NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ AUREL ANGHEL

 COPILE, TE ROAGĂ

Psalmul 18

 

 

Mărirea lui Dumnezeu cerurile o povestesc

Şi tot ce vedem LUCRAREA mâinilor lui o slăvesc.

Ziua, zilei va spune Cuvânt

Noaptea, nopţii va povesti pe cer, pe pământ.

Nu sunt graiuri să nu poată spune

De la Răsărit până la Soare Apune

Cuvântul lui  AJUNS la marginea lumii cuvintelor

Soarele în locaşul lui ştie de lucrarea mâinilor, sfintelor,

Mâini care au făcut toate aceste lucrări

Munţi, dealuri ,păduri, întinsele mări.

Din istovul Lui toate au ieşit

Şi peste tot locul s-au răspândit.

Legea Domnului este fără prihană

Şi pentru sufletul tău, copile, e hrană

Fără ea n-AI if fost, nu poţi if

Nici o clipită, nici măcar o zi.

Dreptatea Domnului veseleşte inima

Porunca lui  măreşte Lumina.

Frica Domnului este curată

Ca roua de pe flori de albină luată.

Copile, te roagă şi nu uita

Cât de curată e credinţa at!

Tu n-AI apucat prea mult să greşeşti

Şi nici cât cei mari să păcătuieşti,

Roagă-te TU, prin inima at

Pe păcătoşii cei mari Dumnezeu va ierta.

 

 

 Copile, TU vei moşteni pământul

 Psalmul 36

 

Cei ce viclenesc , ca iarba se vor trece

Viclenesc la gândul rău că totul trece

Şi  nu vede Domnul fărădelegea lor

E prea departe, e dincolo de nor…

Copile, nu uita , Donul locuieşte pământul

El NE iartă pe toţi ,NE dă cuvântul

El primeşte visul curat al inimii tale

El acoperă sufletul cu petale…

Floarea Credinţei ţi-o pune la piept

Cu ea vei curat şi deştept

Vei if blând, vei  moşteni pământul

Floarea Credinţei este cuvântul:”

„Mai bun e puţinul celui drept

Decât bogăţia destulă a celui deştept”

Domnul ştie cale celor fără prihană

Lor Le trimite cereasca Lui mană

Când vremea foametei usucă speranţa

Domnul din praf şi uscăciune porneşte iar viaţa

Ascultă la mine copile,

„Că tânăr am fost şi am îmbătrânit

Şi  n-am văzut pe cel drept părăsit”

Ascultă şi învaţă Cuvântul

Prin el TU vei cuceri pământul

 

 

 

Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere

 

În inima mea a izbucnit cuvântul bun

Ce să fac ,Doamne să-l pitesc sau să-l spun?

Limba mea e ca trestia scriitorului

Care dă glas bucuriei şi dorului

Zis-a Domnul:

„Frumos cu frumos să se adune în buzele tale

Frumuseţea fiilor tăi sunt petale

Din floarea credinţei şi nu uita

Cât de mare e răspunderea at.

Pentru aceea te-am blagoslovit în veac

Tu nu eşti cu duhul sărac

Deja eşti bogat, vei peri

În focul Gheenei de vei scrie şi vei greşi.

Frumuseţea şi dragostea at

E o mare bucuria de-a mea.

Scrie cu blândeţe şi cu dreptate

Doar aşa de mila mea vei avea şi TU parte.

Săgeţile cuvintelor tale sunt de mine  ascuţite

Ai grijă fiule ,câte inimi rănite

Vei zdrobi cu glasul tău

Săgeţile tale ocolesc pe cel rău.

Zisa fiul lui Core:

-Unge-mă, Doamne cu untdelemnul bucuriei

Şi Las-MI mie harul poeziei

Iubesc dreptatea şi pe tine

Mă voi ruga să mânuiesc cuvântul cât mai bine

Să nu greşesc, să nu rănesc

Cuvântul Tău să-l preamăresc.

Eu ştiu că poezia e cuvântul bucuriei

Mă voi feri să alunec în valea prostiei

Voi înălţa prin cuvânt puterea At

În orice clipă te voi lăuda.

