III. Blestem pentru mine
Triumf sever al nectarului întunecimii,
triumf precis, ca un strigăt ce despică cerul
– eu de voi mă rog, vulturi de noapte,
proscrişi ai luminilor ultime.
Înfruptându-mă din amintirile zborului
pe celălalt versant al existenţei, de voi mă rog:
să daţi întunericului meu întunecime,
din sufletul meu să vă hrăniţi
ca înfometatul dintr-o coajă de pâine;
moarte să-mi daţi câtă poate suporta între voi
cea mea neagră şi limpede vulturoaică,
să mă smulgeţi din mine pentru singurătate,
ferecându-mi puterea de a iubi
în plante, viori, în oricine…
De voi mă rog, vulturi odihniţi în plutire spre nimeni,
aruncaţi-mi tot somnul în scoica urechii,
aştrii naivi culegeţi-i dintre omoplaţi;
când cineva nedefinit mă sileşte să fiu,
alunecând de pe o limită pe alta –
duhul luaţi-mi-l şi ochii şi paşii şi ecoul lor;
luaţi-mi vederea, golul colcăind de vedenii
cu oase de miresme, avuţiile dintre tâmple, înmulţindu-se
după felul în care priveam gură-cască în prăpastia inimii.
Liniştea cu ouă de şerpi presăraţi-mi-o.
Să nu uitaţi: să vă faceţi meseria
cu precizie de ucigaş extatic,
cu dexteritatea toamnei de-a aşeza peste tot
sămânţa cenuşii. Dar pe mine însămi
niciodată mie să nu mă redaţi.
2
(în metru antic)
Vedeam marea ca pe-un uriaş prins în
Gheara tandră a morţii. Vânturile
Îşi imprimau tiparul în duhuri, în
Ochiul nesigur,
Alcătuit – precum o fiinţă – din
Vreme, uitare şi-alte universuri,
Conservate în imponderabilul
Întemeietor.
…Ochi în ochi stăteam: un uriaş
Şi, întâmplător, o vie făptură;
Ne lega presimţirea nevăzutei
Lumi de început.
3
Stăm faţă-n faţă: fii risipitori,
în timp ce veacul îşi întoarce
penultima sa filă.
Ca pe vremuri, amurgul răstoarnă
în ochiul tău, închipuind, statui,
imagini, ceasuri, linişte smulsă
singurului duh, ce abureşte
pietrele tombale.
Stăm faţă-n faţă: doi tineri bătrâni,
cu timpul arzând în amintirea
veşnicei logodne –
atât de singuri şi atât de doi –
păgâni, romantici, nelumeşti,
treziţi printr-un miracol de beţia de a fi.
A cui să fie mâna care ne ţine împreună
străinătatea, rătăcirea, feţele?
Stăm faţă-n faţă. Tu nu auzi
cum se împlineşte ora
şi pârga nopţii cum stă să vină peste noi?
Starea de viu încarcă iar privirea,
mintea slobozind, în salturi violente,
alte şi alte lumi,
prin care rătăcim – acelaşi suflet –,
locuind două făpturi.
Nu-i de făcut nimic
Nu-i de făcut nimic.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt tocmai bun de locuit
de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Vulturul alb spintecă geamul
şi umbra-i de ceară urneşte
casa întreagă tot mai spre cer.
Nu-i de făcut nimic.
Statuile acestui oraş se înclină încet
spre moarte. Nopţile aici
par spintecate de vorbele unui profet,
ascultat de păsări, de caii ţiganilor.
Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi.
Ne sufocăm singurătatea – prin noapte vâslaşi!!
Uneori, câte o adiere
ca dinspre o cu totul altă noapte,
ca strigătul ferecat într-un răspuns,
ca tăcerile unui soldat apte
de a închide în ele imperii, de cucerit
din ezitare, din spaimă.
Ne tencuim din moarte în moarte.
Soarele înghite camera în care scriu –
mormânt de-odinioară, de azi, de mai târziu.
Ultima veste? Nici umbră de mine.
Cerul acestui oraş e ca gura unei fântâni,
prin care alergi ca printr-un lan în spic.
Şi nu-ţi pasă de puterea de a nu fi nici umbră.
Şi nu-ţi pasă că de mult nu-i de făcut nimic.
În sfârşit
În sfârşit, în sfârşit se face târziu.
Totul ia culoarea, gustul cenuşii.
Şi ce dimineaţă dă buzna în templu, în duh!!
Te-adulmeci: când măreţ, când vierme, când viu,
când fiară sublimă, tăind griul văzduh.
Urci spre tine. Măsori dale, căderi, insomnii.
