NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ADRIAN PAPARUZ

Dublu infarct

                                                                                                      

  Edmundo  avea două inimi

  una mai mare şi una mai mare

  aşa se născuse singur

  într-o duminică după Paşte

  şi asta fiindcă Speranzza mama lui

  îl făcuse din flori

  floarea- soarelui şi ochiul-boului…

 

  nu obosea niciodată

  iar în inimile lui încăpeau

  o mulţime de oameni

  chiar şi un elefant trist

  pe care îl găsise într-un bordel

 

 

 se îndrăgostise însă brusc

 de gemenele mexicane

 aduse în coliba sa

 de un tsunami nebotezat

 

 

 iar acum când iubirile lui

 se dezumflaseră fără preaviz

 total şi irevocabil

 Edmundo omul cu două inimi

 se decise să moară

 de dublu infarct!

 

 

 Nimic

 

 

apoi nimic

te opreşti şi spui simplu

„va ploua”

parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia

alergi cu viteza unui tren sălbatic

şi brusc te izbeşti

de zidul singurătăţii

linişte

mintea ta încearcă să iasă

să explodeze

chiar dacă degetele ţi-au rămas

înţepenite

pe mânerul iubirii

 

apoi nimic

simplu

un chiştoc aruncat

 

râzi

deşi ştii că n-ar fi trebuit

să plouă

că n-ar fi trebuit să exişti

 

te opreşti şi uimit

îţi priveşti umbra

plecând înainte

 

apoi nimic

 

 

 

Altă viaţă…

 

 

dar cuvintele tale

nu mai sunt aici

 

nici buzele tale

nu mai sunt

 

alte cuvinte ascult

alte buze sărut

 

viaţa aleargă

în jurul meu

 

râde stupidă

şi-mi face instantanee

 

din sentimentele

mele – puzzle

croşetează şosete

pentru întoarcerea ta

 

 

 

Lupii

 

eu bat la uşa ta din nou

şi-n inimă îmi urlă lupii

 

te vreau flămând

şi bat mereu

la poarta-ţi grea din suflet

 

nu-ntrebi nimic

nu zici nimic

dar ştiu că eşti acolo

râzând că plângi

tot aşteptând

să-ţi înţelegi destinul

 

mi-a mai rămas un lup

în piept

şi te mai strig o dată

cuvintele se sparg de cer

n-am să-ţi mai cer nimic

 

rămâi

îţi las la uşă lupul istovit

şi urletul din mine

 

de vei deschide într-o zi

mă vei găsii în tine

 

 

 

 

Peron

 

Peron în aşteptare

Ceva dinlăuntrul tău

Frământă timpul cu lacrimi

În văzul acelora

Şi al celorlalţi călători navetişti…

Peron pustiu

În mijlocul luminii sperate

Ca şi cum ceilalţi

Ar putea ştii de unde vine

Întunericul minţii…

Peron…

Dintr-un capăt până la celălalt capăt

de suflet

Ceva dinlăuntrul tău

Frământă chipul meu cu veşnicia

În văzul acelora

Şi al celorlalţi

Care încă mai vin!

 

 

                                         

 Noaptea sfârsitului

 

În noaptea asta viaţa se sfârseşte

Şi împărţit voi fi în întrebări

Din mine ziduri se vor face

Pentru sălbatice mirări….

În noaptea asta dor îmi e de piatră,de respirări,

De aripi,de pământ

De tine,mai ales de apă,

De dorul tău împrăştiat de vânt…

În noaptea asta n-am să fiu cu tine,

Căci împărţit voi fii

În întrebări

Din mine ziduri se vor face

Pentru sălbatice mirări!

 

 

 

 

 

 

                                        

Minciuna

 

Ai fost o minciună galbenă

În sertarul de sus al minţii mele….

Şi galbenul tău stupid

Îmi strivea neuronii….

Ai fost o minciună frumoasă

Aşa,goală,ca o duminică de vară,

Doar că,venise timpul

Să zugrăvesc toate sertarele de sus

Ale minţii mele,într-o altă culoare!

 

 

 

                                           

Credinţă

 

Şi atât de uşor pare a fii….

Cu mâinile-ntinse sub ploaia frunzelor,

Gânduri umede,suflete aride,

Trupuri până la genunchi,

Poduri şubrede,fluvii dezlănţuite…..

Atâta uşurinţă pare

În gestul dezbrăcării de sine…

Cu mâinile împietrite în ploaia umbrelor,

Întoarcere simplă în adevăr

Dinspre rătăcire….

 

Dar atâta durere peste amintirile nerostului

Atâta suferinţă peste întâmplarea de fii!

 

 

                    

 Spune-mi

 

Mai spune-mi ceva despre noi,

Amintirile le-am pierdut undeva…

Despre acel tărâm,despre acele cuvinte…

Povesteşte-mi ceea ce ştii

Din istoria sufletelor;

Cum se nasc,de ce mor….

