NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ AURA CHRISTI

III. Blestem pentru mine

 

 

Triumf sever al nectarului întunecimii,

triumf precis, ca un strigăt ce despică cerul

– eu de voi mă rog, vulturi de noapte,

proscrişi ai luminilor ultime.

 

Înfruptându-mă din amintirile zborului

pe celălalt versant al existenţei, de voi mă rog:

să daţi întunericului meu întunecime,

din sufletul meu să vă hrăniţi

ca înfometatul dintr-o coajă de pâine;

 

moarte să-mi daţi câtă poate suporta între voi

cea mea neagră şi limpede vulturoaică,

să mă smulgeţi din mine pentru singurătate,

ferecându-mi puterea de a iubi

în plante, viori, în oricine…

 

De voi mă rog, vulturi odihniţi în plutire spre nimeni,

aruncaţi-mi tot somnul în scoica urechii,

aştrii naivi culegeţi-i dintre omoplaţi;

când cineva nedefinit mă sileşte să fiu,

alunecând de pe o limită pe alta –

 

duhul luaţi-mi-l şi ochii şi paşii şi ecoul lor;

luaţi-mi vederea, golul colcăind de vedenii

cu oase de miresme, avuţiile dintre tâmple, înmulţindu-se

după felul în care priveam gură-cască în prăpastia inimii.

Liniştea cu ouă de şerpi presăraţi-mi-o.

Să nu uitaţi: să vă faceţi meseria

cu precizie de ucigaş extatic,

cu dexteritatea toamnei de-a aşeza peste tot

sămânţa cenuşii. Dar pe mine însămi

niciodată mie să nu mă redaţi.         

 

 

 

2

(în metru antic)

 

 

Vedeam marea ca pe-un uriaş prins în

Gheara tandră a morţii. Vânturile

Îşi imprimau tiparul în duhuri, în

Ochiul nesigur,

 

Alcătuit – precum o fiinţă – din

Vreme, uitare şi-alte universuri,

Conservate în imponderabilul

Întemeietor.

…Ochi în ochi stăteam: un uriaş

Şi, întâmplător, o vie făptură;

Ne lega presimţirea nevăzutei

Lumi de început.

 

 

 

 

 

3

 

 

Stăm faţă-n faţă: fii risipitori,

în timp ce veacul îşi întoarce

penultima sa filă.

Ca pe vremuri, amurgul răstoarnă

în ochiul tău, închipuind, statui,

imagini, ceasuri, linişte smulsă

singurului duh, ce abureşte

pietrele tombale.

 

Stăm faţă-n faţă: doi tineri bătrâni,

cu timpul arzând în amintirea

veşnicei logodne –

atât de singuri şi atât de doi –

păgâni, romantici, nelumeşti,

treziţi printr-un miracol de beţia de a fi.

A cui să fie mâna care ne ţine împreună

străinătatea, rătăcirea, feţele?

 

Stăm faţă-n faţă. Tu nu auzi

cum se împlineşte ora

şi pârga nopţii cum stă să vină peste noi?

Starea de viu încarcă iar privirea,

mintea slobozind, în salturi violente,

alte şi alte lumi,

prin care rătăcim – acelaşi suflet –,

locuind două făpturi.

 

 

 

Nu-i de făcut nimic

 

 

Nu-i de făcut nimic.

Soarele înghite camera în care scriu –

mormânt tocmai bun de locuit

de-odinioară, de azi, de mai târziu.

Vulturul alb spintecă geamul

şi umbra-i de ceară urneşte

casa întreagă tot mai spre cer.

 

Nu-i de făcut nimic.

Statuile acestui oraş se înclină încet

spre moarte. Nopţile aici

par spintecate de vorbele unui profet,

ascultat de păsări, de caii ţiganilor.

Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi.

Ne sufocăm singurătatea – prin noapte vâslaşi!!

 

Uneori, câte o adiere

ca dinspre o cu totul altă noapte,

ca strigătul ferecat într-un răspuns,

ca tăcerile unui soldat apte

de a închide în ele imperii, de cucerit

din ezitare, din spaimă.

Ne tencuim din moarte în moarte.

 

Soarele înghite camera în care scriu –

mormânt de-odinioară, de azi, de mai târziu.

Ultima veste? Nici umbră de mine.

Cerul acestui oraş e ca gura unei fântâni,

prin care alergi ca printr-un lan în spic.

Şi nu-ţi pasă de puterea de a nu fi nici umbră.

Şi nu-ţi pasă că de mult nu-i de făcut nimic.

 

 

 

În sfârşit

 

În sfârşit, în sfârşit se face târziu.

Totul ia culoarea, gustul cenuşii.

Şi ce dimineaţă dă buzna în templu, în duh!!

Te-adulmeci: când măreţ, când vierme, când viu,

când fiară sublimă, tăind griul văzduh.

