NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ADRIAN BOTEZ

 

 

Prolog

 

cel ce întoarce pagina

rămâne pe amândouă

palmele – cu sânge

 

 

*

pieliţa ochiului s-a tăiat spre cuvânt

pacificaţi în răstignire:

pretutindeni – valul deschis al

ţărânei

unduirea viermilor – în urechea

imorală

a beznei

ochi în agonia credinţei

se deschide corola fiecărui lucru: fremătând

primeşte polenul paşilor morţii

Visări

cred doar în duhoarea statornică a singurătăţii:

între a putea şi a fi

risipesc comori de delir

*

Vomită florile

vomită florile

încovoiate peste marginea vazei

icneala florală: aproape audibilă

visez urât: rege în preziua detronării

*

genunchii se moaie – în

cea mai de jos

scuipată de mari mulţimi înfuriate

pulbere: culturi

umile – ale prăpastiei

*

crucificat pe poarta răsuflării fiecărui val

sticlos slab – n-aş fi în stare Răul – în

vârşa cărnii să-l opresc

*

ei urăsc lipsa de gravitaţie

ghemuită toată sub

umbra degetului meu: îi fac s-asculte cum

foşneşte – în noapte

Regnul Nevăzutului

*

Străine demersuri

sângele

săltând peste bănuieli

al timpului

frunzişuri

măcelărite de vânt prin simpla

punere de deget a lui Dumnezeu

*

cadavrul unei hârtii

albe: hartă uriaşă a

Nevăzutului – scrâşnită pe la răscruci

*

angelic

irecuperabil

mai paşnic decât Dante:

departe de depravările realităţii – departe

de catastrofele posibilităţii

*

nu-i greu

şi-i atât de aproape să mori:

ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri

Efuziuni inconstante

lagune înspinate de luceferi

spasmodic se-ncântau – otrăvuri – apele: foşneşte-n

lubric ger trecerea prin iatac a – reci regine

runigunde

*

nu pot să mor – deznădăjduitor sunt de

tânăr: cucuvăile timpului – dorm – îmbuibate de

rază: blănuri de evi coboară – înstrugurat – la picioare

*

atingând rănite – palpând cât de caldă a mai

rămas planeta Cantilene: în cronici vechi se vorbea

despre – cântăreţe – în ierburi – picioarele

*

să mă desfăt – lasă-mă – între odoare de apocalips

nesfârşelte-mi – ca în ziua dintâi a

Fâlfâitului – pe deasupra Şuierului: Ura

Lânced neam al aurului

lânced neam al aurului: Bizanţ

mă-ntorc la incendiul mistic al

Crucii

nu-mi ajung apele – pentru-a

pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi

cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte

să navighez – spre

de nimeni bănuitul VID

şi doar din neam de Sfinţi Matrozi

m-am tras spre lagunele Cerului:

o zdreanţă din naufragiul cântecului

va pluti veşnic peste mările mele

peste îngheţatele mele suflări

un vierme face vocalize în inima catargului

măsor cu valul – cât mai e

până la Ithaca

comori de aur lânced – incendii

nestemate – mă cheamă stăpân

gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli

cumplite ale pământului – voi coborî

mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând

sălbatic – ale întunericului

o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi

degenerate – vlăguite odrasle – ale

ipocritei lumine a Soarelui

mi s-a întins – pe mantie – incendiul

Crucii

El m-a ales ca trăsnet – herald puterii

m-a smuls din praful gloatei – şi

m-a-nchinat Durerii

m-a aşteptat sub minunări să gem

mi-a pus

pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem

“Există, oare, viaţă înainte de moarte ?”

(inscripţie pe un zid din Londonderry)

nu mi se dă şansa răstignirii

pentru ceva: nici măcar pentru

mine

doar o durere atroce şi absurdă:

aiurarea durerii

atâta indiferenţă şi ură – plouă

torenţial – peste toate drumurile – pe care mi s-a spus că

voi întâlni lumină – şi

izbăvire

legat burduf – de

păcate – mi-ai luat dreptul de a-Ţi

respira cerurile

nu meritam atâta osteneală: un iad

întreg – pentru propria-mi

folosinţă

câtă înduioşătoare grijă – pe acest

Dumnezeu: nu cumva să sufăr

mai puţin cu vreo durere – decât

toţi demonii vechimii la un loc – decât

El însuşi – învechitul în rele

nu mă poţi obliga – părtaş să fiu

la istoria Ta – putrezind

de păcate – pe-o planetă-n ruină

întârziată – pustie

nu Te pot

înţelege – în toată măreţia

cosmică – a crimelor

Tale – dumnezeieşti

leapădă-Te de mine – Doamne

şi lasă-mă să pier – scheunând în

ungherul meu – dar nu

sufocat de imensa povară – a

Templului Tău de tâlhari – de

toată inconştienţa nebună- pe care-ai clădit-o – numind-o

Sfânta Creaţie

altfel – mă voi îndoi că există

viaţă înainte de

moarte

*

Războinic înfrânt

am trecut peste ape – am fulgerat

deasupra capetelor de neamuri obosite – săbii

am smuls paznicelor flăcări – Potirul

Graal

dar în zadar ostenesc la rima – care să

dezmorţească – să facă să lunece – în

Cuvânt – buzele

Sfinxului

războinic înfrânt – mă dăruiesc

înapoi – dezmăţului

uluitor – al

Oglinzilor

Floarea se deschide

fără să-ntrebe pe nimeni

floarea se deschide

poate-a auzit un ceas:

Dumnezeu îl ţine

ascuns – doar

florilor – bătând

Bilanţ

n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu

îngenuncherea

pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti

îndatorat mocirlei

nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa

nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

slab poţi să fii – uneori – cât mai

rar: ticălos

niciodată

cine greşeşte din credinţă- nu

greşeşte – dar când el

ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja

simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte

balele Iudei

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici

de sus – apoase lacrimi să mă stropească

sub pământ

aş vrea – ca otrava cea bună – care

asmute-n plumb – răutatea şi

măreţia divină a aurului – de neoprit

să pătrund – prin ureche – ori

minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor

puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc

fiece epitaf: versul smuls

din rărunchii durerilor mele

cu patimă

trecute

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să

obţin un prim armistiţiu – cu

Dumnezeu

Calvarul perpetuu

Şuieră bici – plesnesc măscări:

Şuvoiul scârnăviei

Se scurge în bulbuci pe nări-

E vremea nebuniei

Degeaba ai urla – o -Hriste –

Toţi ar aplauda:

“ce autentic eşti – artiste!”

smintiţii ar striga

Tu singur stai în Crucea Căii:

Tâlharii-au adormit –

Cel de la stânga-n somn vorbeşte

În dreapta – s-a golit

Cuminte – Iuda-n ştreang priveşte

Duios spre faţa Ta:

În ochii-i morţi lumina creşte –

Ar vrea a Te-ajuta

Hristoase – Iuda Te mai vede

Doar el îţi dă suspin –

Nu ca pe Dumnezeu Te-ar crede:

Barem ca pe-un vecin

Dar Iuda-i ţintuit ruşinii –

Acum vin numai clovni

Daţi peste cap prin faţa Crucii

‘Şi zic”onorabili domni”

În bâlciul sumbrelor pretenţii

Şi-n timpii care vin

Orăcăie târâş invenţii

De crimă şi de chin

Trădarea-i divă de saloane

Piţigăind Golgote –

Varava dă autografe

Casapii-ucid pe note

*

Şi tot ferindu-mă de zoaie

De frigul mahala –

Mă pomenesc gonit din oaie –

Coleg pe Crucea Ta

Hristos al Apocalipsei

Suflarea Ţi se curmă – şi ochii Tăi holbaţi

Văd cum călăii lumii cosesc dârzi şi-ncruntaţi

“Cât sânge vreţi din cruce?”- pari a-ntreba mereu

Şi nimeni nu-ţi răspunde – şi ceasu-i tot mai greu

Din horcăitul cosmic – bulbuci de epoci ies

Dar veacul crimei creşte – şi-i noapte tot mai des

Hristosul cască-a moarte – un peşte sufocat

Dar nimeni nu se-ndură – şi ceasurile-au stat

Stingheră – pe un munte – s-a fost uitat o cruce

Dar nu mai este nimeni – spre pisc – spre ea – să urce:

Acolo unde-i lemnul de-a curmeziş pe lemn

Că pagina se-ntoarce – o stea e pusă semn

Când vine moartea să mă ia

când vine moartea să mă ia

ruşine mi-e că n-am ce-i da:

trupul a divorţat de mine

sufletul mi-e răpit la zâne

când vine moartea să mă ia

o simt de parcă-i sora mea :

o-apucă plânsul şi suspină :

“vai oame singur fără vină”

când vine moartea să mă ia

vine dar inima i-e grea…

ce-o să le zică-acolo sus :

din mine câte-ar fire nu-s…

grea slujbă să fii moartea mea :

amuşinezi o urmă rea…

stârv de poet : e-o ironie…

metaforă cel mult să fie

de pus pe flori şi năsălie…

E noapte şi e viscol…

e noapte şi e viscol şi cutremur

stau în odaie ca în fund de peşteri

prin aer zboară aşchiile lumii :

s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri

de frig nici o fiinţă nu-ndrăzneşte

să spargă porţile încremenirii

sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte :

între pustiuri seacă şi martirii

Don Juan de Styx

trubaduresca moarte-mi toarnă în urechi

veninuri noi şi rare – bârfe vechi

şi semne-mi face să păşesc prin ierburi

să fac înrourate băi de herburi

şi sora moarte mâna îmi sărută

precum smeritul Iuda pe Hristos

căci mă va vinde scump şi merituos

la nori la păsări neguri şi cucută

cât de râvnit voi fi de seve şi metale

cât eros nevricos îi va costa pe gnomi

cât se vor gelozi şi silfii gentilomi

şi zânele cât se vor dedulci la jale

când mă voi arăta Don Juan de Styx

în giulgiul violet pe post de frac

şi voi semna cu sângele din pix

dovezi că nu mă fraiereşte-un drac

*

Singurătatea vizitatorului

grăbit vizitator în trecere prin mine :

nimic din ce-i prin jur nu-mi aparţine

străin şi singur astăzi n-am cui spune

că-mi este rău – nici despre cele bune

oricât aş suferi de monştri şi jivine

tac şi greşesc şi somnul nu mai vine :

pe marea blestemată blestem iar

căci doar uitarea nu e în zadar

şi trece azi – şi vine iarăşi mâine

cât de străine-s zilele străine :

trec printr-o viaţă ce nu-mi aparţine

tot întrebându-mă de unde vina vine

şi e apus de patru ori pe zi

până şi demonii-ncetează a râvni :

ce-nseamnă eu şi mine nu voi şti

oricând să mor un altul va muri

*

Antract

regine asudate pârţâind din buze

şleampăte strâmbate

albicios

coroane de tinichea zac pe

parchetul murdar ori boldesc câte-un corn din

coşul de gunoi

în camera aceasta s-au pierdut

la pocher imperii

în pahare berea ieftină

s-a trezit : trecută prin labirinturi

digestive se cere liberată în

curcubee obosite la

closetul gării

arestarea lui

Dumnezeu penibil birocratic se

amână

*

Ontologică

sunt un sărăntoc: n-am

decât câteva stele ograda din spate cu

îngeri şi

deliranţi copaci mai am

Casa Sufletului în care n-a mai intrat

nimeni de mult să şteargă de praf

tablourile

ce pot eu oferi celor ce râvnesc

somptuoase baluri cu

vrăjitoare şi focuri de artificii

imperiale tronuri iluzorii şi strălucitor pe parchete

menuetul Prinţului Negru?

nimic doar tăceri resemnate

umile: nu ştiu decât să-mprospătez

neabătut licărul din Îngheţatul

Pocal sculptat de boala ascunsă-a

Smaraldului

nu sunt zaraf de iubiri: aştept

totdeauna miezul

de zi ori de noapte spre a măsura

cu cât a mai crescut otrava din

Umbră zborul din

Lebădă zeul din

Rouă

*

În noapte adânc

lampa de pe birou: far

pentru toate primejduitele

pe marea indeciziei colţuri ale camerei

pe luciul mesei trec degetele

mâinii drepte unul după altul: caravană de cămile

în deşert

sunt singur mult după miezul nopţii şi

nu voi şti niciodată-n ce zi

n-aştept pe nimeni de-o viaţă

ştiu doar că trebuie să depăşesc punct cu punct

linia sorţii : să trec

în linişte pe urmele şterse ale

unor zei prăfuiţi până la

completa invizibilitate

n-am de ales ci de

împlinit o incredibilă

misiune: atât de incredibilă încât nu mă gândesc la

ea nici o clipă

simt barba cum îmi creşte tot mai

afund în

plină noapte sufocând viscerele

nopţii : neguros incendiu

mistic care cuprinde

mreajă fără scăpare rădăcinile obscure-ale lumii

de aici de la masa neutră de lucru sunt

implicat într-o cosmică crimă :