Vorbeşte-mi,de pildă,de tine,

De ce m-ai iubit,de ce m-ai urât….

 

Sau nu,să nu-mi spui nimic;

Taci,şi m-ai pune în cupă otravă….

 

Amintirile,singure, vor vorbi!

 

                

Alter ego

 

Din junglă în junglă,

Suflet sălbatic,mă porţi,

Ca pe o fiară ranită de proprii ei colţi….

 

Din iubire-n iubire,

Capcane adîânci,

Arunci peste mine blesteme

Şi cânţi……

 

Îţi sângerează râsul,

Mă mai ucizi puţin,

Şi,dintr-o dată,viaţa,

Îţi pare un cimitir!

 

 

                                  

Tăcere

 

 

Dar nu mi-ai spus nimic,

Ca şi cum,eu,ar fi trebuit să înţeleg,

Şi,poate,chiar ar fii trebuit

Să mă nasc în memoria inimii tale…..

 

Nu mi-ai spus nimic,

Crezând că timpul are întotdeauna

Doar două capete….

 

Unul al meu, şi un altul al tău,

Şi,că, oricum,undeva,

Între secundă şi clipă,

Ne vom atinge inimile,

Cuvintele,lacrimile….

 

 

                                 

Poezia

 

Acelaşi refugiu….etern;

mi-e şi frică să mă gândesc

că s-ar putea întâmpla

să-mi izbesc cuvintele

într-o zi,

într-o noapte,

într-o viaţă,

de alte cuvinte,

mai din piatră decât ale mele,

ca două capete încăpăţânate

până la sânge,

până la pierderea de sine,

a propriului adevăr,şi,atunci,

nevoit să fiu,să-mi inventez nebunia…..

 

unică…

 

 

 

                          

Necesitate

 

Va trebui,fireşte,să te renasc,

Oricâtă frică mi-ar fii

De durerile re-facerii fără anestezic….

 

Oricât de mult m-ar durea

Primul tău ţipăt

Şi primele tale lacrimi….

 

Va trebui,fireşte,

Să te hrănesc din propriile mele speranţe

Şi visuri,

Să te legăn,

Să-ţi cânt,

Să te port îmbrăcată în roşu….

 

Va trebui,iubire,să râzi

Şi să uiţi,să mă crezi pe cuvânt,

 

Căci unul fără altul

Nu putem respira!

 

 

 

                 

Celei care a murit nenăscută

 

mi-e sete de numele tău încuiat,

ca o pradă,

într-o duminică de ceară….

 

de numele tău,încarcerat

de un funcţionar cenuşiu,

de un preot avar,

şi de toţi ceilalţi….

 

mi-e foame de tine,

cea de luni,cea de marţi,

de aceea de ieri,

şi mereu de aceea de mâine…

 

mi-e dor de aripile tale deschise,

de zborul tău ,încătuşat,

de cuvintele spuse,

şi de cele pe care,

n-ai să mi le spui niciodată!

 

 

                 

Somnul raţiunii

 

Copiii dormeau în iatacuri roşii,

Înfăşuraţi,strâns….

Dormeau pe feţe de pernă croşetate,

Şi,oftând,visau,că sunt înveliţi

Cu drapelul Americii…..

 

Dormeau frumos,

Dar părinţii îşi astupau urechile,ferestrele,mintea,

Speriaţi de cuvintele somnului lor;

 

Copiii dormeau sforăind Libertatea,

Şi părinţii cântau imnul cârmaciului….

 

Cine să bănuiască,că aceşti copii,

Treziţi de dorul dreptăţii,

Vor pierii în numele visului lor ?

 

Acum,părinţii lor,obosiţi de atâtea ovaţii,

Au adormit,strigându-le-n somn

Numele pierdute pe stradă…..

 

România!

 

 

                                             

 Despărţire

 

Dacă pleci,să iei totul….nu te opri să-mi priveşti braţele ce te-au cuprins înlăuntrul lor ,nu te opri să m-asculţi,sau să-mi dai o batistă;adună-ţi toate amintirile,şi îngrămădeşte-le în geamantan;îţi va rămâne,poate,loc şi pentru ura cu care m-ai iubit,şi pentru visele din debara….

Dacă pleci,te rog,nu-ţi uita sentimentele la oglindă,căldura trupului,sau mireasma părului tău minunat;mai bine nu te grăbi,aşa cum faci tu,de obicei,caută tot ce ai la mine în suflet,să nu regreţi,mai târziu,că ţi-ai uitat dragostea,liniştea,sau speranţa în spatele acestei uşi…

Şi chiar dacă eşti obosită,te rog,să tai cu atenţie fotografia,să nu-ţi rămână lângă mine vreun petic din rochia de mireasă….

Dacă pleci,nu-ţi uita fericirea,e pe raftul cu jucării,iar pe balcon,trebuie să găseşti o parte din trecutul tău,în cutia cu păpuşile Barbie….