 

Urci spre tine. Măsori dale, căderi, insomnii.

Spaima de a fi înţeles te sfârtecă iar.

În braţul tău noapte se face. Adie a pustiu.

Adie a moarte. Adie a triumf, a otravă.

Ce festin de pomină, peste vârfuri, târziu!!

 

Cobori dinspre tine-n pământul de carne.

Şi-i vuiet şi geamăt şi scâncet şi bocet.

Încotro, duh golit? Tot sufletul doarme.

Doar cerul se aude; şi gândul dormind.

Frica-şi vede ´nceputul în sfintele arme.

 

Cobori. Adânceşte-te-n trupul metalic.

Geme. Scânceşte. Lasă-te-n bocet.

Cineva te culege – fruct prea copt – din mers.

Înainte de a închide ochii de tot,

regăseşti cenuşa în ultimul vers.

 

 

 

Dans e totul

 

 

Dans e totul,

ciob din lumina

uriaşului nevăzut.

Nemişcarea minte;

braţu-ntrevede

noaptea din urmă

adusă în faţă.

Cine m-ascunde-n

privirea lui oarbă?

Cine-mi aspreşte

duhul străin,

mâna neatinsă,

ochiul de gheaţă?

 

Minte amurgul,

înşeală zeii,

forma ce-nchide

culori şi verbe;

clinchetul beznei

prevesteşte erori;

cerul din spate,

mă arde la talpă

şi e greu

ca-ntreg burgul.

 

Tâmpla mi-o scaldă

mireasma străină

şi vântul ce-adie

dinspre trecut –

boare pustie

adusă de nimeni

care m-adună

şi-ncet mă mână

spre un ţărm

de demult –

pământ între ape

de nevăzut.

 

 

 

Finis

 

 

Puterea acelei primăveri

se ghemuia în amurguri.

Liniştea avea luciul din privirea

lupilor de stepă, tineri.

Privindu-ţi mâinile,

îmi aduceam aminte că sunt vie

şi fugeam din realitate

cum iese ziua de sâmbătă

din aştrii nopţii de vineri.

 

Ce sfârşit se întrupa

văzând cu toţi ochii!

Insomniile – miei de lapte –

îşi imprimau strigătul

în duhuri regăsite.

Din când în când – undeva, sus –

câte un pocnet se auzea,

aidoma celui al castanelor

lovindu-se de glezna unui soldat.

Ceasul primăriei elibera stafii

încete ale timpului

rece, grandios, înalt.

 

Da. Timpul se umfla ca şi cum

am fi locuit într-o silabă,

în amintirea unei vocale.

Eu alegeam litera A

când puteam măsura

distanţa dintre trup şi suflet.

Tu te opreai la litera E

îţi aducea aminte de o scară,

de malul unei ape.

 

Un sunet de departe ne încape,

făcândune-n amurg pământ

de pe mormintele celor stinşi tineri;

pe urmă pace, ferm mişcând

aerul închis în cripte. Oho.

Aproape, puterea acelei primăveri.

Şi cerul de plumb,

şi moartea

– dă-mi mâna –

aproape.

 

 

 

În lumina morţii

 

 

Nu trece nici o zi

fără să mă gândesc la moarte.

Cine mi-o aduce în suflet

şi pentru ce? – m-am întrebat

de atâtea şi atâtea ori.

Mă atinge îngerul negru cu aripa ei,

pentru a mă întoarce cu faţa

spre mine?

Demonul ei iubitor

mă răsare în fiecine,

pentru a-mi readuce sub pleoape

limpedea întunecime?

Îmi încearcă duhul, tăria,

blestemat nesecata candoare!?

Dar – mai ales poate –

foamea de viaţă

mi-o pune la încercare?

 

Da. Foamea de mine care

mă face să mă recunosc

după lungi pribegii,

departe de ţărmul sfâşietor de viu

care sunt eu pentru eu însumi.

Ah, şi atunci marele frig nemernic

mă cuprinde. Şi în nopţile

prevestitoare de zadarnice învieri

– încet-încet –

mă luminează,

trăgându-mă la suprafaţă,

aşa cum pescarii îşi trag

năvoadele din ape.

 

Da. Frigul nemernic.

Frigul luminii ultime a morţii

fără de care

aş fi fost de secoli

pierdută,

mai puţin vinovată

şi în vecii vecilor:

uitata.

 

 

Joc

 

 

El a venit de foarte departe.

Despicase zări. Suferise

întregi ţinuturi de moarte.

Scosese aur din piatră,

piatră din lut, gând impur.

Nimic nu-i era prea moale,

prea curat, prea dur.

 

Ne uitam la el gură-cască. Ce

era să facem, să mai gândim?!

