NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ CONSTANTIN GHINITA

EVANGHELIA a V-a

microantologie de poezie

PREFAŢĂ

N-am aflat încă multe

ce-am aflat sunt lucruri mărunte

ce n-am înţeles este de ce niciodată

nu mă satur cu viaţa ce mi-a fost dată

de ce bănuiala mă roade mereu

că Timpul acesta nu este al meu

şi Locul în care trăiesc şi aştept ca să mor

îmi este străin şi toate mă dor

de ce nu m-acceptă cei din Lăuntru

şi cei de Afară mă invită să intru

de ce-mi este silă şi totuşi rămân

iubirea în altă iubire s-amân

de ce până şi aerul cu sete mi-l muşc

şi ca-ntr-un război permanent îmi împuşc

vise-coşmar şi speranţe-otravă

ce se prefac în fluvii de lavă

de ce mi-e moral chiar gândul zălud

şi nu mi-e ruşine în sufletul nud

şi nu ştiu de cine sunt împins înapoi

să vă aflu dinainte să mă rog pentru voi

de ce îmi continui drumul pervers

bântuit de fantasme topite în vers

şi trupul mi-l pierd în inutila-ncercare

de-a veghea timp netrebnic în scăldătoare

şi sufletu-mi plânge căutându-te Doamne

taina să aflu din repetatele-mi toamne

căci Tu, numai Tu dintre martorii mei

zilele-mi strângi şi nopţile-mi iei

şi mă tragi de urechi să nu uit să mă-nchin

când spre mine vin gânduri ce nu-mi aparţin

adaosul

ce-mi răscoleşte pragul

încă nu-i Târziu –mai vine-o Noapte

Păsării ce nu vrea să mai plece

ca un şarpe Verbul mă desparte

într-o Lume caldă şi-alta rece

dar câte noi Dureri mai pot să-ndur

de nu-mi găsesc nici Ţărmul şi nici Largul?

e ca şi cum mi-ar creşte primprejur

Adaosul ce-mi răscoleşte Pragul

mi-e Frig şi Toamna nu se mai sfîrşeşte

îmi putrezesc Ideile sub Ploi

şi Aerul îl văd cum se-adânceşte

în Lacrima Plecărilor din noi

poemul Marelui Exod

De când tot caut Pasărea prin mine

Şi cuibul părăsit de-atâtea ori

Mi-aduce Versul lacrime virgine

Din Ochiul Lumii violat de flori

Şi-ncep să pască-n jurul meu himere

Când eu sunt gata, Doamne, să invit

Pe tronul meu din Doruri şi Durere

Un adevăr de care m-am ferit

Şi-abia Târziu, când toamna ca o mamă

Vine cu trupul plin de Sfântul Rod

Simt glasul Păsării care mă cheamă

Să scriu Poemul Marelui Exod

noaptea când culeg

Cuvinte

din Cuvânt am smuls o pană

şi s-a-nfiripat un Înger

cu aceeaşi pană

iată

îţi scriu Doamne

scriu şi sânger

coala albă de hârtie

prinde glas când o ating

prinde trup de Poezie

şi încep de dor să ning

când şterg câte o greşeală

ţipă litera-ndelung

devin pată de cerneală

să pot Doamne să te-ajung

cine ştie ce se-ntâmplă

noaptea când culeg cuvinte?

