NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIA EUGENIA OLARU

ROUA

Un leagăn Cuvântul

lungului gest al întoarcerii

spre iubirea necutezată a Luminii.

Refăcut odată cu ierburile,

fără de care pietrele

n-ar pipăi niciodată văzduhul.

RUGĂ CĂTRE SFÂNTA VINERI

Iartă Măicuţă,

călcâiul aprins de miezul pământului!

Setea o potolesc pulberi de fluturi.

Fruntea destăinuie

braţele purtătoare de rod

iar adevărul verde-i lumii blestem

şi ochiului meu închisoare de ape…

Cununi n-am ştiut împleti.

Păzitoare sunt mieilor…

TAINA

Pâine ca o ninsoare

ce tainic în inimi ne doare

sărutul tău de limpede rouă.

Iubire ce adoarme pruncii la Sân,

născând din iubire, Iubire mai mare,

de raze din soare ninsoare

şi limpede semn pe frunte cântând.

Ca o ninsoare

plămădită-n Cuvânt

cu taină şi-n taină arzând.

SCRISOARE DE DOR CĂTRE CASA

Umblă luna pe străzi.

Surâsul alb muşcă din trecut

ca o garoafă albă întunerecul nopţii.

Amintirile toate dor.

Aparentă liniştea dincolo de ziduri

şi doar în zborul Luminii uitarea

ca o flacără a tăcerii.

Rădăcini ale dăinuirii,

dureros rodul luminii

printre genunile pereţilor

lumeşte pictaţi…

Suspendaţi în plase colorate

fluturii dansează incertitudini.

Dumnezeul marii singurătăţi

umblă mângâind prin cetate

şi susură, cântă izvorul

Iubirii revărsate în toate!

IULIE ÎN ASFINŢIT

Tăcere dublă – Ţărm şi Mare

Cerul o pânză suspendată de soare.

Albastrul strigă, albastrul strigă…

Trup şi Suflet – Tăcere dublă…

Peste ţărm şi mare lebede umblă.

Cer şi stâncă.

Taina – Pământul şi apa îmbrăţişate-n lumină.

Mereu la apus flăcări năvălesc dinspre Soare.

Tăcerea în lucirea luminii, deopotrivă început şi sfârşit.

Alb ţese luna pod înşelător şi-i seara fulg topit pe frunte.

Plâng.

Cum plânge Marea de Izvor

şi păpădia necuprinsul munte.

ALERGARE

Cu gleznele frânte

de-nlăcrimare stelară,

îmblânzitoare de hăitaşi,

Pradă,

întoarcere transparentă

urmând vânătorul.

Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,

sângerează Lumina în Pietre…

Sunt Roua Drumului

rănită de umblet,

mereu, mereu căutând.

Dar cine ştie Puntea

unde Îngerii înnoptează

şi câtă Lumină

odihneşte-n Cuvânt!?

DIMINEŢI DE DUMINICĂ

Dimineaţa, în straie de Duminică,

Îngerul cel Sfânt şterge lacrimile din ferestre.

Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.

Într-unul copil şi bătrân.

Şi iată-mă sunt Doamne

Scribul tău mult iubit!

Nu de tot bun,

Nu de tot cuminţit!

Fiecare pas ar putea fi ultimul

iar ultimul poate chiar primul,

şi orice oprire un mai mare avânt.

La capătul Muntelui

Îngerul surâde-n Cuvânt.

MAICII DOMNULUI

Când pâinea durerii o frângi printre lacrimi

oftând şi cântând bătrânele datini,

ce zidesc dinlăuntruri iubirilor noi

îmbrăcându-ne de ne-îmbrăcaţi şi de goi,

fii-va lacrima din miezul pâinii rădăcină de stea

şi rodirea acoperământul de nea!

Ca un crin aşezat în fereastră

fii-va zămislirea Dumnezeiască!

Şi atât de tainică trecând în lumină,

crin, doar un crin fără de vină!

CÂNTEC PENTRU CRUCE

Sunt freamătul frunzelor Tale,

legănat ritualic de lună.

Tu Cumpănă de Rouă unde dragostea înnoptează.

O mănăstire luna.

