Motto: Atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult.
(Constantin Brâncuşi)
„Mască după mască”,
până Ţi-am uitat, Doamne,
Chipul…
replămădeşte-ne cu aceeaşi
Dragoste
şi învaţă-ne
să ne acoperim
doar cu
Asemănarea Ta…
NU E TIMPUL…
Poetei Cezarina Adamescu
Adesea îmi ţineam sufletu-n palmă
Şi-l scuturam ca pe o haină prăfuită
De tina care se usca în aşteptarea,
Ce nu se mai sfârşea, la Domnu-n tindă…
–
Înţelegând că nu e timpul pentru: Intră!
Udat-am lutul cu speranţă
Şi prins-am iarăşi aripi de lumină,
În zborul meu năvalnic… către VIAŢĂ…
OAMENI FLORI
Poetului Paul Spirescu
„Dacă oamenii, în loc de tălpi
Ar avea rădăcini,
Oare capetele lor
Ar fi flori?”
–
Citesc cu-ncântare,
Poemul
Iubitorului de
Slove-nflorite,
–
Înălţându-mi sufletul
În visarea
Plimbării printr-o
Veşnicie de flori.
–
În mii de
Trunchiuri retezate
Îmi spulberă
Visul,
Gândul
Că există
Şi
Flori carnivore…
FLORI DE GÂND
Mi-au devenit gândurile
Flori
încât pleoapele-mi picură
Nectar.
–
Hrăni-se-vor clipele
cu băutura zeilor
şi mă vor trece în neuitare
ca „Fata cu gânduri flori”…
TĂCEREA GÂNDULUI
Tăcut mi-e gândul… şi mă înfioară
Că n-a tăcut, de când mă ştiu, vreodată,
Iar îngrozit de lumea de afară
Şi pulsul pare c-a-ncetat să-mi bată!
–
Tăcut mi-e gândul, de mai mult de-o clipă,
Şi urlă sumbru întrebarea-n mine:
Unde-ai plecat aşa în pripă,
Lăsându-mi doar trăiri străine?
–
Mi-erai desigur cel mai bun prieten
Şi singurul meu sprijin la durere!
……………………………………………….
Dar… îngrozit… de iureşul de-afară,
Până şi gândul cel mai tainic… piere…
ÎN DISPERARE CĂUTĂRII
Am ascultat sfatul
şi mi-am ţinut ochii închişi
în noaptea albastră a dansului
fetelor cerului
pe pământ
care căutau să mă ursească.
–
Mi-am ferit auzul
chiar şi gura
mi-am ferecat-o cu stele.
Statuie de lut aburind am fost
în noaptea albastră
a devenirii mele.
–
Dar vai! Gândul…
Gandul nu l-am ferit
iar relele, ielele,
mi-au furat liniştea…
–
Şi astfel
în disperarea căutării
am devenit … poet!
MÂNCAM GUTUI CU TATA…
Mâncam gutuie cu tata …
O felie mie,
Apoi lui o felie.
Gutuia semăna cu o lună,
Nouă …
Şi ne plăcea tare mult nouă!
O felie şi încă una,
“Luna” se schimba întotdeauna.
De la lună plină la crai nou
Şi până la eclipsă totală.
Gutuie după gutuie ,
Până rămânea farfuria goală.
Într-o toamnă, gutuia a rămas netăiată.
Şi m-am ales… cu o “eclipsă totală de tată”!
Nu am mai mâncat gutui împreună niciodată…
Sunt convinsă… că este doar un joc!
Piesele dispar şi apar apoi în alt loc.
Tata!?… s-a ascuns după soare,
Ca un fluture după o floare…
Şi mă aşteaptă,
Cu un ciob de sticlă afumată,
Să-l descopăr şi să-l invit, încă o dată,
La o gutuie.
O felie lui,
Apoi mie o felie…
?
Un strop de lumină
în întunecata răutate.
O rază de speranţă
în disperarea vorbelor.
O picătură de iubire
care nedumereşte ura.
Un umăr pe care să plângi
trădarea şi nedreptatea.
Încă un set de aripi
pentru zborul înălţărilor…
–
Într-un cuvânt…prietenie!
ÎMI PICURĂ GÂNDUL
Cu stopi de sânge
Îmi picură gândul,
Văzându-mi aproape
Doar asfinţitul
De viaţă, ce pare
C-a fost în zadar.
Mărire, putere…
S-au stins fără rod!
Rămâne doar golul
Şi urme de glod,
Neşterse de visul
Rămas nenăscut.
Şi nu mai e timp
Pentr-un nou început…
Şi nu mai e timp
Pentru o nouă visare,
De-a fi împlinit
Şi nu de-a fi …mare…
TREPTE CE ÎNALŢĂ
Când credeam că disperarea-mi
va acoperi gîndul
şi-mi va-neca visarea,
Trimis-a Domnul
Pronia-I Sfântă,
să-mi învăluie privirea şi trăirea,
Să-mi dea puterea
de a-mi cunoaşte firea,
De a distinge bine doar plina jumătate
şi a-mi descoperi puteri nemăsurate,
Să-mi înţeleg menirea şi rostul
pe pământ.