singur rezemat de tâmplă

aştept ca să vii, Părinte…

este că din toate, Poezia

fratelui dintru început,

Dumitru Pricop

dacă suferinţă-i tot ce-mi urcă

pe golgota trupului bolnav

dacă Drumul Stelei mi-l încurcă

lutul ars de patimi şi firav

dacă munţi de doruri şi-aisberguri

de dureri neîmplinite mă izbesc

dacă în vârteju-atâtor cercuri

umbra mea subţire mi-o sfinţesc

şi dacă-n uitare sting mânia

şi alaiul viselor de verde

este că din toate, Poezia

incoloră e şi nimeni nu mă vede

POETUL

Îndumnezeitului, Adrian Botez

Răstălmăcit de Prieteni şi abolit Acasă

uitat de Marii Zilei şi Gloatelor proscris

te zbaţi să-ţi afli locul de Suflet şi de Casă

de Ultimă Plecare spre Cel ce Te-a Trimis

dintr-o-ncercare-n alta o duci de când te ştii

şi dat ţi-a fost să Urci doar ca să poţi Cădea

te naşti când nu ţi-e timpul la fel când va să vii

şi nu ai călăuză nici Magi şi nici vreo Stea

nici Liber pe deplin, nici rob şi nici tovarăş

şi nici chemat la Nunta Continuă de foc

Poetul ca un sclav zideşte lumea iarăşi

şi-l pune-n Ceruri martor pe Dumnezeu la loc.

şi-n geneză Pruncul mirosea

a moarte

ce e Poezia dacă nu Cuvântul

însoţind pe Domnul la Neînceput

când în Haos încă mai dormea pământul

şi-n sămânţă viaţa ţipa surd şi mut

ce e Poezia dacă nu Lumina

însoţind Cuvântul peste Tot şi Toate

când în paradis se prefăcea Grădina

şi-n geneză Pruncul mirosea a moarte

ce e Poezia dacă nu visarea

însoţind Speranţa de-a ne vindeca

când venind, Iisuse, ne-ai promis iertarea

şi-n iubire, Doamne, ai pus Cruce grea

am început pe dinlăuntru să

albesc

am început un Joc că nu sunt Eu

din teamă că mi-e Viaţa prea străină

că întâlnindu-mă-ntr-o zi cu Dumnezeu

voi fi sortit să-l vând la altă Cină

am început să mor câte puţin

din tot ce-am fost mă aflu doar o pată

şi mi se pare că sunt un vecin

de câte ori în Casa mea e gloată

am început pe dinlăuntru să albesc

te rog Iubita mea deschide Poarta

sunt Verb-de-lut şi Substantiv-ceresc

şi încărcată mi-e de Naşteri – Harta

când numai Tu Ştiai ce grea

Eroare

ce-ai vrut Străine? când Chemat în Lume

de-un Început ce cunoştea Urmarea

când umilit clădeai peste ruine

îmbrăţişând Lumina cu Mişcarea

când te lăsai scuipat cu demnitate

când judecat ca ultimul din rând

şi când hulit afară din Cetate

pe Crucea Vieţii te-au suit hulind

când ispitit de Diavol la strâmtoare

când cel ce-mpins de Lege te-a vândut

când numai Tu Ştiai ce grea Eroare

s-a săvârşit de Tatăl la-Nceput

când n-a rămas în Lume decât Taină

şi zvârcolitul nostru fără leac

când ne schimbăm doar la soroc o haină

în faţa unor Ceruri care tac

am fost Ierusalim –

în temple ‘nalte

am fost Ierusalim – în temple ‘nalte

veneau suind pe Altar şi Mici şi Mari

răstălmăcind pe Domnul… scurte halte

pentru Aleşi vremelnici şi Tâlhari

adormitoare Clipe – pietre mute

ce mă strângeau sub ochiul lor diform

însângerând pe boltă Cruci pierdute

cântau la orgă Marele-Nesomn

vibra profetic Glasul – şi mânie

se întrupa în cei ce Ies şi Intră

simţeam cum mă desfac din temelie

şi cum devin o uşă foarte strâmtă

dar dintre toate

Tot aşteptând în noaptea ce m’apasă

De-atâta vreme obositul Semn

Au început să-mi cadă lângă casă

Heruvi de piatră şi hristoşi de lemn

Şi ploi de stele palide şi reci

Şi veacuri după veacuri gârbovite

Dar dintre toate numai Tu nu treci

Şi mă frământ într-una, Prea- Slăvite!