Cerul leagănă funii de rouă,

pământul carabine de-argint

ce fumegă oarbe monade…

De Lumină acoperământul,

cu lăuntruri de Linişte.

PEISAJ INTERIOR

Toamnele lungi s-au adunat

în prag de seară şi mă cheamă,

să mi le prind buchet la brâu

la balul iernilor de seamă.

Nu vin acum mândre crăiese!

Pe frunte mai am de scris primăveri,

şi nu-i decât o zi trecută de ieri.

Nu vin acum, mândre crăiese!

Pe frunte-mi vin să se aşeze azi fluturi,

cândva preschimba-se-vor în amarnice scuturi,

la balul tăcutelor ierni.

Degeaba în horă rea vă adunaţi

şi rând pe rând ocol îmi daţi!

Mai am de înflorit pomii în vară

şi-s multe poveşti de spus în pragul de seară,

mai am zâne multe prin lume de căutat

şi-atâtea lucruri de schimbat.

Nu vin acum mândre crăiese!

Simt păianjenul cum pânza îşi ţese.

Unde te-ascunzi? întreabă dintre fire.

Iar eu, alerg să mă ascund în Iubire.

Şi-nchid în urmă întunecatele porţi

zidite din frig, întunerec şi morţi.

CLEPSIDRA

Cum se scurg orele pe cadrane!

Nepăsător trece timpul, convoi,

împrăştiind în jur banale gropi de noroi

în care se scaldă-n ruină

castele măreţe ţesute în noi,

din larg fuior de lumină.

Între clipa aceasta care bate

şi cealaltă ce va veni

se-opresc corăbii mari întunecate

sosite-n port la ceasuri prea târzii.

Ţipătul pescăruşilor

lovit aprig de cer şi de stânci

căzând din înălţimi, uşor,

în taina valurilor negre şi adânci.

Apoi, lumina clepsidrei din suflet,

contopindu-se cu piatra din mal,

dansează un balet

fantastic şi mut, ireal.

GLOSSĂ

Azi mă opresc din drum şi mă întorc

copil prea obosit de anotimpuri,

pe care jucăriile-l gonesc

şi fruntea îl arde de gânduri.

Bătând cu pasul obosit deşerturi

de toamne care ard mocnit,

sperând neîntâlnitul capăt

de vis prea alb şi împlinit,

rătăcitoare printre porţi străine

şi printre sute de oglinzi ce mint,

mă sfâşie pumnalul toamnei

de ursitoare azi tocmit.

Şi caut…

Ca un copil cu tălpile arse

de-atâta mers prin praf lunar,

mi s-au ascuns scântei în orbite

şi stele-mi ard în buzunar.

Şi caut…

O poartă străjuind la capăt de singurătate

unde să adun iubirile toate.

ZĂPADA MIEILOR

Trecut-am prin vremuri înfioraţi

şi tăcând pe strada cu Frica.

Şi piciorul ei, ostenit, izbitor înainte-înapoi,

lovit-a cu durere şi ură şi-n noi.

Şi deodată, în câmpul tainelor ei,

ningea cu zăpadă de miei!

Înaintea vitrinelor cu măşti de hârtie

sperat-am iubirea de-o veşnicie.

Cu mânuţele calde, lipite de geam

din iubire, Iubire mai mare cerşeam.

Şi singură, singură lacrima-şi căuta

să se prelingă în iesle de Stea.

Întâia scrisoare – Logos

Bogată mult eram în sarăcie,

Căci nestatornică de-i slava lumii

şi norocirea schimbătoare,

deasupra-I Inima cea mare

ce pentru noi, din îndurare,

vândut S-a dat, şi lumii prins,

şi judecat, şi răstignit,

de marea-I Dragoste cuprins,

ne-a înălţat prin firea Sa

durerea şi-umilinţa să putem ierta.

De-i adâncită-n sinea ei durerea,

Lumina de-i pe chip răsfrântă,

Va fi doar taină lacrima ascunsă

şi mângâierea jertfei din Iubire sfântă.

Căci din surâs iertarea de-nfloreşte

E mult mai blândă-n sinea ei Iubirea,

în linişte şi alinare tandră stă zidirea,

şi-i mângâiere tainică-n adânc rostirea.

