NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ SANDU TUDOR

( Poet monah din secolul al XX-lea,

închis politic şi mort în închisoare )

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă

roua,

am auzit lângă mine

cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,

aşa de limpede

şi răsună în atâta ecou

încât pare că lumea,

marea şi larga Lume,

toată îl ascultă,

firea toată îl aude

şi îi răspunde,

îl aude

şi-l însoţeşte

până sus de tot

la Dumnezeu.

Privesc pe mlădiţa unei ramuri,

într-o picătură

limpede de rouă

şi ascult cântecul de lumină

al păsării.

În liniştea lungă a clipei

acesteia

atât de înalte,

fără voie îmi închipui

bucuria cerească;

fără de voie

o descopăr acum,

în pacea

stării de rugăciune

la care

mă aflu şi care

mă stăpâneşte

deplin.

O descopăr nu ca o oprire

şi înecare

în simţire,

nu ca o pierdere

a uitării de sine

în extaz,

ci ca o ascuţime de înţeles

trăit,

limpede şi curat,

ca o necurmată

şi nemărginită suire

tot mai apropiată,

tot mai crescută

la inima

cea tainică

şi sfântă a Domnului.

PENTRU MAREA NOAPTE A FECIOAREI

Bu cură-te Seară a dorului deplin.

Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă

înargintatu-ţi chpde răsură sfântă,

înflorit cu cearcăn de inel virgin.

Moartă-i frumuseţea florilor de lut,

De rugină faţa podoabelor lumeşti.

Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,

De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput

Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,

Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,

Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat

Aşteptând doritul basm ce va să fie.

Peste seara minţii pecetia Ta,

Limpede, unică şi covârşitoare,

îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,

în logodnă-albastră de stea-logostea.

Mînă-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,

Prin veacul viclean şi de împietrire,

La sorocul vieţii, un orb de uiire,

Să ating în praguri biblicul Amin.

ANAHORETĂ

Mă închid ca floarea peste noapte

Sub petala gândului greu.

Mă îmbăt în lăuntrice şoapte

Din mirul Dumnezeului meu.

Bob de rouă, rugăciunea în mine,

Joacă uimitoarea luminare:

Mic sicriu cu oglinzile depline,

Mă repetă în larg de-alinare.

N-am nimic din păgânul Narcis

În tăgada ce o ţin pentru Rest.

Cu nădejdea învierii din vis

Din smerenii vieţuiesc fără gest.

TREISPREZECE STIHURI PENTRU

CUTIA MEA DE LEMN

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,

Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,

Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,

Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.

Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,

Către zodia de zămislire nouă a Faptului,

Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,

Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.

Roata văzutului tot simt că nu mă adună

Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.

Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme greu.

Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu

Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

SOARE –RĂSARE

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,

În vioriu s-au închis vămile somnului.

Prin borangicul liniştii cu şapte peceţii

Sfios suie scările heruvimul Domnului.

Pământul trezit între lumile-amândouă

Auzul înmiit către zori şi l-a deschis

Prin potirul florilor împrospătate de vis.

Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,

Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!

Feciorelnic sună zumzetul Luminării:

Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

VESTEA VIEŢII

Din tot hrisovul nopţii aurii,

doar luceafărul stă hărăzit

şi din ceara zării, din Nefiresc

se-nfâlfâie avântul ceresc.

Străinul purcezător cu crinul

în vestmânt vioriu ca vinul

suie pe depărtările lumii

nădejdea vârstelor humii.

Apa pe Ghenizaret s-a clădit,

Ferestrele-n Nazaret au licărit,

ca din oglinzi de argint luminat,

chipul străinului însingurat.

Nesimţit s-a oprit solul vieţii

pe pragul curat al dimineţii.

În casa de tăcere priveghea

peste împietrirea somnului grea,

Fecioara logodită pământului,

răsucind în fus ritmul cântului.

Sufletul a tresărit ca de semn.

Un deget a sunat, parcă, în lemn.

Iară pe perdea, un stat de bărbat,

Icoană străvezie, s-a iscat.

Şi blând buna-vestirea Sfântului

a nins polenul Cuvântului,

magia din glasul lui Gabriel.

Trupul s-a înfrigurat cătinel.

Sâmburul dumnezeiescului EL

a picat în potirul închis

şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.

SUIRE LĂUNTRICĂ

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase

în şopotirea celor şapte cuvinte joase

în suflet se scoboară sub lungul lumânării

şi scade-n surdul ison pe scara înserării.

Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.

Încet mă fură-aievea mireasma fumuită

de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.

Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.

Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut

între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.

La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.

Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire

ca un ghioc de scoică cu mările în ea.

Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,

în roată de sfială pe îngeri s-au culcat

E linişte de arc sub frunte încordat.

Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.

O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.

Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.

Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească

ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire

pe alăuta veche o coardă în strunire.

Ascult la fârşit. Tot cerul îl ascult.

Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,

prin larga răsunare Te-aud îndepărtat

pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

ROATA ÎNTRARIPATĂ

La-nceput din dor nespus

zvârli un fir de gând în sus.

Sui în scări firul subţire

arcuit spre stihuire.

De ai râvnă, nu rămâi

lângă gândul căpătâi.

Zbori cu-aripi de-argint la gleznă

peste apa-ntâi de beznă,

prin hotare-ntunecoase,

moatea simţurilor joase.

Treci departe, albastra valmă,

cu luceferi albi în palmă.

Adevărul nopate dreaptă,

îţi adie tâlcu-n şoaptă.

Intri-n auria Mare

cu dungi roşii cerc de zare.

Pe văzduh zare se-arată

în icoană ne-nserată

Cc-şi ascunde-n strălucire

purpura cea peste fire.

În clipita când te-nclini

Chipului sfintei Lumini

inima vrăjii acele

îţi va tremura-n inele

ritmic cânt de aur vechi.

Un bob de-ai prins în urechi

ai să pici din nou în humă.

Aci, cu zâmbet de glumă

baţi o stea în vârf de munte.

Înţintând steiul în frunte

cu scântei din focul rece,

scrii în slova care trece

cu un deget de ninsoare

stihul geamăn care-ţi moare.

Şi-ai rămas sărac şi mut

fiindcă eşti făcut din lut.

Iar de vrei să mergi nainte,

urci iar roata – peste – minte,

prin albastrul de smerire

şi prin aur de uimire,

ca să prinzi împurpurat

viaţa versului curat.

RĂGAZ VECERNIC

Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.

Cu tânguitul clopot peste văzduhul van

aluneca în undă un gând aerian.

În pălimar pe cunpeni prin frunza din ceardace

mi-ai spânzurat roşi inimi greoii trandafiri

cu dangănul în vâslă mireasma împletind.

Pe un chilim în prispă, stau jos şi-ascult, clipind

priviri încenuşate de zările subţiri.

Al somnului paianjen greoi urca din dungă.

Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.

Sub streaşini scapă luna rotundă ca un blid

de pune pete grele pe asfinţirea lungă.

La poartă creşte-n cruce cernit Hristos de tuci.

Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.

În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n ţol

şi-n lung şi-n lat ţes trupul cu fir de multe cruci…

II

Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte

porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă

un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă

s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.

Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină

să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn

cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.

Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină.

SPRE MAREA CĂLĂTORIE

Peste creştetul meu,din afunzimi de zenit,

se-nvârteşte în zodii magic licurit

de stelară stihie.

De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,

spre locuri roşii de pustnicie,

tălpile-mi sună

ca peste un vrăjit pod de sicrie.

Caut să aflu comorile Celui viu.

Port fluierul bucuriei în mână.

Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu

din ruginită slovă bătrână?

Dar din toată bogăţia dăruită pământului

nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,

decât o pană mare de corb,

dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.

Merg. Şi-n nesfârşirea de drum

trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.

Semne şi umbre viclene mi+arată ispita

înspre Diavoliţă sau spre Balaur.

Şi blestemul în neţărmuritele câmpii

creşte gras peste ascunse cazane cu aur,

în paloşe verzi de bălării.

Din ele răsar muiate în apele lunii

cu răsuciri spre vâzduh, florile mătrăgunii.

Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.

Merg. Şi-n singurătate o-ntrariăpată

ţipă peste mine speriată

ceva din desnădejdea de Dumnezeu.

Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?

Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?

Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?

Semnele timpului sunt pentru suflet învins.

Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.

Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă

pentru călătoria cea mare de peste viaţă.

ANALOGA ÎNTÂLNIRILOR

,,Cel ce se vede pre sine

are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger

( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum,departe, departe,

pe ţara durerii înserate,

Rotundă, azurie, zarea

avea culoarea profundă

a blândeţii năvălită din vis.

Umblam cu sandala pe drumul deschis,

fără praf, fără fum, fără fund.

Slobod de mine, mă însăilam

parcă de umbră cusut

pe biza de glod a şleahului bătut.

Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,

pasul fpstului pribeag tăcut

mă purta atât de supus şi de blând,

înfăşurat în zarpola străvezie

a unui gând.

Mergeam tihnit, domol, în nehabar,

aşteptând parcă să vie,

ca la o întâlnire străină,

cineva sau ceva din ştearsa stihie,

cineva ca o molcomeală de lumină,

dar voinic ca o namilă senimă

a unui străbun;

cineva biruit bine de viaţă

dar atât de bun;

cineva cu înserare smeadă pe faţă,

suflet mai mult decât curat,

suflet de om, de domn, de bărbat.

Eu singur însă eram în singurătate,

pe drumul acela de-nserare, departe,

d rum pe care nu ajungi undeva,

drum ce duce în nicăieri

şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,

drumul scrumit al ceasurilor de ieri.

Şi cum veneam singur, însingurat de cadâncime,

iată-mă alături de mine

cu străinul pe care doream

să-l întâlnesc

şi pe a cărui umbră umblam,

dar parcă fără să-l mai rănesc,

Bună seara, prieten bun şi domnesc,

intră la lăuntru, cum se cuvine,

ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.

PSALM

Cu buze groase de tină

sufletul meu soarbe lumină

şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi

cu ochi uimiţi şi umbroşi.

Sunt răsunător ca o vioară

la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară

şi ca un trandafir de nămiazî

mă bucur de rpuă şi de rază.

Nemărginirea şi zarea de sine

se doresc şi cântă în mine.

Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,

ca o frunză picată pe apă.

Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură

peste arcul inimii cu prea blândă măsură

şi de ascult peste mine stăruitor

la rădăcina gândului viitor,

văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,

formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.

Şi din dulceaţa adevărului împresurat

alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.

Beau la lăuntru şi însetez în afară

aflu în duh şi caut peste ţară,

peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun

şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.

Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb

şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.

ZAR

Ce vrei să fii, suflete hoinar+

Alege din piatra zarului clar.

Dă-o de-a dura să sune pe podea

Ursita, vrerea şi inima ta.

Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,

calea de-a dreptul sau drumul inel,

apa revărsată fără hotar

sau cremene tare de amnar,

steaua cea mare – oglindă pe ţară

sau mică firidă sub lumina de ceară,

coardă de arc sau moliciune de lână,

fructul de foc sau hârb de ţărână?

Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână.

STIH SMERIT

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare

Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.

Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit

Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit

S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.

Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare

Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

CUTA DE ISPITĂ

Între umbră şi soare,

a răsărit o floare.

Sângele de vis

din paharul închis

cu petale de fum

se îngână lângă drum.

Cu parfumul vinovat

a lutului curat,

legănat sfielnic,

aplecat feciorelnic.

Şi-n seninul deschis,

ca un nimb înscris,

ispita din pământ

caută un sfânt.

STIHURI DE PSALT NOU

Tu, Doamne, tată!

Ca altădată

cu glas înalt

pe psalt

vreau să Te cânt,

fără cuvânt

rotund învîţat,

cu suflet curat

vreau să te cânt.

Şi, Doamne, Tu Cuvânt!

Porneşte roată de vânt

să răsune prin lume

clopot în hău

numele Tîu

din cântul meu nou.

Şi Doamne, Tu Duh!

Ridică solar pe vâzduh

hulubul sfinţitului foc

cu verdeaţa minunii în cioc,

să se lumineze în sine

tot muntele de humă din mine.

STIH TEORIC

Viaţa este o răpire în Duh,

salt de trei extazuri rourat.

E vederea cea octavă îndrăznită,

către faţa nevăzută de safir,

este vin de Sânge preacurat,

dintr-al Graalului cers Potir

şi Îmbătarea trează dăruită,

cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,

ca extazul lui Moisi cel de la Rug,

va răpirea din Horeb a lui ilie,

vieţuit cu pâine de herub.

Poartă spinii Învierii aurite,

de pe fruntea Mielului strălucitor,

şi e visul celor trei colibe,

neclădite încă pe Tabor.

IHTIS

Ca o dulceaţă minunată de psalm,

dragostea luiDumnezeu ne împresoară.

Ca o cântare îmbălsămată de peste tot

bucuria vieţii ne înfăşoară.

Şi inimile noastre însetoşate

sorb din adânca înfiorare,

ca peştii în apele afundate,

muzica binecuvântării Sale.

( Poeziile au fost dactilografiate cu regulile

ortografice şi ortoepice actuale şi au apărut

în revista Gândirea, în primele decenii ale

secolului al XX-lea )

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.