Că mult bine păcătoşilor AI făcut

Care au trădat, ştiu cât te-a durut

Voi face din cuvânt smirnă şi untdelemn

Voi face să cadă la pământ crucea de fier şi crucea de lemn

Care AR mai putea să te răstignească pe tine.

,Doamne ,nu uita, Doamne de mine

Şi de cuvântul meu înmuiat

De lacrimile credincioşilor ce au vărsat

Să spele trupul tău plin de sânge

Scriu Doamne şi inima în mine plânge

Când mă gândesc câte AI  pătimit

Pentru păcatul meu înmulţit

Prin puterea cuvântului care

A rănit trupul tău, cer iertare

Că sunt om şi poate greşeam şi eu

Să te răstignesc, uitând că eşti fiul Dumnezeului meu.

 

 

Bunica

 

Bunica mea se ruga ,

Murmura rugăciuni

Cu ochii spre lună, spre o stea

Care era doar a mea.

Călătorea atât de departe

Trecea de atâtea ori peste moarte

Şi se întorcea dintre stele

Să lumineze cu ele

Rugăciunile mele.

Acum ea se roagă în flori

Plâns de rouă în zori

Fără ştiinţă de carte

Fără frică de moarte

Năvădeşte din stele şi flori

Chipul mamei mele în zori

Rostesc, Doamne şi eu rugăciune

până steaua mea va apune.

 

 

CASĂ DOMNULUI

 

Mioriţa…

Povestea îmi dă roată.

Trei ciobănei

Cu trei turme de miei

Coboară pe plai

Pe gură de rai.

 

Valea Putnei

Porţile raiului se lărgesc.

 

Văd o câmpie

Aici oiţele Domnului

Se unesc

Poposesc liniştit

Un baci iscusit

Cu har şi Cuvânt dăruit,

Înalţă pe această câmpie

Casă domnului

Din psalmi , din rugăciuni

Ziduri înalte  de poezie.

Bătrâne cu nebănuită putere

Fac vrere

Cu har

Cară mortar

Îl ridică pe schele.

 

Zidul de piatră

Prundiş pe prundiş

Împletesc credinţa cu undrele

Din bile manele

Pe acoperiş

 

Daruri cereşti


Fii blândă, iubito, eşti bobul de rouă
din singura mea dimineaţă

Când plouă cu rouă

Când pânza de ceaţă

Dispare,

Apare

prima dimineaţă

Cu rouă şi raze de soare.

Ne-a dat Dumnezeu
fântână cu rouă

răcoare-n adânc

mai plouă, iubito,

e rouă în Crâng.

Boabe de rouă

Daruri cereşti

În ziua când plouă cu rouă

Primeşti,

Crenguţa de corn .

 

 

CREDINŢA

 

Credinţa doar naşte credinţă

Să ştii, copilul meu, şi nu-i cu uşurinţă

Trudeşte zi de zi şi nu uita de rugăciune

Nici când răsare soarele şi nici când el apune.

Credinţa se adună-ncet

Cum strângi cu dragoste buchet

Pe plaiul din Bisoca pentru Ea

Care ţi-a dat viaţă şi e mama ta.

Acum de mama eşti departe

Te afli-n Campus, scrii o carte

Păstrează floarea dragostei, copile,

Vei fi acasă in trei zile.

Credinţa este floare dragă

Cu ea vei reuşi o viaţă-ntreagă.

Prin ea vei izbuti,copilul meu,

Te va iubi în orice clipă Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

Din grijă

Mă-ntreabă unul:

-Ce-i în capul tău

De ce te-ai apucat să scrii,

şi la ce bun

Acum când, iată, eşti bătrân

Ce nebunie ţi-a venit

Să scoţi din tine gândul nerostit?

Stătea acolo, ce-i avut cu el?

Ce dor te-a apucat pe tine Aurel

feciorul unuia Pârnod

Ori eşti şi tu ca tatăl tău nărod

Neliniştit şi bun de gură?

 

-Mai taci, vorbeşti fără măsură…

-Cum să te fac să înţelegi. să taci ,

Punând cuvintele la chin

Cu chip că le croieşti un alt destin.

Am auzit că scrii romane

Că publici, vinzi, primeşti la milioane

Ce mai doreşti, măi omule, nu oboseşti

Stai toată ziua şi te chinuieşti.

