NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VALENTINA BISOG

 

A TA să fie vrerea

Ai vrut…
– ca slujitor supus –
cu braţele-mi
să-ţi îngrijesc
grădini,
cu sufletu-mi,
să-ţi cânt izvoare
şi să clădesc
din strigăt,
piramide în deşert…

Şi lumii
să-i vestesc
venirea TA –
naivi, sperând…
cu trudă,
ridicând altare
şi, ‘ngenuncheaţi,
rugă de foc –
spre tine înălţând.

Şi-ai vrut,
cu mâna-mi,
să zugrăvesc
o umbră
pe-a drumului
cărare.

Şi ostenit
de căutare,
îmbrăţişat cu umbra,
să plâng,
cerându-ţi îndurare!

Ai vrut?!
A TA să fie vrerea.
Şi strâng
în pumni
ţărâna
şi nu-nţeleg
de ce…
Birmingham ANGLIA (15aug.2007)

 

 

 Tăceri însângerate

Din strigătul singurătăţii –
aş putea să’nalţ o piramidă.
De ce să spulbere vântul
nisipul inimii mele?

Deşertul e plin de „fantome” –
ce mai cred în „ape salvatoare”.
Sunetul nisipului e cânt de sirenă,
ce-nfioară pustiul,
în care rănile au înflorit…

Din chinul durerii –
aş putea ridica un „zid chinezesc”!
Ştiu bine că violenţa luminii
nu mă va ajunge.
La umbra ruinii
înfrângerea poate fi savurată,
cu voluptatea cu care erupe un vulcan.

Lava fierbinte va pecetlui
pentru totdeauna –
buzele-mi însângerate de tăceri.
Cine mai poate aduna singurătatea
din cenuşa cuvintelor
purtate de vânt
ca pe’un cânt
de sirenă?

  

 

 Mi-aş face o colibă – intr-o stea

Mi-aş face o colibă

într-o stea…

cu lut pe jos

şi pereţi din bârne

cu miros de brad,

şi-acoperiş…

nemărginirea –

 

Spre răsărit,

aş bate un cui

unde să pot agăţa

povata – muritorului de rând.

 

Si m-aş culca apoi,

pe-o rogojină

impletită

din doine strămoşeşti –

şi mâinile sub cap

mi-aş aşeza,

şi prins de vrajă

aş asculta,

chemarea tăinuită – din slăvile cernite…

 

………………………

Si steaua

ce mi-ar sta de veghe –

ar suspina,

şi-o lacrimă

i-o picura,

chiar in inima mea

in visuri – pierdută!

 

Vino…

in coliba mea

din lut şi bârne,

cu miros de brad…

într-o stea – făurită.

 

                             

 Acolo unde timpul – îşi află hotarul 

Aş vrea sa’nalţ o biserică albă,

acolo unde timpul – işi află hotarul.

Eu însămi,

voi urca sfielnică…  în turlă

şi voi trage clopotul

 -aşteptându-l –

la rugăciunea de seara.

 

Ceremonialul primirii

va fi plin de emoţia întâlnirii,fast,

şi nu in ultimul rând,

de adâncă teamă…

Pe cărarea ce duce la altar,

voi aşterne trandafiri albi,crini imperiali,

aşa cum se cuvine unui ‘pas’

ce-n mare taină…

ne urmăreste intreaga viaţa.

 

Lumânările vor arde în pâlpâiri tremurătoare,

fiecare picătură de ceară,

fiind o lacrimă…

incremenită în aşteptare.

 

Îngenunchez lângă altar.

Trandafirii roşii,

aşezaţi ca o cunună în jurul inimii mele,

–ofrandă supremă –

au străluciri atât de stranii…

că strigătu-mi mut – s-a oprit pe buze

când un  „pas”uşor…

 

Da.Timpul – nu s-a lăsat aşteptat!

Cu câtă măreţie,seninătate,

păşeşte pe covorul de flori

a căror inimă…

a incetat să mai bată!

 

Doar ecoul din ce in ce mai stins

al clopotului tânguitor…

se mai auzea în această tăcere încordată…

în această sete aprinsă de rugaciune

şi zbuciumul chinuitor al întrebărilor:

„De ce?!” „De ce?!”

 

…..”Să ne aşezăm pentru ultima rugăciune!”

Mărturisesc aici…

în faţa altarului ‘pătat’ cu sângele inimii tale –

că durerea mea este mult mai mare…

blestemat fiind – în curgerea-mi fără sfârşit –

să privesc neputincios

 -cruzimea sacrificiului –

pe care „Marele stăpân”…

 

„Să ne rugăm!”