De nu aş mai simţi în mine Timpul

Zvâcnind viclean şi-atât de sfidător,

De n-ar fi norii ce-mi ascund Olimpul

Până de şapte ori nu am să mor

între Devreme, Doamne,

şi Departe

De-atâta timp prevăd că se-mplineşte

Firesc sau nefiresc un Semn de veac

Să pot uita că Dumnezeu nu este

Decât un urlet grav pe care-l tac

Că tot ce-ascund furiş sub pleoape sparte

Nu e decât ursită Prevestire,

Între Devreme, Doamne, şi Departe

Să vină Cineva să mă deşire

Aşa petrec purtând vicleanul Steag

Căi de lumină care-o să ne-ajungă,

Până-ntr-o Zi când îmi va creşte-n prag

Intrarea, Doamne-n, Clipa cea mai lungă

Poate prea m-am îndoit

Poate Prea-Târziu eu vin la Tine,

Poate prea bolnav şi prea supus,

Poate tot ce strigă nepătruns în mine

Te-a făcut atent, Acolo, Sus

Poate prea fricos am stat la pândă,

Poate prea m-am îndoit şi-am întrebat,

Poate prea sărac şi prea flămândă

mi-a fost viaţa pusă la mezat

Poate multe n-am făcut din cele care

Pe nisipul nestatornic Tu m-ai strâns

Poate n-am ştiut ce sărbătoare

Mă sfinţeşte-n fiecare plâns

Poate nu-i de-ajuns pentru tristeţe

Poate, Doamne, încă se mai poate

să devin Cel-fără-bătrâneţe

şi să cred că-s Cel-fără-de-moarte

POET ŞI DUMNEZEU

O, trup bolnav, păcatul ce-mi întoarce

Sufletului meu Copilăria …

Îmbogăţit de-atâtea stări sărace

Prin care trec flămând cu Poezia

Prin care plec şi urc în piramide

Răstălmăcit de pietre funerare,

Acolo unde Moartea-ntruna prinde

Imensitatea în spărturi fugare,

Acolo unde naşterea mă-mparte

Şi ard nestinsă candelă-n perete

Acolo unde pleacă mai departe

Lumina în predestinate pete

Şi totuşi ce-i, o Suflete curat?