Ce grijă, Doamne au de mine

confraţi, copii, colegi, vecine

să stau cuminte, să trăiesc

pe nimeni prin Cuvânt să nu prostesc.

Staţi, blânzi prieteni, nu oftaţi

Şi nici de ceasul morţii nu vă daţi

nu mai e mult, curând mă voi piti

la umbra unui fir de grâu

m-oi înfrăţi cu pietrele din râu

Din cer de mine să se ştie

veţi asculta un cânt de ciocârlie.

 

Dar poate voi mai multe veţi afla

Când Dumnezeu din somnul cel de veci va învia

Să judece cu sfânta Lui dreptate

Pe fiecare după vorbă ,după fapte.

 

 

 

 

 

Dor

 

N-am mai trecut demult pe-acasă

Şi mă tem

Că am uitat  chipul tău ,

Mamă frumoasă.

 

Aleargă uliţele satului

La întrecere cu vântul

Unui februarie primăvăratic.

caut urmele tale

În gând găsesc doar cuvântul.

 

Te caut şi te strig:

Mamă, mamăăă,

Te văd, ţi-a crescut o aripă

Vai, doamne, mi-e teamă

Aripa mamei mă-ndeamna.

Apuc să rostesc rugăciunea:

„Amestecă ,Doamne lutul cu ploi,

Adu măcar cuvântul de-al ei înapoi,

Dă-ne din nou primăvară.

Binecuvintează gândul şi lutul

Intoarce spre noi

Începutul.

 

 

Să fie oare o-ntâmplare ?

Noi nu suntem decât nisipul de pe mare

De-atea ori de valuri ondulat

Si niciodată sfărâmat

Noi suntem ultima fărâmă

Doar dacă ţinem rugăciunea-n mână

In suflet firul de speranţă

Este nisip în noua viaţă

Păcate multe, fir de nisip

s-ajungă fariseii să-l împartă.

cel credincios e doar un vis

Un val de necredinţă-l poartă

Spre alte zări, revine pe o plajă

Nimic n-a înţeles din vrajă.

El pleacă drept spre fundul mării să rămână

Ferit de val si de furtună.

Să crezi e singura speranţă

Ţi-a dat Preabunul doar o viaţă.

Lui  Dumitru Buhai, coleg de facultate, preot în SUA

Poezie scrisă azi ca răspuns la întâlnirea sufletelor noastre rătăcite după 45 de ani.

Cu bucurie şi credinţă, Mare este Dumnezeu

Duminică, 11 decembrie 2005

Eroii

Eroii n-au mai apucat să plângă

S-au închinat cu mâna stângă

In dreapta  ţineau dragostea de ţară

Au apucat doar să se-nchine şi să moară.

 

Azi trupul lor ascuns pe sub pământ

Este-n istorie Cuvânt

De rugăciune şi iubire pentru ţară

Ei au ştiut doar să se-nchine şi să moară..

 

Cu gândul la copii şi la părinţi

Au murmurat Cuvântul către sfinţi

Simţind că nu e  rană să te doară

Mai tare decât dragoste de ţară.

 

Eroii noştri dorm cuminţi

Cu gandul la copii și la părinți.

 

 

Eroii nu mai au nevoi

Eroii ne mai au pe noi

Cât mai trăim să nu-i uităm

Un semn de dragoste  le  dăm.

 

Eroii nu mai au nevoi

Eroi ne mai au pe noi

Cât mai suntem, câţi mai trăim

Cu dragoste de ei să-ne-amintim.

 

Eroii noştri dorm cuminţi

Cu gândul la copii şi la părinţi.

 

 

 

FORME CU NORI

 

Stăteam pe plai

Priveam în depărtare

La orizont un nor apare

Se rupe-n două, se-nmulţeşte

Ca şi Credinţa ce-n Bisoca poposeşte.

Un  nor se umflă cel mai tare

Se face tot mai mare, tot mai mare

Mă-ndrept cu gândul către Dumnezeu

Şi văd că norul e bunicul meu.

Apare-apoi bunica mea

Mi se făcuse dor de ea.

Apare mama, tata din Shanghai

Coboară norul până-n margine de plai.