şi poate-o stea se va aprinde

pe bolta întunecată

unde  – adevărul tăinuit –

pare mai insetat de ‘sânge cald’

cu fiecare răsărit…

 

……………………..

Cu fiecare răsărit,

o altă minune…

şi alte întrebări fără sfârşit

ce vor bea –

din tăcerea-mi …închisă in pietre.

 

Cu fiecare răsărit,

ţipătul răguşit al ‘vulturilor’

şi glasul de privighetoare – al vieţii.

Cine-şi va smulge…

aripile bucuriei de – a fi!

 

 

 Ars de frământări în pulberea solară… 

De-a pururi surghiunit în pustiu,
Mânat pe drumuri mereu necunoscute,
Nemărginita-ţi durere doar ochii de vultur o ştiu…
Poet pribeag – însetat căutător al apei neîncepute!

Te-or osândi la moarte prin uitare,
Savanţi cu suflet sterp… şi ochi păgâni –
Cum ochiul iernii îngheaţă-ntr-o suflare,
Şi-un fir de iarbă… de care te anini!

Fugar de lume, păcate şi blesteme,
Ars de frământări în pulberea solară,
Vor sta pe-aproape corbii… şi-ntr-o vreme –
Când ostenit ţi-e pasul în nisipuri mişcătoare –
Durerea sfâşia-va-ţi, iar zorii sângerii or să apară…
Pustiul – osândit în veci să fie… la-nsetare!

                    

Viscol ancestral

Amurguri cuprinse de febră –
Ard – pe fruntea-mi de vremuri albită…
Surâsul unei clipe mai pâlpâie sub pleoapă.
Sunt amintiri ce-n flăcări tăinuite
se destramă…

Şi-mi pare…
C-aud temutul „viscol ancestral” –
Şoptind ceva… cu glasu-i nins –
Şi mă cuprinde-o albă teamă!
Nu! A fost doar o pală de gând –
Cuprins de febră, de zbucium, de plâns…

Amurgul. răsfrânt pe fruntea-mi
ca de ceară…
Mă leagăna-n veşmântu-i
trandafiriu de „seară” –
Îmbrăţişaţi vom adormi curând…

O, frunte!
Noian de gânduri ninse! –
În liniştea odăii,
Îngenuncheate – clipele suspină…
În faţa candelei aprinse!
Şi-o rugăciune, pare-se…
Cu ochii plânşi… îngână!

 

 

Hai ,canta, iubite…

Hai ,

cântă, iubite

de dor –

în primăvara asta

ce-o să vină…

cu braţele întinse

spre lumină

şi-n ochi

tot Soarele iubirii.

 

Cântă…

 

Nu te sfii…

e-n rostul firii

de-a reînoi curată –

din muguri

în care ţipă –

florile speranţei

întru’rodul

ce-l vom culege

mâine.

……………..

În primăvara asta

care vine…

doar tu – iubite –

poţi aduna în suflet

tot cerul

tot dorul

şi strălucirea lumii –

într-un cântec

într-un zâmbet

într-o lacrimă

a fericirii!

 

 

 Iubind in taina

În genunchi ţi-as mărturisi iubirea ,

Dar vorbele-s deşarte şi parcă de prisos…

Ce dulce chin un gând misterios…

O ,de-as putea sa-ţi rabd privirea!

 

Această ne-nţeleasă …sfântă taină ,

Mi-aprinde-n suflet jarul…

Şi inima-mi de dor…îmi cântă!

Şi singură-n odaie – înec în plâns – amarul.

 

Nu-i vrednic oare dorul meu

Un singur ceas pe înserat ,

Să-ţi „uiţi „privirea de călau –

Şi setea să i-o stingi…cu-n sărutat?!

 

Săpare n-am! Voi da-n vileag iubirea.

Prea mare-i chinul şi mă pierd cu firea…

O,de-aş putea să-ţi rabd privirea…

O sărutarea aprinsă …mi-o fi mărturisirea!

  

 

 

Străină ţară-mi eşti

O,Românie!

Străină ţară-mi eşti!

Când nu te cântă nimeni…

Nu ţi-e jale –

Că fii tăi – cu sufletul zdrobit –

Prin lume „hoinăresc”?!

 

De zările natale – mi-e tare dor!

Dar ce să-i faci,sunt prins în horă…

Ne-au alungat din ţară,

Stăpânii ce-s la „proră ” –

Făcând din viaţa noastră,

O temniţă amară!

 

Eu pribegesc prin lume…

Şi dorul greu – abia îl port –

Când noaptea caut pâine şi…

Resturi de mâncare.