Spaima de a fi înţeles te sfârtecă iar.
În braţul tău noapte se face. Adie a pustiu.
Adie a moarte. Adie a triumf, a otravă.
Ce festin de pomină, peste vârfuri, târziu!!
Cobori dinspre tine-n pământul de carne.
Şi-i vuiet şi geamăt şi scâncet şi bocet.
Încotro, duh golit? Tot sufletul doarme.
Doar cerul se aude; şi gândul dormind.
Frica-şi vede ´nceputul în sfintele arme.
Cobori. Adânceşte-te-n trupul metalic.
Geme. Scânceşte. Lasă-te-n bocet.
Cineva te culege – fruct prea copt – din mers.
Înainte de a închide ochii de tot,
regăseşti cenuşa în ultimul vers.
Dans e totul
Dans e totul,
ciob din lumina
uriaşului nevăzut.
Nemişcarea minte;
braţu-ntrevede
noaptea din urmă
adusă în faţă.
Cine m-ascunde-n
privirea lui oarbă?
Cine-mi aspreşte
duhul străin,
mâna neatinsă,
ochiul de gheaţă?
Minte amurgul,
înşeală zeii,
forma ce-nchide
culori şi verbe;
clinchetul beznei
prevesteşte erori;
cerul din spate,
mă arde la talpă
şi e greu
ca-ntreg burgul.
Tâmpla mi-o scaldă
mireasma străină
şi vântul ce-adie
dinspre trecut –
boare pustie
adusă de nimeni
care m-adună
şi-ncet mă mână
spre un ţărm
de demult –
pământ între ape
de nevăzut.
Finis
Puterea acelei primăveri
se ghemuia în amurguri.
Liniştea avea luciul din privirea
lupilor de stepă, tineri.
Privindu-ţi mâinile,
îmi aduceam aminte că sunt vie
şi fugeam din realitate
cum iese ziua de sâmbătă
din aştrii nopţii de vineri.
Ce sfârşit se întrupa
văzând cu toţi ochii!
Insomniile – miei de lapte –
îşi imprimau strigătul
în duhuri regăsite.
Din când în când – undeva, sus –
câte un pocnet se auzea,
aidoma celui al castanelor
lovindu-se de glezna unui soldat.
Ceasul primăriei elibera stafii
încete ale timpului
rece, grandios, înalt.
Da. Timpul se umfla ca şi cum
am fi locuit într-o silabă,
în amintirea unei vocale.
Eu alegeam litera A
când puteam măsura
distanţa dintre trup şi suflet.
Tu te opreai la litera E –
îţi aducea aminte de o scară,
de malul unei ape.
Un sunet de departe ne încape,
făcândune-n amurg pământ
de pe mormintele celor stinşi tineri;
pe urmă pace, ferm mişcând
aerul închis în cripte. Oho.
Aproape, puterea acelei primăveri.
Şi cerul de plumb,
şi moartea
– dă-mi mâna –
aproape.
În lumina morţii
Nu trece nici o zi
fără să mă gândesc la moarte.
Cine mi-o aduce în suflet
şi pentru ce? – m-am întrebat
de atâtea şi atâtea ori.
Mă atinge îngerul negru cu aripa ei,
pentru a mă întoarce cu faţa
spre mine?
Demonul ei iubitor
mă răsare în fiecine,
pentru a-mi readuce sub pleoape
limpedea întunecime?
Îmi încearcă duhul, tăria,
blestemat nesecata candoare!?
Dar – mai ales poate –
foamea de viaţă
mi-o pune la încercare?
Da. Foamea de mine care
mă face să mă recunosc
după lungi pribegii,
departe de ţărmul sfâşietor de viu
care sunt eu pentru eu însumi.
Ah, şi atunci marele frig nemernic
mă cuprinde. Şi în nopţile
prevestitoare de zadarnice învieri
– încet-încet –
mă luminează,
trăgându-mă la suprafaţă,
aşa cum pescarii îşi trag
năvoadele din ape.
Da. Frigul nemernic.
Frigul luminii ultime a morţii
fără de care
aş fi fost de secoli
pierdută,
mai puţin vinovată
şi în vecii vecilor:
uitata.
Joc
El a venit de foarte departe.
Despicase zări. Suferise
întregi ţinuturi de moarte.
Scosese aur din piatră,
piatră din lut, gând impur.
Nimic nu-i era prea moale,
prea curat, prea dur.
Ne uitam la el gură-cască. Ce
era să facem, să mai gândim?!
Nu credeam că există, deoarece
– simţindu-i tiranic prezenţa –
nu-l vedeam. Şi, totuşi,
îi dădeam ascultare, cum se întorc
după soare pâlcuri de lotuşi.