Alerg să-l prind, norul dispare

Un tunet se aude-n depărtare

Un fulger luminează Calea.

Ce verde văd in depărtare valea!

Aş vrea să fiţi cu mine ,dragii mei

Să vă arăt şi vouă fragi şi flori

Pe care le-am cules de-atâtea ori.

Iar seara să priviţi  în depărate

Cum fuge sus pe boltă Carul Mare.

Aici în Campus prima oară

Eu am văzut pe cer Steaua polară

Un nor ce licărea ca o scânteie:

-O vezi, Ioana?

Pe cer vedeam Calea Lactee.

De mii de ani pe calea lor

Urmau şi luminau în Drumul Robilor.

Calea deschisă muritorilor

Să ştie cât vor fi mereu

Pe unde să apuce către Dumnezeu.

 

 

 

Învăţături

 

Firul de mohor

M-a luminat

Cum să acopăr câmpia,

Cum să caut în iarbă

Poezia.

 

Macul din lan

M-a dădăcit an de an

Vară de vară,

Cum să adun literă cu literă

Snopul uriaş cât câmpia

să colorez cu roşul lui

Poezia.

 

Pălămida m-a sfătuit

Să învelesc puf cu puf câmpia

să pitesc in uşorul  ei

Poezia.

 

Cicoarea mi-a arătat

Cum curge din cer

Vară de vară

Culoarea albastră

Îmbrăţişând toată câmpia,

Cum să iubesc şi să pier

In braţele ei…

Peste tot

Poezia.

Bunica m-a dus

la Altar

M-a învăţat să fac prima cruce

Un preot bătrân

cu mult har

mi-a picurat

Sfânta împărtăşanie.

Şi tot acolo am luat

Prima Sfântă Grijanie.

Rescrisă   19.11.2007 Buzau

 

 

 

 

Mă miluieşte,Doamne-n prinosul milei Tale

Psalmul 50

 

Mă miluieşte, Doamne-n prinosul milei Tale

Fărădelegea-mi şterge în imdurări bogat,

Asemenea cu crinii albitelor petale

Mai luminat în tină şi curat.

Îmi ştiu fărădelegea, păcatul meu nainte

Întunecat în cale îmi stă întotdeuna

Greşala nu-mi ascunddin fţa,Ta fierbinte,

Iar răului din mine i se-ncordează struna.

Să fii , Tu , Doamne, intre cuvinte ,drept

Biruitor când vrei duşmanii să-ţi înfrângi

Căci mama în păcate m-a alăptat la piept

Fărădelegi strângându-i matricile în chingi.

Căci iată, adevărul prin toate l-ai iubit

Şi-nţelepciunea-n taine mi-ai arătat curat,

Mă vei stropi şi-n toate isopul însutit

Ca neaua de păcate şi vină m-ai spălat

Urechea mea sălta-va de bucurii cereşti

In oase să-mi pătrundă extaze minunate

Întorce-ţi faţa ,Tată, de la al meu păcat

Fărădelegea-mi şterge şi nu mi-o mai socoate.

Întru mine,Dumnezeule, inimă curată zideşte

Şi inluntrul meu duhul cel drept înoieşte

Nu mă lepăda, Doamne , de la faţa Ta

Şi duhul tău cel sfânt de mine, nu îl depărta.

Cu bucuria mântuirii Tale mă-ntăreşte

Şi cu bucuria mântuirii de azi mă stăpâneşte.

Asta , Doamne şi eu de-acum voi face,

La Tine măcar un singur necredincios voi întoarce.

Mântuieşte-mă şi de vărsarea de sânge

Limba-mi se va bucura şi ochii vor plânge,

Deschide-mi buzele cu mila Ta,

Să se bucure de dreptate şi limba mea.

Jertfă vei voi, eu jertfă-ţi voi da.

Arderile, Doamne, sunt în mâna Ta.

Căci mi-e inima înfrântă, duhul umilit

Pentru asta nicodată nu m-ai urgisit.

Dă, Doamne şi Sionului bunăvoirea

Ieraslimului putere să încheie zidirea.

Vei primi de la mine jertfa dreptăţii

Prinosul arderilor bunătăţii.

Primeşte rugăciunea mea de vrei

Iar eu voi pune pe altarul Tău viţei.