Şi-ngeninchiat –

La fraţii mei şi la părinţi – gândesc,

Şi gustul rânced îl stropesc…

Cu lacrimile mele amare!

 

O,Românie!

Chiar de-s pribeag …prin locuri neştiute…

Pe mâini straine – nicicând –

Eu nu pot să te dau!

Când vrajba dintre neamuri

Va pieri…

Când toate-n ţara mea

vor înflori..

Mă voi întoarce,cu păru’ncărunţit…

Şi voi cânta – arzând de dor –

O,Românie!

Pământul meu natal!

Aici,în ţărâna ta…

Îmi voi îngropa – durerile toate .

 

 

                                  

Ciute albe
 

Mi s-a părut

cum din – haos –

mă săgetau

priviri…

 

„N-ai cum să fugi!”

din foc,

din apă

şi ţărână

te vei întrupa!

 

„Ai milă!”

flăcările-ţi fie…

nu o ‘vâlvătaie’

ci doar pară lină…

impletire caldă

de lumină

pură.

 

Apa fie-ti…

–  nu mare sărată –

ci izvor de munte

lacrimă curată…

pe care drumeţii

osteniţi de cale…

insetaţi

ţi-l cată.

 

Şi ţărâna –

nu din –drum de oase –

ci dintr-o pădure…

loc umbros,

 iarbă,flori,

cânt duios,

cum doar frunza

ştie…

când furtuni străine

vor cu duşmănie

pacea’nsăngera!

……………………

Şi…

te-aş mai ruga –

să mă ingropi aproape,

lângă codru des

şi izvor de munte,

unde ciute albe –

cu priviri senine,

vor veni să bea

şi s-or adăpa –

din inima mea…

din inima mea!

 

                     

Plopii – n-au murit – de dorul tău         

Şi totuşi…
Plopii – n-au murit – de dorul tău!
Braţele-şi întind a rugă spre cer –
Şi-n ruga lor… sunt cu mult mai demni,
Decât fuga ta – din iubire!

Şi dacă…
Ramuri – îşi poartă inima fluturând –
Sub lumina tăioasă a amiezii…
Cu grijă îşi ascund privirea în umbră,
Ca lacrima verde – să nu-ţi păteze –
Amintirea!

Şi totuşi…
De-ar fi să mai treci ca o umbră –
Pe vechile poteci…
Să ştii că te-am iubit…
FUGARO – cu chip de înger…
Şi suflet de – granit!

Şi-aş vrea…
Să mai ştii… că umbra durerii –
Creşte tot mai sus şi…
Braţele-şi întinde spre cer!
Dar plopii – n-au murit – de dorul tău!
Numai inima mea –
Frunză fluturând…
Numai verdele – visului meu!
Numai… eu!

 

                                               

Sfâşietoarea rugă a „nenăscutului”

Mi-am cioplit propriu-mi chip…

Pe inimi de vânt –

Pe strigăt de lună –

Pe izvoare fără hodină…

Cum să le mai adun – într-un „pumn de nisip”?!

 

Mi-am dăruit sufletul…

Fiarelor…să-i astâmpăr sfâşierea –

Cum aş putea să mai adun…

Rămăşiţele-i…de la festinul „durerii”?!

 

De trup aş vrea să uit –

Şi zidurile-i amare – să le surp…

În adâncuri tăcute!

Zadarnică trudă – să-ţi făureşti un”chip”,

Pe retina timpului –

Pe zborul clipelor –

Şi…sfâşietoarea rugă a – „nenăscutului”!

 

                               

Sluga

Mi-am dezbrăcat hainele

ce-aveau …dureros impregnat

izul nociv al robiei –

şi le-am zvârlit – pe ţărmul vieţii –

pregătindu-mă să trec dincolo

gol,goluţ…

fără amintiri,fără regrete.

 

Timpul – ca o slugă credincioasă –

m-a urmat îndeaproape.

Venea cu capul plecat,cu paşi uşori,

ca şi cum ar fi murmurat

o rugăciune.

I-am căutat privirea. Zadarnic!

 

…Aş fi vrut să-i strig

şi să-i arunc fără milă în obraz…

tot ce n-am putut intr-o viaţă,

de teamă …

să nu mă părăsească –

 

Am coborât în valuri…

dar mai întâi,am ridicat braţele spre cer,

ca pentru o – ultimă rugă supremă –

Şi,călătorind spre celălalt tărâm…

sufletu-mi se bucura ca un copil:

„Am reuşit să păcălesc …timpul!”