În secret râdeam de el,
de supuşenia noastră. Şi
trăiam, iubeam secunda repede
– ascultându-l mai departe –
fără să-l vedem pe viu.
Putea fi oriunde: la colţul
străzii, în debara, sub lambriu.
Uneori, când ne pierdeam minţile
şi totul lua brusc sfârşit,
venea cineva, ne umplea pieptul
cu ceva străin ce semăna în timp
cu fiinţa-ne întreagă.
Şi mergeam mai departe.
Aşa puteam respira,
deşi aerul nu era ca la carte.
Totul părea un joc ce nu se termina.
Îl certam. Ne rugam. Îl blestemam.
Ni-l închipuiam înstrăinându-se de noi.
Ne zideam în imaginea lui.
O demolam – după tăria lui – fiecare.
Îl tencuiam. Îl iubeam. Muream.
Dar el rămânea tot timpul.
El, care…
Exorcizare
El ştia.
El ştia cuvântul în care
ne doream să ne-azvârlim
cu morţile noastre cu tot.
Îl repeta de câteva ori pe zi
fără să ni-l spună clar.
Înclina spre noi orizontul.
Ne împingea în fiinţă,
poruncindu-ne să fim.
Nu ştiam ce să credem.
Şi ne-adunam din amintirile
despre el, despre ce am putea fi.
Încăpeam – cu toţii – în raza
privirilor lui. Serile însă
ne înghesuiam unul în altul
de parcă visam să ne locuim
inimile reciproc, aşa cum tunurile
sunt uneori locuite de păsări migratoare.
Cineva în noi – neclintit – ne moare.
Nu credeam că este el.
Ay, cine-ar fi crezut?
Născoceam un răsărit, apoi plantele,
păgânele zâne care să aducă ploi
şi, în fine, ce mai era de născocit,
ca să-l cucerim, să ne spună o dată
cuvântul acela, cuvântul ştiut,
pe care-l tot repeta,
pe jumătate răsfrânt în mit.
El – oho!! – părea de neclintit.
Munţii slobozeau înspre cer statui.
Cerul se frângea undeva la jumătate.
Şi ningea peste noi cu păsări ce duceau
la subţiori armii de făpturi nevăzute.
Arborii ne devorau umbra, petele
de lumină rea. Timpul era povestit
– ca în trecut – de greci. Văzduhul era
inundat de ochi de lupi, ochi de fluturi.
Adâncit în sine, el ne însera.
Peisaj în Duminica Orbilor
Mâinile lui: două drumuri ce sfârşesc
în cer. Suflet gol, ca străzile destrămate
în zori de lumină. Ce amiază, Domine larg!!
Şi eu? Ca o cruce pe un mormânt uitat sunt.
Ca un cuvânt omis dintr-o rugăciune,
spusă de un copil meşterind
un vaporaş de hârtie, fără catarg.
Nu caut. Nu dorm. În insomnie m-ascund.
Ca Magdalena, în ruşinea păcatului.
Sunt vânată. Vânez prin bezna crescând.
Mi s-a spus că lumea s-a refugiat
într-un mare cuvânt uitat. Am vrut să cred.
Spre cuvintele mele m-am uitat –;
erau ca nişte peşti primiţi de pomană,
puşi într-un lighean plin-ochi cu apă.
Ce linişte, ce nepăsare sfântă
se aşternuse în lumea lor,
împunsă de botul morţii!!
Sfâşiată, peste tot se întinde
gura de balaur a zădărniciei.
Mâinile Tale de necuprins, Domine,
începeau limpede ieri, în cerul din tindă.
Surâzător şi viu
În secundele grele, ca lutul, ca marea,
ca Isus cel născut dintr-un vis de femeie,
surâzător şi rece şi viu
– precum sfinţii din vechile icoane –
te ridici şi pleci unde te duce inima,
mai uşoară decât o zi de vară.
Cât de departe ţi se arată lumea,
cu legile
şi pământul
şi zgomotul ei
prea plin
ca să te cuprindă pe tine,
de lumi nevăzute pururi născătorule;
cât de străină îţi apare lumea,
cu feţele ei – mereu aceleaşi,
mereu în schimbare prea repede –
când te regăseşti gâfâind
în încinsa matcă a firii
ce dă drumul lumii, contemplând-o
ca pe o ultimă lucrare în devenire,
aşa cum fac îngerii ori de câte ori
– după un ocol dat beznei, ierbii, luminii –
se întorc în casa lor vie,
ca şi când ar fi scurşi
cu suflet cu tot
în icoane de-argint
acoperit cu un dezmăţat
strat de colb.