Să înţeleg că-n viaţă un sfârşit
e de fapt un nou început,
Că fiecare zi este o scurtă viaţă,
iar şansa mă aşteaptă-n fiecare dimineaţă…
I-am mulţumit
şi I-am promis tăcut,
Învăţătura zilnic să-I ascult,
Şi să clădesc din dragoste de viaţă
Trepte, pe scara ce mă-nalţă
încet, spre Absolut…
MĂ DOARE SUFLETUL…
Poetului Constantin Ghiniţă
Mă doare sufletul… de prea mult suflet
Pe care, fară noimă, îl împart la alţii
Urmând, făr’ de tăgadă, a Domnului poruncă:
„Iubeşte-Mă asemeni şi iubeşte-ţi fraţii!”
–
Mă doare sufletul… de prea mult suflet!
Dar cine să-mi aline suferinţa?!…
Că-n juru-mi „măşti”, perfide după umblet,
Nu par a înţelege ce-i căinţa.
–
Mă doare sufletul… de prea mult suflet!
Dar trist n-am fost şi n-am să fiu vreodată,
„Căci am curajul de-a rămâne în picioare”
Pân’ am să-mi vizitez Cerescul Tată!
–
Mă doare sufletul… de prea mult suflet!
De unde-am devenit atât de curajos?
Din Marea şi din Sfânta Libertate
„De a alege veci de soare fără moarte
şi nesfârşitul Drum către Frumos”…
–
Mă doare sufletul… de prea mult suflet!
Dar ştiu c-aceasta mi-i menirea pe pământ…
Şi-n Drumul nesfârşit de Fericire,
Popas de Taină am să fac mereu
Sperând, ca din durere, să am soare în privire
Când faţă-n faţă sta-vom… poet şi Dumnezeu…
BUNICA
Din flori de iasomie te respir, bunico,
Şi-n marea gândurilor tale lung privesc,
Se stinge-ncet blânda-ţi lumină
Şi văd un început… de infinit ceresc…
–
Mă strângi la piept, izvor de veşnicie,
Aripi de înger sunt palmele tale,
Mă rog tăcut, să-mi vii în amintire
Când fi-vei, draga mea… numai petale…
PRIMA IUBIRE
Primul sărut?
Mirare dulce!
Coconul fluturelui din stomac
Se zbate-ncet
Dorind să zboare
Iubind tăcut
O mică floare
Cu blond de aur
În petale…
SCÂNCET PALID
Picură în joacă, Luna,
Stropi mărunţi din dalbe stele
Peste frunte, peste gură
Şi pe sânii dragei mele
–
Care s-a unit întreagă
Cu lumina selenară
Şi mă-nvăluie-n tăcere
Cu sărutu-i de fecioară.
–
Îmi jertfeşte numai mie
Visul tainic de dorinţă,
Picurând în palma nopţii
Scâncet palid de căinţă…
De ce, Doamne?
Aureole de lumini aprind
Iertării sufletului meu pentru vecie
Şi plâng îngenuncheat şi strig:
De ce m-ai trimis, Doamne,-n poezie?…
Speranţă
Zăpadă
Îmi scutură-n gânduri
Lupii haini
Vânători ai comorilor
De suflet
Viforul urletelor îmi îngheaţă
Cântul lăuntric…
Firavă, într-un colţ
Uşor încălzit,
Pâlpâie speranţa
Că s-au săturat
Cu prima masă…
Gânduri despre… gând
Gândul!!!
Ce e de fapt gândul?!
–
Grapă cu dinţi ascuţiţi
Pregătită să-ţi are sufletul
Împovărat de tristeţi înţelenite
Şi să readucă
La suprafaţă
Rodul primordial
Al însufleţitei sămânţe…
Întâlnirea cu Tine
Să vezi pătrunzând prin lumină,
Lumina…
Mai albă, mai pură
decât ai văzut-o vreodată.
–
Să înţelegi privilegiul
de a primi clipa
şi-alesul ce-ai fost
să o înţelegi clară.
–
Să-i simţi şi căldura
şi neînţelesul
ce te cuprinde
făcându-te parte cu
Universul.
–
Frământul se stinge
în fine, tăcut,
privind cu uimire
un Nou Început…
POEZII PENTRU COPII
MINUNILE ZBURĂTOARE
Privesc mii de flori, în zare,
Dar că zboară mi se pare…
De tulpină s-au desprins
Şi plutesc încet, ca-n vis?
–
Sunt imagini… uimitoare!
Soarele, din raze, pare
C-a făcut steluţe mii,
Să-i încânte pe copii.
–
Le pictează tot mereu,
Din culori de curcubeu,
C-o pensulă fermecată,
Să încânte lumea toată.
–
Nu mă dumiresc şi pace!
Dar priveliştea îmi place!
Tot alerg şi-ncerc să prind,
Cu mânuţa să cuprind,
–
O steluţă lucitoare,
Sau floare cu aripioare.
-Mami! Mami, unde eşti?
Parcă suntem în poveşti!
-Fluturaşi sunt, dragul meu,
Şi ei zboară tot mereu.
Dacă-i prinzi în palma ta,
Nu vor mai putea zbura!
–
Şi când stam mai încurcat,
Pe năsuc s-a aşezat,
Mic şi blând un fluturaş,
Cu privire de poznaş.
–
Nu-i steluţă şi nici floare!
E-o minune zburătoare,
Creată de Dumnezeu,
Să ne-ncânte tot mereu.