Nu credeam că există, deoarece

– simţindu-i tiranic prezenţa –

nu-l vedeam. Şi, totuşi,

îi dădeam ascultare, cum se întorc

după soare pâlcuri de lotuşi.

 

În secret râdeam de el,

de supuşenia noastră. Şi

trăiam, iubeam secunda repede

– ascultându-l mai departe –

fără să-l vedem pe viu.

Putea fi oriunde: la colţul

străzii, în debara, sub lambriu.

 

Uneori, când ne pierdeam minţile

şi totul lua brusc sfârşit,

venea cineva, ne umplea pieptul

cu ceva străin ce semăna în timp

cu fiinţa-ne întreagă.

Şi mergeam mai departe.

Aşa puteam respira,

deşi aerul nu era ca la carte.

 

Totul părea un joc ce nu se termina.

Îl certam. Ne rugam. Îl blestemam.

Ni-l închipuiam înstrăinându-se de noi.

Ne zideam în imaginea lui.

O demolam – după tăria lui – fiecare.

Îl tencuiam. Îl iubeam. Muream.

Dar el rămânea tot timpul.

El, care…

 

 

Exorcizare

 

El ştia.

El ştia cuvântul în care

ne doream să ne-azvârlim

cu morţile noastre cu tot.

Îl repeta de câteva ori pe zi

fără să ni-l spună clar.

Înclina spre noi orizontul.

Ne împingea în fiinţă,

poruncindu-ne să fim.

 

Nu ştiam ce să credem.

Şi ne-adunam din amintirile

despre el, despre ce am putea fi.

Încăpeam – cu toţii – în raza

privirilor lui. Serile însă

ne înghesuiam unul în altul

de parcă visam să ne locuim

inimile reciproc, aşa cum tunurile

sunt uneori locuite de păsări migratoare.

Cineva în noi – neclintit – ne moare.

 

Nu credeam că este el.

Ay, cine-ar fi crezut?

Născoceam un răsărit, apoi plantele,

păgânele zâne care să aducă ploi

şi, în fine, ce mai era de născocit,

ca să-l cucerim, să ne spună o dată

cuvântul acela, cuvântul ştiut,

pe care-l tot repeta,

pe jumătate răsfrânt în mit.

 

El – oho!! – părea de neclintit.

Munţii slobozeau înspre cer statui.

Cerul se frângea undeva la jumătate.

Şi ningea peste noi cu păsări ce duceau

la subţiori armii de făpturi nevăzute.

Arborii ne devorau umbra, petele

de lumină rea. Timpul era povestit

– ca în trecut – de greci. Văzduhul era

inundat de ochi de lupi, ochi de fluturi.

Adâncit în sine, el ne însera.

 

 

 

Peisaj în Duminica Orbilor

 

 

Mâinile lui: două drumuri ce sfârşesc

în cer. Suflet gol, ca străzile destrămate

în zori de lumină. Ce amiază, Domine larg!!

Şi eu? Ca o cruce pe un mormânt uitat sunt.

Ca un cuvânt omis dintr-o rugăciune,

spusă de un copil meşterind

un vaporaş de hârtie, fără catarg.

 

Nu caut. Nu dorm. În insomnie m-ascund.

Ca Magdalena, în ruşinea păcatului.

Sunt vânată. Vânez prin bezna crescând.

Mi s-a spus că lumea s-a refugiat

într-un mare cuvânt uitat. Am vrut să cred.

Spre cuvintele mele m-am uitat –;

erau ca nişte peşti primiţi de pomană,

puşi într-un lighean plin-ochi cu apă.

Ce linişte, ce nepăsare sfântă

se aşternuse în lumea lor,

împunsă de botul morţii!!

Sfâşiată, peste tot se întinde

gura de balaur a zădărniciei.

 

Mâinile Tale de necuprins, Domine,

începeau limpede ieri, în cerul din tindă.

 

 

 

Surâzător şi viu

 

 

În secundele grele, ca lutul, ca marea,

ca Isus cel născut dintr-un vis de femeie,

surâzător şi rece şi viu

– precum sfinţii din vechile icoane –

te ridici şi pleci unde te duce inima,

mai uşoară decât o zi de vară.

 

Cât de departe ţi se arată lumea,

cu legile

şi pământul

şi zgomotul ei

prea plin

ca să te cuprindă pe tine,

de lumi nevăzute pururi născătorule;

cât de străină îţi apare lumea,

cu feţele ei – mereu aceleaşi,

mereu în schimbare prea repede –

când te regăseşti gâfâind

în încinsa matcă a firii

ce dă drumul lumii, contemplând-o

ca pe o ultimă lucrare în devenire,

aşa cum fac îngerii ori de câte ori

– după un ocol dat beznei, ierbii, luminii –

se întorc în casa lor vie,

ca şi când ar fi scurşi

cu suflet cu tot

în icoane de-argint

acoperit cu un dezmăţat

strat de colb.