Din ce-a rămas în mine Înger blând

Privesc corăbii-clipe şi mă zbat

ca să nu vadă nimenea crescând

Din poticneli, iubire şi iertare

Ce stau pe Cruci în dinlăuntrul meu

Curajul de-a rămâne în picioare

în faţa mea – Poet şi Dumnezeu

Pradă Morilor de vânt

Când Sodoma şi Gomora

Pârjolite-au fost prin foc

Nu ghicise nimeni Ora

De ce se oprise-n loc

Inutilul Sacrificiu

Plâns şi-urât deopotrivă

N-avea să stârpească viciul

Omenirii în derivă

Şi nici sufletele roase

De victorii incolore

Nu simţeau cum cresc prin oase

Tot Sodome şi Gomore

Vinovaţi – Nevinovaţi

Venind surzi şi orbi plecând

Nu vedem că suntem daţi

Pradă Morilor de vânt

De cuţit, de ştreang, de ură

Între cinste şi trădare

Nu găsim nici o măsură

Fericirii ce ne doare

Azi iubind, mâine călcând

Peste toate cele sfinte

Nu-nţelegem ce adânc

Cerurile-s în morminte

Numai Aşteptarea – Gândul

Că suntem făcuţi cu rost

Nu ajunge-a sta la rândul

Tainei care va fi fost

Smerit să faci lumină

Că poţi să-nduri Tăcerea şi mângâia

Cuvinte,

Că poţi rămâne-n Cântec şi în Culori

îndemn,

Că-ţi odihneşti privirea să prindă forme

sfinte

Când Îngerii-ţi dau viaţă aripilor de lemn

Că poţi să dai cu var şi Sufletul şi Cerul

Pe Scara de Serviciu, o clipă sau pe veci,

Că poţi urca întruna şi locuind Eterul

Smerit să faci lumină şi înţelept să treci

Că îmblânzeşti Iubirea ca ultimă Plecare,

Că-njuri sau îngenunchi prin secetă şi ploi

E semn că nu se poate fugi din Întrebare

Când Viaţa-i fără Moarte şi Moartea un

altoi

E semn că Lut şi Slavă şi Muntele şi Marea

Şi Dorul ce tânjeşte şi Visul ce-l urmăm

Dau muguri Permanenţei, Frumosului

cărarea

De unde mâine, Doamne, spre Naştere

Intrăm

peşti sihaştri

Când voi Pleca de-Aici spre alte zări deschise

Nesomnului meu mare şi îndumnezeit

vor înflori caişii poemelor nescrise

vor arde cai de stepă în foc neîmblânzit

O stea se va desprinde şi-mi va ţipa tăcerea,

din Mare peşti sihaştri spre Ceruri vor urca

iar cântecul uitat când m-a-ncăput Durerea

stârni-vor avalanşe şi Munţii vor dansa

Aşa-mi visez căderea, Căderea în Lumină

chiar de nu toate-acestea curând s-or împlini

dar ştiu că Undeva mi s-a deschis Grădină

şi-Acolo în sfârşit, o Doamne, voi Dormi

UŞA CU CHEIA

DINCOLO

Răs-Cruce, Doamne, peste tot …

drumuri, cărări, poteci s-abat

se-ntorc la stânga, la dreapta

înot

şi bat să mi se deschidă şi bat

şi caut să aflu şi caut mereu

prin oglinzi şi prin ziduri m-ascult

să m-audă-n sfârşit Dumnezeu

să mă vadă că-s treaz dedemult

să-mi întindă o rază căci Noaptea

cu labirinturi mă-ncearcă întruna

noroc că veghindu-mă Cartea

încropeşte în mine furtuna

mi-e sete de somn lângă Tine

să-ţi pot povesti ce-am făcut

ce-a fost rău şi deşart

ce-a fost bine

în timpul repetat şi prea scurt

şi când împăcat vei deschide

lăuntrului meu Ochiul ceţii

voi şti că Lumina va râde

topind toată mizeria vieţii

ureche să am pentru-Acolo

şi ochi să pătrund mai Departe

Uşa cu Cheia Dincolo

Poarta cu cifrul lui Şapte

în drum sunt spre Tine şi strig

oprind câte-o stea căzătoare

căci, Doamne, mi-e cald şi mi-e frig

de-atât timp călcat în picioare

PATIMILE

(pe dinlăuntru Toate îmi iau foc)

nu-i plictiseală, Doamne, şi nici leac

în starea mea pe Scara de Serviciu

ci gândul nemilos că-i prea Devreme

să îmi devină Suferinţa viciu

sunt obosit cum n-am fost niciodată

şi scârbă mi-e de tot ce se întâmplă

şi simt cum se apropie de tâmplă

aripa unei clipe preacurată

n-am Unde să mă duc şi nici n-am Loc

nici ce să fac cu viaţa mea cuminte

pe dinlăuntru toate îmi iau foc

pe dinafară frigul mă cuprinde

e Noaptea lungă, Somnul o povară

cu toate că mi-e somn şi aer n-am

cu Sfinxul care trece pe la geam

şi-mi face semne ca să ies afară

eu nu ştiu, Doamne, Unde

Eşti prin Ceruri

Preotului Costinel Voineag

Drumul Luminii ! labirintic drum

ce-Acolo Sus m-aşteaptă şi mă-mbie…

da, sunt bogat, o, Doamne, şi nebun

de fericit în neagra-mi sărăcie!

de-o sete fără seamăn mi-e sufletul cuprins

şi-un dor fără limanuri mă cheamă sub copite

că Marea se revarsă în sângele-mi aprins

de Ochii Tăi corăbii ce vin neobosite

dar uite, Doamne-al meu, Legi nepătrunse

din Necunoscut mă împresoară

de numai Morţii ştiu ce Porţi ascunse

mă vor simţi când voi veni de-Afară

eu nu ştiu, Doamne, Unde Eşti prin Ceruri

Tu m-ai uitat şi m-ai silit să sper

şi mi-ai luat şi somnul ca să descopăr seruri

să-ţi vindec Îngerii ce-n oameni pier

născuţi fiind din apă şi pământ

prin Ochiul nenăscutului sihastru

intrăm dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt

ca să putem zbura mereu din astru-n astru

dar ce-i de-Ajuns? şi ce-i Adevărat?

vânat de alte patimi, de-alte toamne

sunt tot mai risipit şi-nfometat

de Poezie şi de Tine, Doamne!