nu mă simt vinovat cu nimic dar

de prăfuite vecii prunc nu mai sunt

înaintez brutal necruţător

prin nesomnul de noapte jungla

neştiutelor presimţitelor toate

nelegiuiri

mercenar al uitării retez

pe tăcute gâtul

orelor strangulez în somn orice

prea tânără pentru-a trăi tentativă de

premoniţie : trecut de-orice

strajă cu paşi grei de

hotărâre mă-ndrept spre

oarbă lividă matusalemica

sinucidere: e tot ce-mi pot oferi

drept semn c-am trecut obsedant

enigmatic fără vârstă

hotarul

degetele-mi alunecă acum singure în toate

direcţiile pe claviatura

mesei : febril îmi execut ca prin vis

propria sonată

nu-mi voi cunoaşte niciodată şansa nebună a

zorilor: unghiile-mi sclipesc

sumbru deja pline de

sângele negru al împlinitei

fapte

*

Femei şi vise

femei care se cred frumoase

femei care se ştiu urâte

femei care convorbesc şoptit în miez de

noapte cu şobolanii din turnuri

femei care sfâşie stufoase prăfuite pânze de păianjen pentru a se

putea privi în oglindă

femei mutând pe tabla de şah

boabe de rouă

femei măturând cu poala geometrice piese din jocul de

raze al lunii

femei gonind cu turbare prin torentele luminii de

lună nebună

femei azvârlindu-se-n fântâni după pieptene

pe undeva sunt grave scurgeri de vise

undeva se contabilizează meschin

firele de praf de pe mâneca lui Dumnezeu

de undeva zdrenţăroşi copii cerşind stele sunt

alungaţi cu pietre de

lavă

*

El Satan

cumplit obosit de vecie pe

chipul lui s-a scris tot dezgustul luminii faţă de

stupidul joc de-a baba-oarba-n

oglindă talciocul de forme şi fum: Creator-creatură…

el e pur precum sabia ori tăişul de iarnă: el

n-a digerat niciodată dar priveşte fierbând de

revoltă cum se iau în serios aiuritor de

solemn Seniorii Snobismului Cosmic afonii cu pretenţii de

dive craii deşănţatului

praznic cu mortul pe masă

aripa lui colţuroasă a obosit să conteste neghioabele cercuri: macerat de

luciditate irepetabil granit mult prea treaz pentru gustul

ramolit al Tiranului (paiaţa laşă pârând

“Satan” pretextul hachiţelor crude)

singur strivit de singur retras între aripi în

ultimul rând de bănci al

teatrului bufniţe vii ochii săi arşi suferă iadul

răbdării: cât oare Libidinosul Bătrân mai are de gând emfatic cocoţat pe

stereotipia televizată a Crimei să se tragă-n

poze : etern june star fecioară de bordel

sublimă?!

*

Sihăstria Voroneţului

unde stelele-şi coboară lin lumina din Cuvânt

între munţi păduri şi vânt

atingând pământ c-un gând:

îngere de colilie

răsărit-a sihăstrie!

cât o iesle cât un prunc

cât pe vale cât pe runc

stă-ntre apele cereşti rugăciuni dumnezeieşti

luminând pustia:

sihăstria

păpădie primăvară

cu urgia se măsoară

dintre ierni răzbate-n vară

lacrimi zâmbet de fecioară

slăvind zării măiestria:

sihăstria

miez de noapte ce rodeşte

când Hristos spre ea priveşte:

nu sufla prea tare – Doamne

n-o clinti nici dintre toamne

vei învârteji-o-n vânt

şi pe-o pală de lumină

iar în raiuri o să vină!

vis de floare de sulfină

sfios arde veşnicia

sihăstria

e atât amar pe lume

o – Iisuse împărate!

doar nădejdea sihăstriei

doar icoana Sân’ Măriei

dulce rugăciune-n strune

zăboveşte de păcate!

*

Dumnezeul de lumină preoţilor stâncii mute

printre cetine le ţese

fir de patrafir:

dinspre-amiază către munte

întristând poieni de aer

se clădesc altar şi frunte

cetelor de îngeri

ce-ţi rămâne suflet singur?

să culegi lanul de frângeri

să te rogi

să sângeri

*

ars de stele scris de fluturi

mă desprind din luturi

şi spre Tine vin Iisuse

de gând să mă scuturi!

*

Terţine

vânt de soare brazi de rouă

păsări egiptene două

slujesc la Potir

din poienele viclene

doldora de Cosânzene

cade-un fir de mir

*

(LVII))Râvnesc o lume scoasă de sub stele

Sub tirania cântului de harfă!

Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,

Mărturisind senin închisă-n larvă.

Iar pelerinul gând, să nu-şi tocească

Toiagul, în căutare de himere:

Din toate, cu orice să-şi logodească

Fierbinte jind, ori licăriri stinghere;

Iar moartea fie catifea de-uitare

A unei foste râvne una nouă,

Chiar mai aprinsă, luându-şi loc în zare,

Îmbietoare mult vibrând de rouă…

Şi tot aşa, din cer în cer, cărare

Să fie spre-Empireul deschis nouă!.

Catrenele disperării

zei goi – de piatră – măcinaţi

de lepra vremii speriaţi

degeaba sunt havuze-n parcuri

toţi zeii sunt vânaţi de arcuri

infern memoria ciunteşte

-n reci tortùri – măcelăreşte

nu mai văd zei doar bufniţi strigă

toate-n grădină stau să frigă

femele demoni – aripi albe

jucau oglinzi şi ceruri salbe

dar etalând lumini şi frângeri

jucau atât de prost pe îngeri…

zei goi – de piatră – măcinaţi

de lepra vremii speriaţi…

mi-e frig în focul de infern :

sunt mii de-oglinzi – şi-un Orb Etern

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.