NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ CONSTANTIN MANDRUTA

DACĂ N-AR FI ŢARA ASTA

Dacă n-ar fi Ţara asta

O Istorie deplină,

Muţi erau toţi cronicarii

Care-au căutat lumină.

Dacă n-ar fi Ţara asta

A iubirii întrupare,

N-ar fi holde în grădină,

În bucate n-ar fi sare.

Dacă n-ar fi Ţara asta

Dimpreună cu Poporul,

N-am avea mândrie-n suflet

Când se-nalţă Tricolorul.

Dacă n-ar fi Ţara asta

Moşii noştri n-ar fi fost,

N-am avea trecut Columna,

Viitorul n-avea rost.

Pace n-am avea pe plaiuri,

Munţii n-ar semeţi creasta,

Nu am fi urmaşii noştri

Dacă n-ar fi Ţara asta.

IUBIND NE IUBIM ŢARA

Priveşti, iubito, seara, sclipiri de ochi albaştri

Când Marea risipeşte pe ţărmuri valul ei?

Cum stele-n Universul ce pare-atât de-aproape

Aprind şi sting în noapte lungi fire de scântei?

Vezi tu, la fel Carpaţii păstrează oseminte

Şi stâncile-s mai albe privindu-se-n izvoare,

Iubind, ne iubim Ţara, romantici de mai suntem

Şi germinăm din inimi rămase la hotare.

Priveşti, iubito, seara, sclipiri de ochi albaştri

Când Marea risipeşte pe ţărmuri valuri noi?

La fel şi glia sfântă nu şi-a uitat eroii

Şi mâine o fărâmă din ea vom fi şi noi.

EROII ŞI ŢARA

Noi ne păstrăm de veacuri eroii printre noi,

Nu însemnaţi pe cruce, că toţi avem comun

Şi faptele şi Vatra cu numele străbun,

Păstrăm în inimi Ţara, păstrăm cu ea eroi.

Nu vrem aceeaşi pâine, de sub aceleaşi ploi,

Ca munca să nu fie o vorbă spusă-n vânt.

În cărţi nu stau eroii, ei sunt tot printre noi

Şi Ţara e Eroul, nu e al lor mormânt.

Zâmbetul păcii, pruncii, ei pretutindeni sunt.

Crescuţi nu sunt eroii pentru a fi război,

Comună este truda, oricâte sunt nevoi,

Ca pacea să nu fie în Lume doar cuvânt.

Iubiţi pământul Ţării, odorul nostru sfânt.

Nu am păstrat un nume să fie şters de ploi,

Istoria e scrisă cu sânge – jurământ,

Urmaşii să ne fie eroi printre eroi.

ROMÂN DIN VECHI PROVINCII

Ascultaţi, eu sunt românul de prin vechile Provincii,

M-am născut cu Mioriţa pe picior valah de Plai,

Îmi e Vatra o Columnă, Limba – fagure de miere,

Ciocârlia are cuibul tot pe gura mea de Rai.

Pe la Şcoala Ardeleană am trecut întâi cu slova,

Am trezit şi Olt şi Mureş şi la Prut am alergat,

Căci Mihai, cu buzduganul, Alba Iulia o ştie,

Trei peceţi ale Unirii cu oştirea a durat.

Şi am fost clăcaş cu Horea, cu Cloşca şi cu Crişan,

În Curtea de la Viena parcă adusesem dacii,

“Vrem să ne unim cu Ţara!” – am spus Blajului dorinţa,

Căci cu fratele Bălcescu ne unisem toţi săracii.

“Nu avem o altă ţintă, să domnească deci poporul

Prin popor!” – striga Bălcescu – “Prin popor să fie soarta!”

Am deschis apoi la Plevna, Epopeea Naţiunii,

Cu dorinţa neclintită de a sfărâma şi Poarta.

Ascultaţi, eu sunt românul de prin vechile Provincii,

Transilvanie, surată, eşti la noi şi să ai rod!

Ochii lui Mihai păstrează un contur de Românie,

Iată Maica Românie, sărutată de Norod!

NOI ZICEM CĂ SUNTEM CREŞTINI

Noi zicem că suntem creştini,

Dar ne-nchinăm doar la străini

Şi-ntindem palma chinuită

Către o stea închipuită.

Noi zicem că suntem creştini,

Că ne-nchinăm Sfintei Treimi,

Dar ce Treime ni-i sortită

Dacă Moldova e ciuntită?

Care cu noi atunci Ei nu-s?

Tatăl sau Duhul, ori Iisus?

Noi ne purtăm nu crucea, vina,

Cu Basarabia şi Bucovina.

Şi de-aia nu e pe Pământ

Nici Dumnezeu, nici Duhul Sfânt,

Şi de-aia a plecat Iisus

Şi am rămas numai cu plâns.

CETĂŢI

Se-mparte Ţara până la hotare,

Hotarele s-au împărţit de mult,

Cei care-mpart nu ştiu că se mai moare

Între şedinţe fără de consult.

Se luptă unii doar pentru imagini,

Că pentru ei sunt ultimul hotar,

Dar lasă-n urma lor numai paragini,

Drumul acesta nu e spre altar.