EU, DOAMNE, ŞTIU CĂ

ŞI ACUMA SÂNGERI

până şi Suferinţa este o minune

de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri

când revelat în Opere Postume

înveţi visând să mori, murind să speri

ascult durerea ca pe-o simfonie

curgând din Cerul-uger; din Potop

să gust cu picătura apă vie

şi-aromele culorii strop cu strop

de trec prin mine Păsările-Îngeri

şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând

eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri

în timp ce urc pe Cruce stând la rând

şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie

cu care te rănesc în timpul rugii

de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e

decât motivul iernii când plâng fulgii

eu am să-ţi bat necontenit

la Poartă

coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea

Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine

să plângi un veac pentru eroarea Ta

în drumul nostru nesfârşit spre Tine

căci dac-ar prinde Lacrima culoare

şi muţi de-am locui, Doamne, Cuvântul

tot ce-am călcat cu scârbă în picioare

tot ce-am ucis cu dorul şi cu gândul

n-ar fi nimic pe lângă ce-o să vină

n-ar fi nimic pe lângă ce ne-aşteaptă

chiar de e strâmbă Poarta spre Lumină

eu am să-ţi bat necontenit la Poartă

de-aceea Plec şi Urc în piramidă

răstălmăcit de pietre funerare

Acolo unde Hoţii stau să prindă

Eternitatea prin spărturi fugare

Amin zic Nouă, reîntorşi din Drumul

Urechii unui Ac prin care poate

Nu a trecut definitiv decât doar Unul

Ce nu cunoaşte Început nici Moarte

UNDE-MI ESTE LOCUL,

CLIPA

Unde-mi este Locul, Clipa

de sunt sfâşiat în două?

îmi tot caut, Doamne, -ntruna

Luna plină-n Lună nouă

prea frumoasă este Viaţa

şi bogată … Legi deşarte

mă trimite când Aproape

mă primeşte când Departe

retrăiesc doar amintirea

locurilor de popas

de aceea nu-mi ţin minte

anii ce mi-au mai rămas

de aceea sunt străin

şi uitat şi dat deoparte

de aceea nici nu-mi este

frică de această moarte

de aceea parcă nu-s

şi în plus sunt pete tot

şi mă uit mereu în Sus

şi mă doare ce nu pot

ca-ntr-o lume ireală

de simboluri şi de vis

mă învârt în aşteptarea

Naşterii ce mi-a fost scris

ÎN VAN CĂUTAT-AM

GÂLCEAVĂ CU TINE

În van căutat-am gâlceavă cu Tine,

Doamne,

Întrebările mele doveditu-s-au

picături de ploaie căzute în ocean

îndoielile mele trepte coborâtoare

şi nicidecum suişuri

Te-am purtat în gândurile mele

cu simţire şi dragoste

uitând însă, Doamne,

să te caut Acolo Unde Tu Erai

Dintotdeuna,

în sufletul meu rătăcit

de-o parte şi de alta a Zidului,

fără să-mi dau seama

că Te trăiam deja

că te purtam fără să ştiu

în gândurile mele

în îndoielile şi întrebările mele,

în toată desfăşurarea mea

pe întinderea Zilei şi a Nopţii

şi nu-mi găsesc în Lume

nici un rost

Poetului Paul Spirescu

Lasă-mă, Doamne, să pătrund în Taină

să aflu înainte ce-am mai fost

căci mi-e atât de grea această haină

şi nu-mi găsesc în Lume niciun rost

Ce vină port de-n calea mea se-adună

răscrucile ce-n două mă despart

de ce atâta întuneric în Lumină

şi fără fund paharul ce mi-ai dat

Şi până când mă laşi să fiu truditul

până şi-n ochii celor foarte dragi

şi câte vieţi mai am până sfârşitul

îmi va rosti Cuvântul care-L taci?