 

…Ca o slugă netoată mă va aştepta…

dar eu – in adânc voi înnopta –

pentru vecie…

să-i spună cineva…

să ştie!

 

 

 Voi rodi – în pământ străin

Sunt „grăunte de aur”
cu grijă adunat
din – Marele Tot.
Plouă –
amestecând culori
din care…
mă voi întrupa
surâzătoare
sub aripa caldă
a razei de soare.

Două picături
de cer –
au limpezit retina
în care…
blând s-a cuibărit
lumina.

Din fiorul uimirii
în gând s-a’nfiripat
esenţa pură a firii…
– bob de aur –
din- Marele Tot
adunat.

Sunt grăunte –
ce-n fluxul memoriei
amprenta – grelei faceri –
şi-o poartă,
din tainice
mult prea tainice…
şi’universale prefaceri.

Voi rodi –
în pământ străin.
Şi plâng în taină
şi suspin…
„Păziţi-mi-l”!
Nu-i risipiţi
strălucirea.
Şi… Marele Tot
s-a pierdut cu firea…
lăcrimând!

 

  

Cu un pas mai aproape de cer

Pământul – îşi ia cu regularitate înapoi –

tot ce din trupu-i a fost zămislit:

cocioabe,palate,zgârie nori –

şi nu în această ordine…

şi lutul celor care…

cu mână vrednica – le-au ridicat –

spre a fi cu un pas…

mai aproape de cer.

 

Naivă şi zadarnică trudă!

Cerul este atât de înşelător!

Undeva…la orizont – pare –că se uneşte

cu Pământul.

Acolo,toate visele prind aripi

şi pot zbura – spre slava împlinirii!

Darnic şi rodnic este Pământul

pe care-l strivim făra urmă de resentiment…

cu tot ce ne stă în putere şi putinţă:

piciorul încălţat cu opinci

sau pantofi de firmă…

căruţe şi cai de povară –

maşini luxoase aflate în mare vogă,

tractoare ce  „ară „faţa pământului

aerisind-o din când în când …

tancuri cu şenile – ce netezesc

„zbârciturile „bătrânei Terre –

 

…….Neobosita „Cale Lactee ” –

le îndură pe toate cu stoicism.

Prea multă durere însă

face ca rănile să-i sângereze –

ţâşnind din adâncul sufletului…

ca o lavă fierbinte,incandescentă – topită –

în plânsu-i cea clocotit atâta vreme – în tăcere!

 

Misterioasa „zestre „oferită de inima largă

a Pământului…

Natura – logodnica pe vecie a omului –

cu dărnicie,

va hrăni şi adăposti pentru o vreme…

făpturile noastre ,atât de vrednice –

şi-atât de …

Efemere!

  

 

Se rotesc anotimpuri

În mine…se rotesc anotimpuri

şi cresc –

Înfloresc primăveri de vise.

Zburdalnice,

aleargă desculţă

după fluturi.

„Vreau să fiu fluture!”

Câtă gingăşie în zboru-i

plin de culoare.

 

„De ce râzi?!”

Nu-mi poţi fura copilăreasca încredere în…

frumuseţea zborului.

Şi tot alergând…

am dat peste vară – cu ochii înflăcăraţi –

cu trup fierbinte

mirosind a fructe coapte.

 

Pe toate aş vrea să le adun

în „coşul tinereţii” în care…

ispitele s-au cuibărit – şoptindu-mi:

„Muşcă cu sete!”

Nu-ţi fie teamă de fructul

interzis –

Numai aşa vei putea compara

împărăţia bucuriei,

cu tenebrele adânci ale durerii!

 

„Nu-mi pasă de vorbele voastre

deşarte…

şi nici de veninul de şarpe

ce-mi turnaţi în cupă!”

Voi gusta din toate „roadele” vieţii.

Simt o foame nebună de – necunoscut!

Cine poate sta în calea „soarelui”

ce arde în mine…

ca un tainic vulcan?!

 

Timpul!

Nu doarme niciodată!

Pândind agil –

orice clipă ce-i gata să cadă –

Smulgând fără milă…

frunza bolnavă,

din ochii tomnatici ai vieţii,

Ce plâng neştiuţi

după…

rodul de-o vară,

visele-nflorite în primăvară,

şi,după fluturii copilăriei –

naivă încântare!

 

Dar acum…tu de ce plângi?

Uite ce frumos ninge!

Fulgi strălucitori

roiesc ca nişte fluturi

în jurul tău.

 -„Îmi pare rău că nu mai poţi alerga!” –

Şi-ar fi în zadar!

Vraja zborului…

nu-i decât – o clipă rătăcită –

în „Marele Decor „!

 

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.