A doua scrisoare – O zi senină

Este o zi cu desăvârşire senină şi, deşi plouă,

Orice copil ştie, de acum, că în spatele norilor negri, cerul străluceşte senin.

Când merg pe stradă oamenii mă privesc,

Ar vrea să mă atingă, să mă sărute,

O bătrână îmi oferă haina de pe ea,

Nu ştiu cum arată o floare de glicină

şi necunoscuţi îmi strigă:

Te iubesc, te iubesc!!

Cavalerii care trebuiau să mă apere

m-au vândut pentru câţiva leişori.

Cavalerii care trebuiau să-mi spună Adevărul

mă pun la zid pentru câteva cuvinte schimbate într-o gară,

goale şi reci, precum gheţurile polare.

Parcă-i văd şi îi aud şi acum

Spărgând ghiaţa din cuvinte şi încercând să găsească

Lumina, căldura, iubirea sau poate ceva din sufletul meu…

Şi am semănat ogorul doar pentru ei,

căci, în lumea aceasta, sunt un biet călător.

Visez adesea că zbor şi dintr-o zbatere de aripă

din inimă mi se înfiripă stele şi porumbei,

şi am pe buze miere şi buzunarele pline de mei.

Vorbesc adesea despre raiul Iubirii!

Făt Frumos vrea să fure de la mine

merele de aur ale Adevărului primordial,

Să înveţe cum să cucerească lumea.

Veni, vidi, vici,

Si totuşi, eu am învăţat din copilărie,

cu mult mai greu este să păstrezi ceea ce ai cucerit…

Şi nu am voie să iubesc pe altcineva,

nu am voie să privesc iubitor spre altcineva,

nu am voie să spun cuvintele mele de iubire altcuiva,

nu am voie să cânt cântecele mele de dor nimănui,

nu am voie să cred că ar fi posibilă o altă iubire,

dar, mai ales, nu am voie să fug în pustia Egiptului,

lacrimi mari carnivore s-ar prelinge după mine

tulburând liniştea întinselor mări de nisip.

Si-mi spun într-una:

“Ce-i va folosi omului lumea dacă-şi va pierde

sufletul său, sufletul său…sufletul său!”

Eu cred în Dumnezeu!

Cea mai pură şi cea mai apropiată realitate a mea

este Dragostea Sa.

Afară plouă, este o zi cu desăvârşire senină,

Perfectă pentru Marea Iubire sau pentru Fuga în Egipt.

A treia scrisoare – Duminică după-amiază

Între Îngerul Sfânt, păzitor

şi moartea cu coasă stau cuminte acasă.

Îngerul îmi citeşte poveşti celebre despre Iubire,

sunt liniştită şi fericită din fire.

Dacă astăzi Julieta s-ar trezi din mormânt

s-ar întoarce grăbită strigând:

Doamne, nu mai au ceva sfânt,

Ceea ce până mai ieri se mişca din iubire

Astăzi se mişcă doar cu oştire.

Mă uit galeş înspre fereastră,

Lumea străluceşte albastră,

Zeci de poveşti nemuritoare îşi picură mierea în soare.

Moartea îmi dă roată şi m-ar mânca toată.

Îmi fac din numele Domnului şi din cer o oază albastră,

puzderii de stele şi o pasăre măiastră,

un pitic rotofei, o sanie trasă de zmei,

o lumânare aprinsă în miez de noapte

şi-n rest doar şoapte.

Visez că din iubire mor,

şi fruntea-mi este un ocean de rouă în mişcare,

uriaşe scoici planetare îşi ţes perlele în soare,

dar moartea vine la halou, mă împrejmuie ca pe un ou,

îmi dă roată şi m-ar mânca toată.

Dragostea mă fură din ochi,

Mă vrea tandră, iubitoare şi blândă.

Demult cândva Bunicul spunea, pe la sfat,

sau poate acasă:

Unde-i stâna cu oi, cea bogată, acolo şi lupul dă roată!

Dar nici Păstorul cel bun nu se lasă.

Privesc zilnic moartea în ochi, deci exist.

Între Îngerul sfânt păzitor şi moartea cu coasă

stau cuminte acasă…

A zecea scrisoare

Despre tristeţea aşteptării

Plânsul plângea.