GOLGOTA DIN ULTIMA

TĂCERE

Binecuvântat sunt, Doamne! Mă supun

răzvrătit cu sufletul pe dinafară

cred că, Doamne’s ultimul nebun

de-accept viaţa zilnic să mă doară

şi îmi zic c-aşa îmi este scris

şi-i firesc tot ce mi se întâmplă

pân’la urmă totul este-un vis

ireal de mii de ani sub tâmplă

Doar nesomnul totuşi ce îmi duce

în Ecou tot ce îmi stă-n putere

îmi sfinţeşte lungul drum spre Cruce

Golgota din ultima tăcere

unde Nimeni nu ştie Nimica Niciodată

Nicicând şi Niciunde ce-a fost ce va fi

Nicăieri Nicidecum Nicidecât ne’ntinată

se urcă în noi greşeala de-a Şti

aştept Glasul care mă

îndeamnă

Îndrăzneşte! Cum n-aş îndrăzni

cum nu m-aş întoarce într-o altă viaţă

pentru clipa ceea când Tu vei veni

să mă pot Schimba şi eu la Faţă

tot aştept de mii de nopţi întruna

şi veghez şi-mi pipăi răsuflarea

şi ascult cum toarce-n geamuri Luna

cum cresc munţii şi cum geme marea

şi-alungând din suflet fiara teamă

pe-ntrebări culcat ca într-o urnă

aştept Glasul care mă îndeamnă

să n-adorm la Cina cea din Urmă

atât deşert în care n-am

unde să m-ascund

am obosit … Iubire de Aproape

şi facere de bine şi dorul ce mă-mparte

şi sufletul din care-am lăsat să se adape

pe cel lipsit de Domnul şi urmărit de Moarte

ce ieftin m-am vândut şi cât de mult!

Şi palmele primite şi şuturile-n fund

şi pierderea de timp când n-am vrut să ascult

atât deşert în care n-am unde să m-ascund

vai mie! chiar aş spune de nu aş şti urmarea

de nu aş şti răspunsul ce-l bănuiesc… de-aceea

mă urc în steaua care-mi orânduie cărarea

spre uşa cea mai strâmtă. Tu, dă-mi Părinte cheia

Timpul când am fost

Iezechil la Regi

ce-aş dori Părinte să mai dorm puţin

să mă uite pasul stând lângă cel drept

să măsor Lumina după cât senin

mi se-aşează tandru marmoră în piept

lasă Luna Doamne să pătrundă-n birturi

să se înfioare în amanţi pribegi

ca să pot în voie să cioplesc în Mituri

Timpul când am fost Iezechil la Regi

hai cu mine Doamnă să ne facem Roată

să ne doară Centru Marilor Erori

şi apoi în joacă Cineva să-mi scoată

Sufletul pe care Tu-l respiri când mori

ADUNĂ-MĂ ÎN BRAŢE

IUBITO – MĂ SĂRUTĂ

adună-mă în braţe Iubito – mă sărută

nu vezi cum Caii frâul şi-l scutură de dor?