 

 

 

Munţii în ispită

 

 

Munţii în ispită se adâncesc din ceaţă.

Între tâmple seara, ceru-amar se lasă.

Sufletul – prea greu de tot ce a trecut –

bâjbâie-n grădină şi apoi prin casă.

 

Luna-abia se vede şi e despicată

de un plop ce sprijină-un pregând.

Noaptea se anunţă prin crude mirosuri,

făpturi nevăzute, din boltă curgând.

 

Popoare de cârtiţi îşi croiesc imperii

în zări întunecate de la început.

Şi-i atâta pace, că auzi cum morţii

îşi mână pegaşii iarăşi la păscut.

 

Şuieră pustiul, sprijină o poartă.

Norii mari se-ascund până când se văd.

Cu căciula trasă până la sprâncene,

Isus rătăceşte cu paşi de aed.

 

De câteva zile duhul ţi-e muncit

de un cântec negru, aspru, ca argintul.

Nu îl arde febra. Nu-l atinge verbul.

Mişună de zei, înfrăţiţi cu vântul.

 

 

 

Veşnica întoarcere

 

Abis întunecat, cum mă cuprinzi,

şi mă aduni din întâmplări mărunte.

Cât de adânc poate fi ceru-aici, sub grinzi,

când pentru tine însuţi eşti un munte.

 

Te-ai modelat din rătăcire, magmă, lut,

străinătatea unui mult prea vechi tipar.

Cum de-ai uitat să-ţi meştereşti un scut

pe drumul dezvelit pieziş şi clar?

 

Înaintezi în salturi măsurate

de ochiul tău rapace, străin, nendurător.

Urci parcă ai cădea din alte vremuri, alte

regate crescând din cântul unui antic cor.

 

Drumul ţi-l tai prin bezna suferindă,

de necuprins, arar purtat de un fior străin.

Nu-i nimeni lumina-n tine s-o aprindă

şi duhul ţi-e muncit de-un braţ păgân.

 

Când braţu-acela piere sau dispare

marea-i absenţă o cânţi până devii.

Şi vezi dragul abis întunecat, spre care

– dintr-un dor nelămurit – tot vii. Şi vii.

 

 

 

Se apropie ultima vamă

 

 

Presupun că pentru tine timpul

e o livadă de meri ori un trib de lei.

Şi mă întreb la ce te gândeai

când din lut şi apă ai modelat calul,

iar din văzduh – ca dintr-un vis nespus –

ai smuls iarba, dându-i foamea de culoarea verde

şi umbra crudă a florilor de mai?

 

Poate chiar în secunda asta tu

mă urmăreşti silabisind întunericul.

Mă cunoşti aşa cum eu n-o să mă cunosc

niciodată. Ascult clopotele trase în mine

şi aproape că ajung să-ţi disting paşii

în suavul freamăt rece al materiei.

Dar sfiala îmi întinde capcane.

 

Mă regăsesc desenând iarăşi cercuri

peste vechi cercuri în jurul numelui tău.

Trece nimeni pe-alături. Îi simt mirosul,

înţepătura ca de viespe. A venit vremea

şi mă încurcă în duhul meu – hrană

pentru fiinţele necunoscute.

A bătut ceasul. Se apropie ultima vamă.

 

Arată-te cât mai silabisesc întunericul,

cu tremur învăţându-l pe dinafară!

Arată-te lângă bătrâna mea mână de ceară.

 

 

 

 

 

Lăsaţi fluturii

 

 

Lăsaţi fluturii să zboare

în legea lor de mătase

şi luminoasă uitare;

ei închid lumea în plutirea lor

de îngeri stângaci,

ciopliţi în argint.

 

Lăsaţi păsările să ocolească

ucigătorul rug prea mare

şi greierii să urnească

uragane de mirosuri,

imperii cântătoare,

din ochiul lor

de moarte şi viaţă,

în corul lumii încet,

adormitor.

 

Lăsaţi poeţii în ei să se stingă.

Şi să cânte. Să cânte.

Să construiască castele de nisip

şi temple din aerul murdar şi sfânt.

Dincolo de râul Lethe totul

va fi spintecat de-o aură văzută

doar când moartea ne va împunge

scâncind – în coasta a şaptea – cu botul.

 

Lăsaţi fluturii să zboare.

Să ne închidă în cercul de foc al plutirii lor.

Şi poeţii să înalţe castele, murind

în următoarea secundă.

Lăsaţi ierbile năuce

zeului de abur să se închine.

Lăsaţi copiii – vicleni ca şerpii,

curaţi ca vulturii, iuţi ca delfinii

şi drepţi ca lăstunii –

să se înalţe până la ei

şi să vină la mine!

 

 

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.