât de mult
te iubeşte

 

Numărătoare inversă

Timpul se ridică şi pleacă pe nevăzute din actele mele de identitate
mai rămân câteva acte caritabile împrăştiate pe marginea drumului
ca după un accident sinistru fără maşini fără răniţi
doar cu urme de cretă pe asfalt
caii de curse poartă tatuaje pe umeri
se visează departe departe
adulmecind asfintitul albastru din închipuirile ploii
într-o lume ciudată şi oarecare un loc geometric
îşi depune în dimineaţa aceasta demisia
Pune-ţi repede o dorinţă
pe undeva mai există stele ce aşteaptă să cadă
poate că în dimineaţa ce vine voi fi singurul care
se va bucura că nu s-a terminat războiul
în orice caz dilema e perfect rezolvabilă
pământul acela
mă iubeşte în fiecare zi la fel
în curând cele trei nume împreună cu anii
mă vor veghea
perfect perpendiculare.

 

Cerul altuia

mie nu mi-au plăcut niciodată poruncile
de aceea am aruncat gunoiul în buncăr cu tot cu găleată
am spart sticlele de lapte de pragul uşii şi din banii de pâine
am luat câte o jumătate de chil de caramele Kandia
să moară părinţii de la S3 de oftică
şi să mă blesteme bilingv toţi dentiştii
mie nu mi-a plăcut micul dejun
de aceea îmi făceam din miez de pâine dimineaţa
câte un zeu sau un soldat îmbrăcat în miere polifloră
îmi murdăream cămaşa albă
rupeam ecusonul de la mâneca şi învăţam geografia politică a cartierului
cu lama cu compasul şi cu promisunea unei urechi lipsă
pe mine mă fluierau la geam valeţii de caro berea la litru ţigari de pe jos
de aceea numele domnului se ferea de buzele mele
ca de-o sahara sau
ca preoţii de sărutările unei curve
în duminici în orele de dezvoltare a vorbirii şi joia plouam
marţea mă găsea la coadă la timbre Ras Al Khaima
iar sâmbetele cu atelier şi matematică
le dădeam cu şireturi de mort şi argint viu
pe apa vieţii mele de acum
mie mi-au plăcut femeile altora
capra vecinului era întotdeauna mai grasă
mielul de paşte avea glasul mai dulce iar
părinţii altora le dădeau bani de ţigări
o oră mai mult pe afară
şi adidaşi cumpăraţi de la polonezi
mie mi-ar fi plăcut să mă cinstesc cu tata
şi cu mama
să le mulţumesc pentru participare
să le înmânez cupa
şi campionatul
şi să le spun că plec în miez de Mai cu Steaua
mie îmi place să fur să preacurvesc şi să jur cu degetele încrucişate
îmi place să îmi ţin ochiul în palmă şi să îl ridic deasupra mulţimii
de acolo el îmi citeşte meniurile lui dacă
dacă şi numai dacă e un loc aproape geometric
dacă e un loc pe care alţii îl numesc altfel
şi dacă e rugăciunea mea ineptă către un zeu din miez de pâine
chiar dacă e corabia lui Anton Lupan
şi ce dacă devine nume de buletin
mie îmi cânta
o mie de cânturi
o mie de flori
nu îmi plac diacriticele
iar zeul ăsta din pernă ameninţa că într-o zi
mă va da afară

loveşte-mă tată
loveşte-mă
dacă ai să pleci de la mine
am să mă sui în
cerul altuia

 

 

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.