Să fii atentă,iubito,cum traversezi disperarea,şi cum vei parca pe bulevardul singurătăţii….

Să nu uiţi nimic,să iei totul….

Timpul,doar,să mi-l laşi,

Voi avea nevoie de el….să te uit!

 

Marioneta

 

adormisem cu scrumiera

în mână, 

cu mâna-ţi în mână,

ameţit de aburul cafelei-

obiect al tău;

adormisem,

marionetă stricată,

tocmai la zâmbet;

adormisem cu dreptul

de a  visa

a fi o jucărie nouă

în vitrina ta cu trofee –           

cu scrumiera în mână,

cu mâna-ţi în mână,

cătuşe a sufletului meu obosit;

adormisem

cu speranţa de a lua totul

de la capăt,

dar mâna ta trează

m-a pălmuit-

obiect al tău,

marionetă stricată…

adio,  iubito,

sărut scuturat în scrumieră!

 

 

 

Sinucidere

 

rupt

inexplicabil

ca un vreasc

între pământ

şi lovitură,

pas prea greu

pe gheaţa vieţii,

subţire,

 inevitabil pas logic

dinaintea logicei prăbuşiri

eterne în abis,

abis

repetare nefirească,

scufundare absolut aşteptată

de la primul ţipăt

la ultimul cuvânt,

rămas bun,

adio,

sau

la revedere,

revedere

putinţă de speranţă

în disperare de cauză,

 

rupt

în plină lumină a zilei,

viaţă subţire,

copcă prin sentimentele tale,

loc de cădere a mea,

gaură-n cer,

 

rupt

în mijlocul despărţirii

de tine-

arma sinuciderii mele.

 


Ce

 

dar  ce mai poţi găsi

când flacăra s-a stins

şi vântul  a spulberat

cenuşa?

ce să mai cauţi

când chiar tu ai ars

în aceeaşi flacără

cu iubirea?

ce să mai spui

când totul s-a spus,

când buzele s-au topit

şi cuvintele s-au ciobit?

ce să mai fii

când totul ai fost,

când flacăra s-a stins

şi vântul a spulberat cenuşa?

 

 

 

Tăcere

 

pe străzi,

cu tălpile goale,

copii încălţaţi în blestem

mângâie vântul,

din lacrimile lor

se hrănesc ploile şi

visele nenăscuţilor…

pe străzi dezbrăcate,

bătrâni îmbrăcaţi

cu minciuni

caută cerul,

din ruga lor

au crescut îngerii,

s-au născut sfinţii…

suntem nemuritori,

îşi spun ceilalţi,

iar Dumnezeu tace,

lăsându-i pe toţi

să-şi mestece tristeţea…

 

 

 

În numele cui

 

în numele cui plouă

tocmai azi

când învăţasem să plâng,

amestecându-mi deodată

durerile

cu durerile lumii,

lăsându-mă orbit de neputinţa

de a-mi culege lacrimile?

în numele cărei legi

plânsul solitar a fost interzis,

tocmai acum

când lacrimile mele,

în numele tău,

se aprind

condamnându-mă la eternitate?

 

 

 

Când

 

când amintirile mă izbesc peste faţă

biciuindu-mi tâmplele ca o ploaie rece,

când chiar tu pari a fi doar o-ntâmplare

lucidă,

în faţa oglinzii,

aripi de frunze

îmi flutură fericiri îngropate,

când mă priveşti uimită,

ca o statuie din suflet,

plimbându-ţi degetele

prin memoria  trupului meu,

prin memoria inimii mele,

când ţipi de teama

visurilor mele rătăcite

prin speranţele tale

în faţa oglinzii,

cineva îmi amestecă viaţa

cu lacrimi.

 

 

 

Întâmplare

 

s-a întâmplat în mine…

şi- atunci,

ceva dinlăuntrul meu

a produs o erupţie a firii,

un tremur al minţii,

al retinei,

ca şi cum întâmplarea

n-ar fi avut două capete,

ci doar unul singur,

ascuţit inconştient

până la demenţă…

s-a întâmplat în mine…

şi chiar de-aş fi vrut

să nu se vadă nimic,

ceva dinlăuntrul meu

despre care nici nu ştiam

că există,

m-a izbit cu fruntea de lună,

ca şi cum ar fi fost firesc

să te caut cu ochii închişi

tocmai eu,

tocmai pe tine-

o întâmplare neântâmplată.

 

 

 

Dorinţă

 

răzvrăteşte-te,

hai,  uimeşte-mă iar,

învaţă-mă să preţuiesc

adevărul tău,

cel mai simplu din lume!

spune-mi ceva,

un cuvânt de care

să-mi fie frică,

un cuvânt ascuţit

ca o lamă!

fă ceva,

orice!

uimeşte-mă iar,

răzvrăteşte-te

împotriva acestei tăceri!

 

 

 

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.