NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ COSMIN ŞTEFĂNESCU

 O ALTĂ FATA MORGANA

Se povesteşte

că fata şi-a făcut ucenicia în umbra himerelor

şi că i-au fost date daruri din umbră

vălul nici uneia nu se risipi

ca dealtfel şi la naştere

aceleaşi simţăminte,

aceleaşi umbre,

umbre bolnave,

doruri bolnave.

Astfel se născu şi crescu

fata copil

fata femeie

fata morgana

o umbră reală imaterială

o iluzie ce parcă ne blochează minţile

într-un punct fix:

existenţa unui Eden imaginar – mirajul.

 

Acum e în chinuri groaznice

căci naşte impresia generală

fata morgana

fata femeie

fata copil.

 

 

 

 ATUNCI

 

Când oamenii se transformă-n robi

Şi când din fier se fac noi arme

Clepsidra vieţii nemaiputând suporta

Se sparge-n mii de cioburi şi… adoarme

 

Când florile se ofilesc de timpuriu

Şi se sădesc doar pe morminte

Totul ţi se pare înfiorător

Şi nu-l mai poţi scoate din minte.

 

Când porumbeii albi se sufocă

Nemaiputând aduce menirea vieţii

Armele se-nmulţesc peste măsură

Şi-n cavouri plâng poeţii.

 

Când câte o mamă moare, cu o lumânare

Pe mormântul copilului său, erou,

Visul „Tinereţii fără bătrâneţe” se spulberă

Clepsidra vieţii moare şi mor şi eu … adieu!.

 

 

 ERA MORILOR A APUS

 

Suntem asemenea cavalerului de la Mancha

ne luptăm necontenit cu morile de vânt,

mori de sărăcie lucie,

mori de foame;

sunt mai multe feluri de a muri;

mai nou am uitat de toate acestea,

şi pe vorbe de clacă

ne-ncadrăm în alianţă;

Ce idee îndrăzneaţă?

jucăm şi noi roluri minuscule,

precum Iuda,

cumpărat cu treizeci de arginţi,

apoi ne scobim înfometaţi printre dinţi,

căci ţeluri înalte avem,

şi şomeri câteva sute de mii;

noi aderăm la ăia in valul două mii;

am învins morile de vânt,

căci nu mai funcţionează nici una,

am înrobit ţăranii acestui pământ

cu  ura şi cu minciuna.

 

 

 

 

SÂNGE BALCANIC

 

Trupul copilului lovit cu furie

de-o bombă nebună

naşte sânge;

clopotul din  turla bisericii

paşte moarte;

copilul balcanic, răpus,

a murit cu zâmbetul pe buze,

parcă-l adormiseră muze

într-un feeric apus.

 

 

 
CĂŢEI AUTOHTONI

 

Mulţi căţei autohtoni

ne dau marea cu sarea

şi-şi netezesc cărarea;

noi le citim în jurnal

şi le descoperim nepăsarea

că ciolanul e unul,

şi e de ros,

că scaunul e fragil

şi unsuros

şi poţi cădea orbeşte în abis;

căţeii cu greu, apoi, se vor trezi din vis,

în faţă doar c-o strachină de zeamă lungă;

sperăm, cum noi ne-am învăţat cu ea,

şi lor să le ajungă;

apoi un vaccin de rabie le vom administra,

deparazitări de scabie le vom efectua,

şi pentru jigodie îi vom înţepa.

 
PASĂREA PHOENIX ÎŞI CAUTĂ  LOC DE VECI

 

                             CUGETĂRI RECUGETATE

                             Motto: „Unde nu există Dumnezeu,

                             Pasărea Phoenix  redevine cenuşă”

                                                        MANOLE  AUNEANU

 

Pe ce ne vom mai construi castele de nisip?…

Poate, pe creatura din imaginea unui video-clip,

Sigur pe ambiţii prosteşti de protestatari modeşti,

Pe efemere clipe trăite de oameni din zodia peşti.

 

De nu mai există spaţiu să-l sorbiţi cu nesaţ

Duceţi-vă la oracolul din Delphi să vă ghicească-n zaţ,

Să arunce cu băţu-i fermecat în Orient,

Să vă expire vremea-n buncăr sau recipient.

 

Duceţi-vă de-l căutaţi pe marele titan,

Marele Marpa traducătorul- ioghin tibetan

Întrebaţi-l de spaţiu, de… existenţă,

De reincarnare sau ascendenţă.