Zgâria cu gătejul la picioare ţărâna

şi toate-i păreau una.

Pe malul lacului trist suspina.

Nedreptatea tare urâtă-i era.

Cu lacrimi mari înnodate-n bărbie

trist şi amar suspina.

Până şi plânsul plângea.

Tu plângi, el plânge…

Noi plângem când pâinea o frângem.

Dar plânsul plânsului

nu-i cea mai mare tristeţe,

căci singur eşti când pâinea o frângi

şi singur, doar singur pâinea mănânci.

A patrusprezecea scrisoare II

Durerea naşte din durere

Lumina din Lumină-i tot mereu

Si neajunsă de-i Lumina,

pe chip în blânde arce desenând

semn de lumină şi de pace,

şi apoi să nască dintr-un Sfânt Cuvânt,

va fii Iubirea înşelare şi Pacea doar o frunză-n vânt.

Lumină va fii mereu din Cuvânt!

Căci în tăcerea nopţii naşte o altă zi,

care cântând va răsări în dimineaţă soare

şi blând, spre asfinţit purtând povara

durerii de a strălucii mereu,

va naşte lumii noaptea care vine.

Si ajuns de-i cântecul în inimi,

unind în noapte şi în zi rostirea

va strălucii în lume Pacea

şi-n inimi se va odihni-n adânc Iubirea.

A nouăsprezecea scrisoare

Despre nădejde

N-am vrut niciodată

Casa vecinului meu.

Averea lor n-am dorit-o

Şi nici plăcerile lor.

Am vrut să am pururi înainte

Icoana Lui Dumnezeu

Şi înaintea Lui îngenunchiată în tăcere

Să-L pot privi în linişte mereu.

Of, inimă a mea,

Fii-vei tu singură vreodată

Când ai în toate Ceresc Tată!

Doar inima şi sufletul meu cel cuminte

Din moarte se vor înălţa,

Vor aştepta cuminţi la poarta Ta,

Să văd frumosu-Ţi Chip măcar odată,

Şi-n line melodii arzând

Să mă topesc într-un Cuvânt,

Cu Îngerii cei sfinţi să cânt

Sfânt, Sfânt, Sfânt…

A patruzeci şi treia scrisoare

fiecare Om este Poezie, este inima Poeziei.

Cuvânt dumnezeiesc.

Sunt zile în care Inima mea îşi aminteşte ceva,

iubirea din care se născuse cândva.

Sunt zile în care ochii mei mai în adânc privesc

şi glasul meu spre înlăuntruri se coboară,

să întâlnească în inimă Cuvântul care le creară.

Sunt zile în care ochii mei cu Ploaia împreună plâng,

iar gândul, Cuvântul, aleargă peste munţi şi câmpii,

căci una cu ele s-au născut într-o zi.

Sunt zile în care ard şi strălucesc, sunt Soarele ce vă-ncălzesc

şi Focul lumii sunt chiar eu, căci sunt creat de Dumnezeu.

Sunt zile în care vin la mal şi stâncile le prăbuşesc,

sunt Marea care le lovesc, căci şi cu ea m-am întrupat

când Domnul lumii viaţă a dat.

Sunt zile în care Inima mea îşi aminteşte ceva,

Iubirea din care se născuse cândva.

A patruzeci şi cincea scrisoare

Corabia Dimineţii

Rănită de lume,

ca o corabie din port în port,

eu rănile Cuvântului le port.

O fetiţă ce strânge Soarele Dreptăţii în braţe

cu lacrimi de rouă pe frunte arzând,

şi şarpele, cercul de foc,

târâtor în urma ei pe pământ.

S-ar fi părut că unuia îi era de ajuns să iubească

iar celuilalt să fie iubit.

Dar nici aşa Iubirea nu s-a împlinit.

Sunt mută, şi tristă mă întreb:

Oare nu e binele bine şi răul rău

şi deasupra a toate stă Iubitor Dumnezeu!?

O cale a Cuvântului este tăcerea ,

şi-i limpede ca roua dimineţii,

de vor rămâne doar acestea trei:

credinţa, nădejdea şi dragostea

povestea e de-abia începută…

Şi amuţită sunt

şi sunt tăcută…

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.