Nu mai ştiu lumânări să ţină-n mâini,

Nu mai ajung luminile-n Cetate,

Se-mparte Ţara între două pâini

Şi nici cea neagră nu-i pe săturate.

Sunt unii mai români decât o ţară,

De parcă ţara-i mâna la o fată,

Dar n-o peţesc şi dacă ies pe-afară,

Mai fură revoluţia o dată.

Nu îi uitaţi pe cei de la hotare,

Nu îi uitaţi pe cei păstraţi în cărţi

Şi faceţi, cei rămaşi sub soare,

Cetăţile să crescă din Cetăţi.

O ALTFEL DE IUBIRE

Aduce noaptea gânduri de pe urmă

Şi iaraşi sunt cu tine fără tine,

Celor iubiţi, iubirea li se curmă,

În cuplu nu e loc de rău şi bine.

Îmi degeră genunchii în zăpadă

Şi peste tot avem doar Dumnezeu,

Sunt vinovat, iubirii i-am fost pradă,

Nu vreau şi ţie să îţi fie greu.

Gândeşte-ţi mama, ne-a pierdut iubirea,

Tu eşti un rod numai de ea ştiut,

Femeia mamă este nemurirea,

De-astfel de mamă parte ai avut.

Cine sunt eu? Cel dincolo de tine,

Îmi lăcrimează ochii de amar,

Că ai alt tată, eu la rău sau bine,

Sunt lângă tine, vrei să ai habar?

Nu am greşit cu nimeni niciodată,

Am fost găsit mereu numai iubind,

Dar mama ta ne fie venerată,

Cât am iubito ştie neminţind.

Ea nu te minte, are gândul meu

Şi nu mai crede gândul altui tată,

Că dintr-o dragoste de şemineu,

Nu a rămas nici dragoste de fată.

Eu te iubesc, iubirea mamei tale,

Cred în bătăi de inimă ne-nvinsă,

Din câte amintiri îţi sunt natale,

Uşor, uşor de tată eşti desprinsă.

Pierde în vreme, cât eşti de frumoasă !

Ca mama ta, lumină din lumină,

Durerea, să te ştiu la a ta casă,

Iar eu, şi tată, să fiu cel de vină.

DE NEUITARE

În lumea noastră nici amară

Făptura ta nu a fost vis,

Aş fi rămas pe dinafară…

Iubirea-ţi m-a-ndemnat la scris.

Se lasă seara să cobor în mine

Alunecând pe suflet către gând,

Ca într-o moarte clinică văd bine

Cum viaţa-a fost trăită până când

Mi-a emigrat din inimă cu dorul

Bătaia pentru cine îmi e drag,

Spre tine le revăd în minte zborul

Ca fără tine să rămân pribeag.

Dar Dumnezeu, ştiindu-mi de durere

M-a scos din întuneric spre lumină,

Nu judeca, mi-a spus, nu ai putere,

N-ai fost iubit, iubirea e de vină.

O inimă înfrântă şi smerită

În sarea lacrimei se-ncrâncenează,

Că am crezut mereu într-o iubită

Şi că în dragoste nu se trişează.

De ce să mai învăţ să calc pe mare,

Ar fi destul să nu mai am păcate,

Ar fi destul să fiu un oarecare,

Să mai suport atât cât se mai poate.

Câtă nevoie am de părul tău !

Să îmi acopăr ochii de uimire,

Cu tine pot învinge tot ce-i rău,

Cât de frumoasă eşti pentru iubire !

Câtă nevoie am de trupul tău !

Să ies din el doar prin exorcizare,

Cu tine pot învinge tot ce-i rău,

Cât de frumoasă eşti, şi nu mă doare !

Destinul l-aş întoarce pentru tine,

În timp eu m-aş întoarce cât ai vrea,

Cât de frumos te-oi fi gândit la mine,

Cât de frumos ar fi să fii a mea !

A mea ca o credinţă că trăirea

Ne arestează-n inimi preacurate,

A mea ca o credinţă-n nemurirea

Iubirii noastre încă nefurate.

De mă laşi singur am să ştiu să mor

Fără durere-n urmă să mai las,

Nemaifiind e-atâta de uşor

Să îmi rămână vorbele în glas.

De mă laşi singur am să ştiu cât dor,

Acoperă capacul la sicriu,

Eşti preafrumoasă, n-am să pot să mor,

De dragul tău eu voi rămâne viu.

Câtă nevoie am de al tău gând,

Ca de-un surâs pentru o gură-amară,

Eşti prefrumoasă să nu ies din rând

Să-mi dai sărutul care mă omoară.

Câtă nevoie am mereu de tine

Ca pentru gură un ales cuvânt,

Eşti preafrumoasă să mai ştiu de mine,

Doar amândoi putem fi pe pământ.

Dar de nu vrei, iertarea nu mai are

Un rost, un loc, o inimă, un gând,

Şi rămas singur n-am să am uitare,

Ci numai ochii între ploi plângând.

Şi-un curcubeu va desena pe zare

Cât de frumoasă eşti, cât de dorită,

Şi Dumnezeu mă va aduce-n stare

În braţe să te ţin preamultiubită.



TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.