Munţii în ispită
Munţii în ispită se adâncesc din ceaţă.
Între tâmple seara, ceru-amar se lasă.
Sufletul – prea greu de tot ce a trecut –
bâjbâie-n grădină şi apoi prin casă.
Luna-abia se vede şi e despicată
de un plop ce sprijină-un pregând.
Noaptea se anunţă prin crude mirosuri,
făpturi nevăzute, din boltă curgând.
Popoare de cârtiţi îşi croiesc imperii
în zări întunecate de la început.
Şi-i atâta pace, că auzi cum morţii
îşi mână pegaşii iarăşi la păscut.
Şuieră pustiul, sprijină o poartă.
Norii mari se-ascund până când se văd.
Cu căciula trasă până la sprâncene,
Isus rătăceşte cu paşi de aed.
De câteva zile duhul ţi-e muncit
de un cântec negru, aspru, ca argintul.
Nu îl arde febra. Nu-l atinge verbul.
Mişună de zei, înfrăţiţi cu vântul.
Veşnica întoarcere
Abis întunecat, cum mă cuprinzi,
şi mă aduni din întâmplări mărunte.
Cât de adânc poate fi ceru-aici, sub grinzi,
când pentru tine însuţi eşti un munte.
Te-ai modelat din rătăcire, magmă, lut,
străinătatea unui mult prea vechi tipar.
Cum de-ai uitat să-ţi meştereşti un scut
pe drumul dezvelit pieziş şi clar?
Înaintezi în salturi măsurate
de ochiul tău rapace, străin, nendurător.
Urci parcă ai cădea din alte vremuri, alte
regate crescând din cântul unui antic cor.
Drumul ţi-l tai prin bezna suferindă,
de necuprins, arar purtat de un fior străin.
Nu-i nimeni lumina-n tine s-o aprindă
şi duhul ţi-e muncit de-un braţ păgân.
Când braţu-acela piere sau dispare
marea-i absenţă o cânţi până devii.
Şi vezi dragul abis întunecat, spre care
– dintr-un dor nelămurit – tot vii. Şi vii.
Se apropie ultima vamă
Presupun că pentru tine timpul
e o livadă de meri ori un trib de lei.
Şi mă întreb la ce te gândeai
când din lut şi apă ai modelat calul,
iar din văzduh – ca dintr-un vis nespus –
ai smuls iarba, dându-i foamea de culoarea verde
şi umbra crudă a florilor de mai?
Poate chiar în secunda asta tu
mă urmăreşti silabisind întunericul.
Mă cunoşti aşa cum eu n-o să mă cunosc
niciodată. Ascult clopotele trase în mine
şi aproape că ajung să-ţi disting paşii
în suavul freamăt rece al materiei.
Dar sfiala îmi întinde capcane.
Mă regăsesc desenând iarăşi cercuri
peste vechi cercuri în jurul numelui tău.
Trece nimeni pe-alături. Îi simt mirosul,
înţepătura ca de viespe. A venit vremea
şi mă încurcă în duhul meu – hrană
pentru fiinţele necunoscute.
A bătut ceasul. Se apropie ultima vamă.
Arată-te cât mai silabisesc întunericul,
cu tremur învăţându-l pe dinafară!
Arată-te lângă bătrâna mea mână de ceară.
Lăsaţi fluturii
Lăsaţi fluturii să zboare
în legea lor de mătase
şi luminoasă uitare;
ei închid lumea în plutirea lor
de îngeri stângaci,
ciopliţi în argint.
Lăsaţi păsările să ocolească
ucigătorul rug prea mare
şi greierii să urnească
uragane de mirosuri,
imperii cântătoare,
din ochiul lor
de moarte şi viaţă,
în corul lumii încet,
adormitor.
Lăsaţi poeţii în ei să se stingă.
Şi să cânte. Să cânte.
Să construiască castele de nisip
şi temple din aerul murdar şi sfânt.
Dincolo de râul Lethe totul
va fi spintecat de-o aură văzută
doar când moartea ne va împunge
scâncind – în coasta a şaptea – cu botul.
Lăsaţi fluturii să zboare.
Să ne închidă în cercul de foc al plutirii lor.
Şi poeţii să înalţe castele, murind
în următoarea secundă.
Lăsaţi ierbile năuce
zeului de abur să se închine.
Lăsaţi copiii – vicleni ca şerpii,
curaţi ca vulturii, iuţi ca delfinii
şi drepţi ca lăstunii –
să se înalţe până la ei
şi să vină la mine!