în ochii lor Înaltul mai aprig mă frământă

şi pentru prima oară eu n-aş mai vrea să mor

de-o sete fără seamăn mi-e sufletul cuprins

şi-atâta cântec vântul mocneşte sub copite

încât mă simt o Mare cu sângele aprins

de Ochii tăi corăbii ce vin neobosite

descoperă-ţi tot trupul – revarsă-ţi tot parfumul

îmbată-mă cu Verbul stârnit de mângâieri

căci Moartea mă îndeamnă să îmi continui Drumul

şi de atâta Mâine să-l pot uita pe Ieri

noaptea când visez că stingi

lumina

A nu ştiu cât’a noapte rămân Unul

când te adun şi iarăşi te alung

a nu ştiu câtă’a noapte pândesc Drumul

şi obosit de moarte nu te-ajung

De mii de nopţi Lumina stă aprinsă

tot căutând cu soarta să mă-mpac

a nu ştiu cât’a noapte neînvinsă

ţip în Cuvântul ce-n iubire-l tac

Dar Noaptea asta când se stinge Luna

şi ferestrele se-mbracă în argint

e Noaptea când icoana plânge’ntruna

şi îngerii din dragoste mă mint

E Noaptea când te-aştept ca pe Regina

Toamnelor ce s-au pierdut Departe

e Noaptea când visez că stingi Lumina

pentru cea mai nesfârşită Noapte

MÂINE-I ASTĂZI CEL

DE IERI

Pentru ce nu pleci Iubito

pentru ce să-ţi frângi aripa

când îmi plânge anotimpul

şi mă doare Locul, Clipa?

Pentru ce interiorul

şi îţi pui în cap cenuşă

Nu vezi că ne trece Timpul

şi ne-apropiem de Uşă?

Pentru ce-ţi urmezi doar Umbra

ce se pierde în lumină?

Nu vezi cum se frânge-n două

lacrima încă virgină?

Toate ne sunt împotrivă

chiar şi dorul se usucă

haide – vino lângă mine

căci mi-e dor cumplit de ducă

Vino cât mai bate-n geam

Steaua ultimei căderi

Vino căci în calea noastră

Mâine-i Astăzi cel de Ieri

pentru care vină

cît mai este Ora Doamne

Doamne cum arată Moartea?

Cine-mi fură lut din carne

şi-mi dă foc şi-mi scurmă Partea?

de ce-s tot mai negri Norii

şi-mi pătrund adânc sub pleoape?

pentru care vină zorii

Îmi răsar tot mai Aproape?

când mi s-a uscat Aripa?

ce rost are Viaţa -oare

Doamne! mai contează Clipa

când şi aerul mă doare?

ce Veacuri am pierdut

de-mi tulburi Plinul

ce s-a-ntâmplat în Ceruri de-n Lumină

tot mai des Mă-nvălui şi Mă vezi?

Cu ce-am greşit de-mi ierţi atâta vină?

Ce n-am Iubit de nu vrei să mă pierzi?

ce s-a-ntâmplat de-Mi schimbi mereu Destinul

şi-n Răni de Rouă Doamne Tu mă creşti?

Ce Veacuri am pierdut de-mi tulburi Plinul?

ce Clipă m-a vândut de Mă Iubeşti?

şi vrei să cred Acum când Îndoiala

mi-a sărăcit Aripa de Magnet

că voi putea să mijlocesc Tocmeala

dintre Tine Doamne şi Poet?

