NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ TANIA RAMON

A fost odată o ploaie

Ca ploaia ce-şi îndeasă, lichidă, amăgirea
Pe sticla ce-o respinge crezând c-aşa-i iubirea:

O beznă ce se-ncântă din colţuri înspre sine,
Compactă, uniformă, cu salutări de bine.

Cu degete de apă îmi picura dulceagă-n
Privirea cea pierdută, furată ca de-un leagăn
S-o fâţâie, nu vântul, ci pasul care vine
mişcând uşor, aparte, acele şolduri pline.

Şi când retina-n joacă, prin ploaie iar se pierde
Subit mă simt de gheaţă, surprins cu mângâieri de
Aplombul dur al ploii, în plină desfătare.
Şi îmi urăsc fereastra. Aşa flămândă-mi pare

Când îmi înghite ploaia şi gândul meu de stare.
Căci degetele ploii scutite de răbdare
Îmi numărau vertebre… cu sărutări…o mie,
Curgând nemuritoare. La fel cum te îmbie…

Privirea să te ducă. Acum stă dreaptă-n leagăn
Prea împletită-n vorbe şi cu elanul zdravăn
Să fâţâie, nu vântul, ci-n salutări de scenă
O beznă aplecată spre mine şi maternă

Ca sticla ce-o absoarbe crezând c-aşa-i iubirea:
O ploaie ce-şi îndeasă, lichidă, amăgirea.

15.04.2008

__________________________________________

De-ar fi pretext de primăvară

Vântul îmi pune-n şuviţe un fel de parfum
cu aromă de crud şi de iarbă, şi bate, şi bate
vorbindu-mi de ducă, îmi scrie pe drum
cu desene de martie şi vlăstare-nflorate.

Eu…înşir curcubeul pe un ghem cât o carte.
El…îmi întinde un braţ de frunzare

şi-mi adună în ochiuri zăpada bolind
de soarele verde plecat la plimbare
cu foşnet şi şoapte, cu paşi preumblând.…

Eu… înşir curcubeul pe-un ghem din cuvânt.
Ea, draga, în piept bate vrând să se avânte

de parcă şi-a uitat povestea şi dorul
brânduşelor ce-au ieşit să se zvânte.
Să fie-un pretext? Aproape-i cocorul

de curcubeul ce-ncepe să cânte.

_______________________________

Ucide-mi luna pentru prima oara

Hipnotică de-a dreptul când răscoală
Să explodeze pulsul în artere
Prea pline şi bolnave de-ndoială,
Sau mult prea laşă când o simt părere,

Mă face luna umbră de perete.
Mi-ascunde zorii, mă împinge către

Valsatul vis ca de pereche, iar planete
Urzind subînţelesurile-n pietre

Ne schimbă harta, gândul se-nfioară.
Hai strânge-mă, iubite, lângă pieptul
Ce mă-nfioară-n luna de fecioară
Si calcă-n templul vieţii doar cu dreptul.

Ucide-mi luna pentru prima oară.

27.05.2007

_________________________________

Momentul de cumpănă

Nu aş putea mai singur decât acum să fiu,
când sorb din marea cupă zădărnicii perdante
cu ochiul plin de cearcăn şi fond liliachiu
pe-o mare-n oglindire cu sinele de fante.

Trecutam în mătănii de-atâtea ori prin cerul
Mărinimiei Tale şi goală ţi-a fost casa,
de-n umbră doar ispita se duela cu eul
ce deşira credinţa cu firul ca mătasea.

Simţirea ce mă-nvinge acum e nerostire
când cerul pus la zid ca să mi-l pietruiesc
s-a prăbuşit pe mine, din nerv, din răzvrătire,
din cel ce-am fost odată si vrut-am să lucesc

fără a ştii de sensuri, de Tată sau de mumă.
M-aşez la felinarul ce timpul şi-l aprinde
să oblojească clipa-n regretul de pe urmă,
când mirul către suflet coboară şi mă umple.

18.08.2007
_____________________________________

Cu degete voi ninge

Lasă-mă să ning aşa

ca dintr-o nepoveste

fâşie îmi e cerul,

l-am strâns punându-l peste

copaci cu răni deschise

încet ca un părinte

n-am să rămân pe prag

şi să adun cuvinte

cu degete voi ninge fereastra ta prin care

tu nu-nţelegi cum gheaţa în joc de lumânare

e ca-mpletitul sacru sub voalul de mireasă.

Privind cum îţi aprinzi trabucul de cireaşă

poate prea mult voi ninge.