 

 

 

MAI CERACĂ-MI, DOAMNE, INIMA

Psalm 7

 

Doamne mulţi pe mine mă hălăduiesc

Prin pădurea de păcate mă gonesc.

Ei cred că strâmbătatea e în mâna mea

Tu vezi şi spune-le că nu-i aşa.

De vei vedea ,o Doamne, strâmbătate

Şi mâna mea iar plină de păcate

Vrăşmaşii la pământ să calce viaţa mea

Să numai am nici un folos din ea.

De vezi că mâna mi-e curată

fără păcate, nepătată

Urgia s-o ridici asupra lor

Spre bucuria tuturor,

Ce-au cunoscut prin tine cum am văzut şi eu

Calea cea sfântă către Dumnezeu.

Mai cearcă-mi înc-o dată inima

Arunc-o în ţărână de-i vedea

Că m-am mărturisit nedrept, Părinte,

Că n-am avut de-ajuns cuvinte

Să recunosc eu tot ce am greşit

 Aruncă-mă în groapă, în veci  nemântuit.

 

 

 

MAMEI MELE

 

Doamne, mama n-a avut

aripi

Să ajungă până la cer…

A coborât în pământ

cu un singur Cuvânt.

Neavând aripi, să vină-napoi

gătită cu  dureri

A uitat şi  de noi

n-o mai udă nici ploi

n-o mai bate nici vânt

o mai doare un singur cuvânt.

Ascultă ,Doamne ruga mea

Şi rosteşte măcar un cuvânt pentru ea.

 

 

 

Rugăciune

 Marii O., purtătoare de nume sfânt

 

 Către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu in faţa

icoanei numită Bucuria sau Mângâierea

Speranţă pentru toate capetele pământului

Născătoare de Dumnezeu Feciaoră

şi Mângâierea cuvântului,

Preacurată, primeşte rugăciunea de zi şi de seară

Nădejdea noastră în clipa durerii

Nu te scârbi de mine păcătosul

Şi de lipsa puterii de-a stinge păcatul

Că la tine e Nădejdea şi Mila.

Flacăra păcatului, Maică mă arde

Opreşte a păcatelor hoarde

Inima mea de iubire uscată

Pocăinţă şi iubire cată

Mintea mea îmbâcsită cu gând păcătos

Caută azi pe Hristos,

Fiul tău cel iubit

Şi de oameni crunt pedepsit.

Mi-ai zâmbit azi din icoană

avei chip luminat de Ioană

Prin tine a venit înapoi

Maica mea plecată demult dintre noi.

Fiul Tău va privi ruga mea

Va vedea lacrima

Maicei mele când se ruga pentru mine

Fiul ei , cel mai frumos

Născut să fiu păcătos.

Fără frică de Dumnezeu

Fără dragoastea fiului Tău

Voi trăi şi voi muri în păcat

Doar atât mi-a fost dat?

Maică ,dă-mi înapoi iubirea, răbdarea,

Să mă rog şi să primesc de la tine iertarea.

Amin

 

O lacrimă

 

O lacrimă cât gura fântânii

s-a revărsat din sufletul meu.

Din cer coborâse Dumnezeu

Să facă sfânta dreptate

El, care le ştie pe toate.

Huniazii, demult pieriţi

Sunt iubiţi?

Oare  de cine?

Cine vine să vadă.

Piatra, lacrimă pură

Acolo unde istoria fură Clipa divină

3 turci ieri prizonieri

Fără scăpare,

Fără speranţă de fel

Zăvorâţi în Misteriosul Castel.

„Scăpaţi, scăpţai

Doar dacă săpaţi

Scapă doar cel care

Dă de firul de apă.

Doar apa vă spală

Aţi dat năvală

Fără sfială

Aţi ars, aţi ucis

Până şi pruncul din pântecele mamei

Am zis!

Sa-u pus pe săpat

Turcul  e om supărat

Când n-are scăpare

Din aşa grea închisoare.

15 ani au săpat

Dumnezeu i-a iertat

Şi le-a dat

Firul de apă.

Atâta timp trudit şi aşteptat.

-Gata stăpâne, iată firul de apă

Cine de aici pe noi ne mai scapă?

