■ CAMELIA CIOBOTARU

Motto: Atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult.

(Constantin Brâncuşi)

DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA…

„Mască după mască”,
până Ţi-am uitat, Doamne,
Chipul…
replămădeşte-ne cu aceeaşi
Dragoste
şi învaţă-ne
să ne acoperim
doar cu
Asemănarea Ta…

NU E TIMPUL…

Poetei Cezarina Adamescu

Adesea îmi ţineam sufletu-n palmă

Şi-l scuturam ca pe o haină prăfuită

De tina care se usca în aşteptarea,

Ce nu se mai sfârşea, la Domnu-n tindă…

–

Înţelegând că nu e timpul pentru: Intră!

Udat-am lutul cu speranţă

Şi prins-am iarăşi aripi de lumină,

În zborul meu năvalnic… către VIAŢĂ…

OAMENI FLORI

Poetului Paul Spirescu

„Dacă oamenii, în loc de tălpi

Ar avea rădăcini,

Oare capetele lor

Ar fi flori?”

–

Citesc cu-ncântare,

Poemul

Iubitorului de

Slove-nflorite,

–

Înălţându-mi sufletul

În visarea

Plimbării printr-o

Veşnicie de flori.

–

În mii de

Trunchiuri retezate

Îmi spulberă

Visul,

Gândul

Că există

Şi

Flori carnivore…

FLORI DE GÂND

Mi-au devenit gândurile

Flori

încât pleoapele-mi picură

Nectar.

–

Hrăni-se-vor clipele

cu băutura zeilor

şi mă vor trece în neuitare

ca „Fata cu gânduri flori”…

TĂCEREA GÂNDULUI

Tăcut mi-e gândul… şi mă înfioară

Că n-a tăcut, de când mă ştiu, vreodată,

Iar îngrozit de lumea de afară

Şi pulsul pare c-a-ncetat să-mi bată!

–

Tăcut mi-e gândul, de mai mult de-o clipă,

Şi urlă sumbru întrebarea-n mine:

Unde-ai plecat aşa în pripă,

Lăsându-mi doar trăiri străine?

–

Mi-erai desigur cel mai bun prieten

Şi singurul meu sprijin la durere!

……………………………………………….

Dar… îngrozit… de iureşul de-afară,

Până şi gândul cel mai tainic… piere…

ÎN DISPERARE CĂUTĂRII

Am ascultat sfatul

şi mi-am ţinut ochii închişi

în noaptea albastră a dansului

fetelor cerului

pe pământ

care căutau să mă ursească.

–

Mi-am ferit auzul

chiar şi gura

mi-am ferecat-o cu stele.

Statuie de lut aburind am fost

în noaptea albastră

a devenirii mele.

–

Dar vai! Gândul…

Gandul nu l-am ferit

iar relele, ielele,

mi-au furat liniştea…

–

Şi astfel

în disperarea căutării

am devenit … poet!

MÂNCAM GUTUI CU TATA…

Mâncam gutuie cu tata …

O felie mie,

Apoi lui o felie.

Gutuia semăna cu o lună,

Nouă …

Şi ne plăcea tare mult nouă!

O felie şi încă una,

“Luna” se schimba întotdeauna.

De la lună plină la crai nou

Şi până la eclipsă totală.

Gutuie după gutuie ,

Până rămânea farfuria goală.

Într-o toamnă, gutuia a rămas netăiată.

Şi m-am ales… cu o “eclipsă totală de tată”!

Nu am mai mâncat gutui împreună niciodată…

Sunt convinsă… că este doar un joc!

Piesele dispar şi apar apoi în alt loc.

Tata!?… s-a ascuns după soare,

Ca un fluture după o floare…

Şi mă aşteaptă,

Cu un ciob de sticlă afumată,

Să-l descopăr şi să-l invit, încă o dată,

La o gutuie.

O felie lui,

Apoi mie o felie…

?

Un strop de lumină

în întunecata răutate.

O rază de speranţă

în disperarea vorbelor.

O picătură de iubire

care nedumereşte ura.

Un umăr pe care să plângi

trădarea şi nedreptatea.

Încă un set de aripi

pentru zborul înălţărilor…

–

Într-un cuvânt…prietenie!

ÎMI PICURĂ GÂNDUL

Cu stopi de sânge

Îmi picură gândul,

Văzându-mi aproape

Doar asfinţitul

De viaţă, ce pare

C-a fost în zadar.

Mărire, putere…

S-au stins fără rod!

Rămâne doar golul

Şi urme de glod,

Neşterse de visul

Rămas nenăscut.

Şi nu mai e timp

Pentr-un nou început…

Şi nu mai e timp

Pentru o nouă visare,

De-a fi împlinit

Şi nu de-a fi …mare…

TREPTE CE ÎNALŢĂ

Când credeam că disperarea-mi

va acoperi gîndul

şi-mi va-neca visarea,

Trimis-a Domnul

Pronia-I Sfântă,

să-mi învăluie privirea şi trăirea,

Să-mi dea puterea

de a-mi cunoaşte firea,

De a distinge bine doar plina jumătate

şi a-mi descoperi puteri nemăsurate,

Să-mi înţeleg menirea şi rostul

pe pământ.