De vei ieşi afară

n-am să-ţi aduc-aminte

cum fulgii-ncălecară,

crezând într-o poveste

din care cad nămeţii,

focoşii ochi legaţi de-o

sanie vândută parcă ceţii.

24.12.2007

______________________________________

Bolnav de gustul mierii

Stiu doar că cireşul astăzi îmi e vatra

Şi din petale nu mai cresc petale

Ci panglici colorate ca în şatra

Ce inima-şi dansează printre poale.

Mai stiu că astăzi nu e primăvară

Să-mi tragă malul să se primenească.

Mă-mbolnavesc de tei a câta oară

Şi inima iar mi-o aprind cu iască.

În galben agramat mi se prelinge

Prin sufletul uscat parcă-n crutoane

Doar apa care pare a plânge

Când se strecoară blând printre pontoane.

Mă trec fiori când degetele serii

Schiţează o caleaşcă ce nu vine

Stând rezemat, bolnav de gustul mierii,

Pe ochiul lunii mare cât o pâine.

_________________________________

când prinţ, când cerşetor

Îmi ninge ca o doină tot cerul cu mioare

Şi se desfac fuioare-n lumina cea de taină

De vin domniţe goale să-şi împletească haină

Din vise fără noimă, desculţe, `ntrebătoare…

Eu râd cu atâta poftă când geana îmi desfată

De parcă niciodată pe lume n-a mai nins

Şi timpul, ca o fată ce amorul n-a deprins,

Îmi desenează-o boltă şi cu zefir mă-mbată.

Cu glezna prinsă-n iarba făpturii de zăpadă

Şi ochi ca de naiadă, mă simt toreador

Luptându-mă în stradă, când prinţ când cerşetor.

Când iar îmi ninge oarba iubire drept dovadă!

11.01.2008

_______________________________________

Am scăpat luna din mână

Abia mă abţin să nu las fluturii dorind

Culoarea pe care nu şi-o pot duce

În roiuri de zăpezi hlamide trăgând

Pe umeri de regi.

Abia de pot duce pe braţ fântâna şi vina

Una mi-arată gura crăpată de sete

Alta-mi închide-n cetate lumina

Cu vise întregi.

Nu te-aş mai lăsa să pleci, dar mă amână

Acelaşi moment de-ntuneric căzând.

Oare de ce-am scăpat luna din mână

Pe unde tu treci?

17.02.2008

________________________________________

Ruga-mi

Am lăsat pe cămaşa de noapte din scrin
să curgă cu perle lacrima serii
îndelung sărutată
ca niciodată

şi tu-mi spui că din cer ca din senin
se răstoarnă cu păsări întoarse
din ţări neştiute
flaute mute

iar floarea lor ca un zâmbet deplin
face din cioburi oglinzi efemere
cu fiecare-nceput
de om ce-a trecut?

E primăvară! Măcar mai lasă-mi puţin
inima ce ştie firav să se crească
să fiarbă în clocot
să uite de clopot

şi să-şi lase pumnalu-ntr-o roză cu spin.

06.03.2008

__________________________________

nu mai plâng când nu râd

râsetul mieilor îmi pare o praştie
ce face ecoul privirii în ţăndări
prin lutul cu vârful de iarbă şi aşchie
nu râde, doar somnul ce n-are urmări

alungă senzaţii-nvechite, bătrâne
şi coşmare, cu frunze din muguri
se hrăneşte tinereţea-n păşune
nu plânge, primăveri ce n-au guri

n-ai să vezi, rădăcini fără lut sunt
doar inimi lipsite de crez, mă aşez
lângă junghiul din cerul cărunt
nu mai plâng când nu râd, doar sortez

în scrisori despre viaţă pale de vânt.

30.03.2008

____________________________________

Rostiri

cuvintele nu îmi spun uneori nimic
bizare precum clipocirile de ape
îmi trec streaşina, lobul urechii
la fel ca ziua ce-n cuib nu încape
şi se aruncă solidară perechii

pe care-ntr-o altă zi mă aplec s-o culeg
şi vorbelor le caut atunci înţelesul
bizară precum clipocirea de ape
îmi e strădania ca şi mersul
de ceas pe-un secundar cu hârtoape

cuvintele vin câteodată de-a valma
la ceaşca de ceai sau de lună-nsorită
durerea-i aromă şi universul
lichid mi se scurge, mă simt hăituită
căci omul ce moare îţi macină sensul

acelor cuvinte de lume-mplinită.

03.04.08

_________________________________

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.