Hasan află îngrozit

Că regele osândei lor a murit.

-Stăpâne, stăpâne, ne scapă

Am săpat cu bucurie

In piatră

Am găsit apă….

Urmaşul regelui mânios

Se uită in jos

Vede doar o lacrimă mare

Se supără mai tare

decât vechiul stăpân:

-Nu vă iert ,turci blestemaţi

Nu vă iert, voi nu sunteţi fraţi

Sunteţi duşmani şi păgâni

Carnea voastră e bună doar pentru câini.

Aşa hotărî urmaşul

La castel,

unde diavolul aflase sălaşul.

Trăiau şi mureau regi şi domniţe

Aduceau mobile curbate, aduceau mobile pestriţe

Fel de fel de nebunii

Din aur, argint

Fierării ,

Zâmbete prefăcute, ipocrizii

Un singur adevăr stă de veghe in limba păgână

Scris de Hasan cu tremurată mână:

Aveţi apă, suflet n-aveţi

Voi regi, voi popor de poeţi

Scria Hasan pe un zid cu mâna tremurată

Eu,

vizitator bătrân

Cu viaţa aproape încheiată

Priveam, priveam în fântână

Sufletul scăpasem din mână

într-o clipă de Dumnezeu dăruită

Sau o nouă încercare ivită?

Deasupra fântânii de cei turci săpată

Lacrima s-a făcut piatră

A astupat gura fântânii.

În văzul lumii

De dincolo de castel

lătra disperat un căţel

Atât am mai auzit.

Am plecat

Doi omeni cu inima bună

Ţineau in sfânta lor mână

Sticle cu apă

Paie de plastic, din care omul de azi se adapă

Stropeau cu lacrimi in ochi

Udau cu disperare

Un copil de câine care moare

Lăsat in câineasca lui disperare

Să ceară îndurare

De la cineva mare în cultură

Care a hotărât cu otrăvită gură:

Vizitatori! Intraţi aici fără căţei

Ei

Nu vor înţelege istoria

Îi încurcă memoria

Şi mai ales îi încurcă cuvintele,Sfintele:

„Aveţi apă,nu aveţi suflet”

Scrise de unul Hasan

Care vizitase muzeul in urmă cu un an

De la facerea răutăţii omeneşti…

Poveşti, domnule, poveşti,

Rostea o bună româncă

Cu digitalul în mână

În cea mai uscată limbă română.

 

După o întâmplare la Castelul Huniazilor.

 

OCOLIND CĂRĂRI ÎNTORTOCHEATE

Psalmul 5

 

Dacă-aţi şti voi darurile Lui să le purtaţi

Înăuntrul vostru, să vă bucuraţi

N-aţi mai atârna podoabe de urechi

Strălucind zadarnic de păcate vechi.

N-ar putea nemernici  nici cel ce pizmuieşte

Şi nici cel cu zâmbet dulce  care te urăşte.

Ochii tăi vedea-vor pe cel rău

Viclenind cu zâmbet drept în ochiul tău.

Pe femeia blestemând în van

Pe bărbatul mândru şi viclean

Vărsător de sânge, zâmbitor

Şi la toate, prefăcut el, săritor.

Din mulţimea milei tale am ales

Şi din sfânta-nvăţătură am cules

Gândul că mă aflu-n casa  Ta

Unde cel mai bine se aude rugăciunea mea.

Către tine mi-am găsit eu calea

Ocolind cărări întortocheate,valea

Ce mă duce uneori în jos

Către alte case fără de folos.

 

Părăsiţi

 

Tăiaţi in mii de bucăţi

semănaţi pe toată câmpia

cocorenii sunt zei

Osirişii mei

căutaţi prin Bărăgan de Isis.

Trupul lui Osiris praf

luat de vânt

adus la noi în regat.

Un rege mare a căutat

o jumătate de veac

a aflat

trupul ţării rupt în părţi

în sferturi şi jumătăţi,

de imperii.

timpul le-a venit  de hac.

părţile ţării strânse cuminte

se înfrăţeau înainte

cu regi şi domniţe

regine, poeţi.

Regele trimis stăpân

iubea poporul român.

A adunat bucăţile rătăcite

a ridicat

ţara unită la vremi de urgie.