Să înţeleg că-n viaţă un sfârşit

e de fapt un nou început,

Că fiecare zi este o scurtă viaţă,

iar şansa mă aşteaptă-n fiecare dimineaţă…

I-am mulţumit

şi I-am promis tăcut,

Învăţătura zilnic să-I ascult,

Şi să clădesc din dragoste de viaţă

Trepte, pe scara ce mă-nalţă

încet, spre Absolut…

MĂ DOARE SUFLETUL…

Poetului Constantin Ghiniţă

Mă doare sufletul… de prea mult suflet

Pe care, fară noimă, îl împart la alţii

Urmând, făr’ de tăgadă, a Domnului poruncă:

„Iubeşte-Mă asemeni şi iubeşte-ţi fraţii!”

–

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!

Dar cine să-mi aline suferinţa?!…

Că-n juru-mi „măşti”, perfide după umblet,

Nu par a înţelege ce-i căinţa.

–

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!

Dar trist n-am fost şi n-am să fiu vreodată,

„Căci am curajul de-a rămâne în picioare”

Pân’ am să-mi vizitez Cerescul Tată!

–

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!

De unde-am devenit atât de curajos?

Din Marea şi din Sfânta Libertate

„De a alege veci de soare fără moarte

şi nesfârşitul Drum către Frumos”…

–

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!

Dar ştiu c-aceasta mi-i menirea pe pământ…

Şi-n Drumul nesfârşit de Fericire,

Popas de Taină am să fac mereu

Sperând, ca din durere, să am soare în privire

Când faţă-n faţă sta-vom… poet şi Dumnezeu…

BUNICA

Din flori de iasomie te respir, bunico,

Şi-n marea gândurilor tale lung privesc,

Se stinge-ncet blânda-ţi lumină

Şi văd un început… de infinit ceresc…

–

Mă strângi la piept, izvor de veşnicie,

Aripi de înger sunt palmele tale,

Mă rog tăcut, să-mi vii în amintire

Când fi-vei, draga mea… numai petale…

PRIMA IUBIRE

Primul sărut?

Mirare dulce!

Coconul fluturelui din stomac

Se zbate-ncet

Dorind să zboare

Iubind tăcut

O mică floare

Cu blond de aur

În petale…

SCÂNCET PALID

Picură în joacă, Luna,

Stropi mărunţi din dalbe stele

Peste frunte, peste gură

Şi pe sânii dragei mele

–

Care s-a unit întreagă

Cu lumina selenară

Şi mă-nvăluie-n tăcere

Cu sărutu-i de fecioară.

–

Îmi jertfeşte numai mie

Visul tainic de dorinţă,

Picurând în palma nopţii

Scâncet palid de căinţă…

De ce, Doamne?

Aureole de lumini aprind

Iertării sufletului meu pentru vecie

Şi plâng îngenuncheat şi strig:

De ce m-ai trimis, Doamne,-n poezie?…

Speranţă

Zăpadă

Îmi scutură-n gânduri

Lupii haini

Vânători ai comorilor

De suflet

Viforul urletelor îmi îngheaţă

Cântul lăuntric…

Firavă, într-un colţ

Uşor încălzit,

Pâlpâie speranţa

Că s-au săturat

Cu prima masă…

Gânduri despre… gând

Gândul!!!

Ce e de fapt gândul?!

–

Grapă cu dinţi ascuţiţi

Pregătită să-ţi are sufletul

Împovărat de tristeţi înţelenite

Şi să readucă

La suprafaţă

Rodul primordial

Al însufleţitei sămânţe…

Întâlnirea cu Tine

Să vezi pătrunzând prin lumină,

Lumina…

Mai albă, mai pură

decât ai văzut-o vreodată.

–

Să înţelegi privilegiul

de a primi clipa

şi-alesul ce-ai fost

să o înţelegi clară.

–

Să-i simţi şi căldura

şi neînţelesul

ce te cuprinde

făcându-te parte cu

Universul.

–

Frământul se stinge

în fine, tăcut,

privind cu uimire

un Nou Început…

POEZII PENTRU COPII

MINUNILE ZBURĂTOARE

Privesc mii de flori, în zare,

Dar că zboară mi se pare…

De tulpină s-au desprins

Şi plutesc încet, ca-n vis?

–

Sunt imagini… uimitoare!

Soarele, din raze, pare

C-a făcut steluţe mii,

Să-i încânte pe copii.

–

Le pictează tot mereu,

Din culori de curcubeu,

C-o pensulă fermecată,

Să încânte lumea toată.

–

Nu mă dumiresc şi pace!

Dar priveliştea îmi place!

Tot alerg şi-ncerc să prind,

Cu mânuţa să cuprind,

–

O steluţă lucitoare,

Sau floare cu aripioare.

-Mami! Mami, unde eşti?

Parcă suntem în poveşti!

-Fluturaşi sunt, dragul meu,

Şi ei zboară tot mereu.

Dacă-i prinzi în palma ta,

Nu vor mai putea zbura!

–

Şi când stam mai încurcat,

Pe năsuc s-a aşezat,

Mic şi blând un fluturaş,

Cu privire de poznaş.

–

Nu-i steluţă şi nici floare!

E-o minune zburătoare,

Creată de Dumnezeu,

Să ne-ncânte tot mereu.