văd Naşterea dar nu văd

Începutul

mă-ntorc din cale şi mă uit la mine

şi nu-mi vine să cred cum mă găsesc

din sânul Tău unde mă odihnesc

în clipe mă strecor ca-n vechi ruine

văd Naşterea dar nu văd Începutul

mă-ncearcă-un Ţipăt dar n-aud Tăcerea

simt cum mă strânge şi mă doare Lutul

şi un contabil ce-mi refuză Învierea

văd cum trec trecerile mele toate

prin flori de lotus ce din nou mă-mbie

văd Îngerul plecând de lângă Moarte

şi pe Ioan chemându-mă-n pustie

şi aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume

şi aş închide ochii, urechi aş astupa

mi-aş înghiţi şi limba şi singur fără nume

să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca

Moartea mă invită într-o

altă Viaţă

ca un tablou străin

cu trupuri despuiate

aşa îmi pare Timpul

ce vinuri vechi îmi toarnă

şi nici nu ştiu ce Clipă

m-a tot ferit de moarte

de câte toamne-a fost nevoie

pentru-o Toamnă

căci în alaiul Nunţii

ce a pornit în noapte

şi-n dansul Răstignirii

ce s-a pierdut în ceaţă

Viaţa mă invită într-o altă

Moarte

Moartea mă invită într-o altă

Viaţă

CI VEACUL MEU NU

ESTE – ACUMA,

DOAMNE

Nu starea mea pe jumătate rai

nici bolile pe jumătate har

nici suferinţa că nu pot să-mi tai

zile fără sens din Calendar

Şi nici revolta care mă primeşte

cu braţele deschise-n templul meu

nici teama că la poartă mă pândeşte

un anticrist cu chip de Dumnezeu

Nici dragostea rănită şi lehuză

nici sufletul ce-l descifrez pe fugă

nici setea cerşetoare de pe buză

şi nici nădejdea înecată-n rugă

Nici veştile în stare de alarmă

nici ce se zămilsleşte în sămânţă

nici îmbrăcatul într-o altă karmă

nici, vai căderea-n ultima sentinţă

ci veacul meu nu este-acuma, Doamne

nici acest loc, nici chipul ce îl port

nici anotimpurile numai toamne

nici îndoiala dacă-s viu sau mort

şi nu-L simţiţi pe Cel ce stă la Prag

nu vorbele voastre dau sens vieţii

cât timp nu izvorăsc din Cuvânt

e ca şi cum în zorii dimineţii

ar răsări Lumina din pământ

purtaţi de vise tot mai efemere

fără de tâlc şi roada unui Semn

v-aţi rătăcit în Umbra care piere

şi n-auziţi nici toaca din Îndemn

şi nu-L simţiţi pe Cel ce stă la Prag

şi-n suflet El vă roagă să-l primiţi

din bani voi v-aţi făcut trufaş toiag

şi cuie ca din nou să-L pironiţi

o! nici o grijă pentru suflet; pentru moartea

ce stă la pândă ca un ultim leac

şi aţi uitat ca să deschideţi Cartea

unde plâng Semnele sfârşitului de veac

EVANGHELIA a V-a

Truditoarei în Cuvânt, Cezarina Adamescu

I.

Coboară, Doamne,

şi pune-mi la nesfârşit

Întrebări

ca să vezi şi Tu

ce înseamnă

să nu primeşti

Răspuns

II. şi dacă Te-aş găsi, Doamne,

aş fi mai fericit ?

nu-i aşa că până şi Tu

te-ai plictisit de atâta

Cunoaştere ?

III. Şi când să mai fim fericiţi

dacă din Suflet

n-a rămas decât o Rană uriaşă

peste care dansează

o nuntă de spini?

IV. pedepsiţi suntem cu Iubire

dar, vai!

nu ne ajunge

nu ne ajunge niciodată

această pedeapsă

V.

numai eu

îmbătat de acest nesaţiu

tânjesc să vină Clipa

să mă rup în două

să mă rup în patru

să mă rup de tot

de TOT

de TOT

DISPERANŢE

Cameliei Ciobotaru, a Domnului ucenică

IV

Dincolo ?

Doamne,

Când vei deschide Porţile Îndurării

ca să putem intra în Moarte

ca în pântecul Mamei?

V

dintr-o dată

a venit Toamna

cu glasul îmbătat de arome

şi m-a strigat

din lăptoasa ceaţă:

Constantin alDorului,

Constantin alDorului,

mi-e frig ! …

VI

Toamna,

Prinţesa Spiritului !

Singura dintre anotimpuri

care se dezbracă de materie

înaintea dragostei

cu iarna

Epitaf

pierdut Carnet de Sănătate

şi identitate

pe numele de viţă

constantin ghiniţă

nu-mi trebuieşte

cine găseşte

trecerile mele

infidele

să le dea foc

căci mie noroc

nu mi-au adus

nici jos nici sus

şi până la urmă

alungat din turmă

rătăcit în Toate

vămuit de Moarte

răscolit de vreme

aştept să mă cheme

pasăre de ceaţă

spre o altă viaţă

în lumină lină

în slava ei plină

unde mi se-arată

ca şi Altădată

Naştere Curată…

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.