La noi in câmpie

lanul de grâu se legăna cu bucurie

ca monedă de schimb.

De la un timp

au apărut în sat noii stăpâni

omeni săraci şi buni

de aruncat la gunoi

au făcut harcea-parcea din noi

au făcut CAP

fără cap.

40 de ani pe la noi nu s-a mai ivit

urmă de rege de soi

comunişti, activişti, ciocoi

unii săraci cu duhul dintre noi.

Pe Osiris l-au alungat

tot ce nu era al lor au luat

ar fi luat şi coapsa lui

dar nu era la vedere

In lungul drumului.

Regele sosit

uşor uluit

dat afară

înainte de-a pune piciorul în ţară

sosit prea târziu

în sfârşit

a primit ce-a dorit.

Poporul român

Cu coapsa lui Osiris în mână

Pleacă unde vede cu ochii

O bucată de pâine mai bună.

Dă-le ,Doamne, putere

Dă-le lor Domane, şi vrere

Să se în toarcă-n apoi

Osirişii mei îndoiţi de nevoi.

 

  

Ploaie de vară

 

Tunetul gângurea in scutecul norilor

ne mărturisiserăm credinţa.

Soarele fierbea,

Clocotea cerul, toată fiinţa

Se pregătea pentru  urgia ce va urma.

Norul trecuse de Pădurea Şoimului

Liniştea veghea mânăstăria Răteşti

Dacia albă  spulberă clipa divină…

La volan măicuţă cu ochii de foc

Fulgeră patima

Şi lipsa ei de noroc.

Un Prunc din scutecul norilor

prinsese fiinţă

Dinspre apus tunetul vestea

Că pământul ceruse Celui de Sus

o ploaie de vară.

S-a făcut seară

Cerul plapumă neagră de nori

Picuri rari trecători

Vestesc că vine stihia

Părăsim  mânăstirea, pe maica Aristia

Urgia Necredinţei

s-a făcut lacrimi şi gheaţă

Apa râului  pe parbriz ne îngheaţă

-Ce-am greşit ,Doamne,

Ce păcat  nou am săvârşit?

Alergam printre şuvoaie

Stihie sau ploaie

Cine de urgie ne scapă?

Frica înţeapă

Cu ace  adânci clipa,

Clipa divină, secunda de pace

şuvoaie nesfârşite de ape

credinţa copiilor ar putea să ne scape.

Să ne rugăm…

Alergăm, dăm de lumină

De graniţa întunericului

Cu ziua senină

Într-o clipă divină

Dumnezeu pe aproape

Ne spălase păcatele în puhoaie de ape.

 

 

 

 

Primăvară

cine sunt eu

dincolo de marginea rotundă

a cerului şi a câmpiei din mine…

câmpia bătută de nebunia vântului

spălată de ploi

îngheţată de furtuni de zăpadă

cine să vadă

această câmpie ascunsă

în fiecare din noi

mă pitesc

stau ascuns intr-o bortă

hârcoig

sap galerii

să ies afară.

nori grei năpustesc în mine

potopul

diluvii

astup

cu fire de rugăciuni

găurile din mine

prin gurile galeriilor

ar mai putea să mă scoată afară?

rădăcinile copacilor

păduri crescute in jos

mă înfăşoară.

jungla  îndeseşte

teama  înteţeşte

sap galerie

sap albii de râuri

trag înăuntru rime

poezii banale.

poezia spicelor

a florilor de grâu

rămâne afară…

rădăcinile mă-nfăşoară.

ronţăi un spic

crescut din picioare

ceva înăuntru mă doare.

Bobul de grâu

alergă afară

se întoarce la mine

se face pernă

la căpătâi Carte de rugăciune..

rima dintâi

mă doboară.

mai întâi mă doare ideea

bobului în sine

cuvântul bob.

Dau să scap, nu mai pot

pământul îngheţat peste tot

bobul măşcat e fierbinte.

capul pe el

cât mai cuminte

oare cine mă minte

că într-o zi voi ieşi afară?

Îngerul meu ivit

Din somnul adânc m-a trezit

să  recit

poem dăruit

în clipa tăcerii

din Sfânta dimineaţă a Învierii

Copiii mei, este iar primăvară.

 

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.