 

Sorbiţi nenumărate rânduri, stârniţi vijelioase vânturi,

Creaţi un vis irealizabil, născut din brazde de simboluri;

Mai naşteţi un nou paradis; de nu în realitate, măcar în vis

Sau creaţi oameni „soma” bătând din palme şi scandând: bis…

 

Nu, nu am înnebunit cu toţii, dărâmăm tot ce mai avem bun în noi,

Ne mândrim c-am devenit monştri şi că-n istorie îi vom umbri pe eroi

Sunt vremuri grele,… incandescente nevoi se nasc drept rezultat,

Ochiul dracului zâmbeşte; ne-a vrăjit cu luciul său, ne-a încântat.

 

Mai nou, ştiţi?!… pasărea Phoenix îşi caută loc de veci

Să-i cedăm buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul

nostru un beci

Oferiţi-i răgaz suficient, este-n spasmele morţii,

Bat clopotele, cadavrul este-n faţa porţii.

 

Acum din cenuşă se nasc flori de mucegai;

Preoţi-farisei, miniştri idioţi;… biete flori de putregai

Încântaţi de puterea banului, acest rău – necesar,

Ce alţii îl caută în mină sau la sapă în zadar.

 

Chiar!… şi pe arca lui Noe lighioanele au făcut răzmeriţă,

Ba’ că vor să fie libere şi stăpânul trebuie închis în temniţă,

Ba’ stăpânul să-i ajute c-a venit o tornadă şi le-a stricat căsuţa

Şi nu mai vin ajutoare din străinătate şi-i va bate mămicuţa.

 

Apropớs!… pe ce ne vom mai construi castele de nisip?

Pe zâmbetul vre-unui mai – mare, fals şi stereotip?

Îngăduiţi-mi să cred că pasărea Phoenix are dreptate să-şi caute loc de veci

Deci, cedaţi-i buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul nostru un beci.

 

 

 

 

 

POEZIE FĂRĂ SFÂRŞIT

 

Un sfat: caută să înţelegi sensul cuvântului,

caută să fii ca un puf pe aripa vântului,

lasă-ţi cuvântul să se scalde în miere,

lasă-l căci timpul se scurge şi piere.

 

Tot tu, fii bun, sădeşte-ţi un univers

Bazat pe medalioane din lacrimi de vers,

Pe picturi rupestre din o altă eră

Se născu din vise de poeţi o himeră.

 

Uită-ţi de nume şi de societate

Şi vei putea visa la libertate,

Iar ca situaţia să nu-ţi pară mai puţin ridicolă

Sparge mormântul lui Tutankamon să vezi dacă-i caniculă.

 

 

 

DRUMUL CENUŞII

 

Mi-aş dori să nu mai fiu trist

să nu mai locuiesc într-o lume bolnavă,

într-un spaţiu acoperit de lavă, insist!…

vreau să exist – insist să-mi distrug masca cea gravă.

 

Am uitat că m-am născut între aştri

şi-am coborât odată cu Adam şi Eva din paradis,

sau poate a fost vis!… voi răscoli printre nouri albaştri,

îi voi întreba pe-ai posterităţii pilaştri dacă am căzut în abis.

 

Aş dori să redevenim iar puri şi-n vogă să fie liniştea,

iar de nu s-o luăm pe drumul cenuşii şi cu ajutorul acestuia noi, supuşii 

Îngenunchind Lui ne vom spune rugăciunea

numai astfel ne vom dobândi înţelepciunea şi vom fi iar mai copii.

 

Dar mă trezesc şi nu mai vreau să fiu trist,

vreau prin drumul cenuşii să-mi tăvălesc existenţa

şi să uit că mai exist

insist… insist…

 

 

FANTEZIE

 

Odată, cândva, demult, în timp,

răpus de griji    şi de-anotimp,

fugind de aparenţe sumbre,

de negi, de bube şi de umbre,

 

m-am refugiat în imaginara-mi lume,

sperând să fiu un om şi nu un nume,

dar şi aici nemărginită deziluzie – am fost proclamat zeu

mai mare decât Allah sau însuşi Dumnezeu.

 

Strigat-am atunci cerului deznădăjduit: Doamne – ţi-am greşit!

Te rog, mă iartă, căci în gândul meu sacrilegiu am săvârşit,

devenindu-ţi egal într-o lume ireală; şi tocmai cine?!… eu!…

o stârpitură, o efemeridă, un vierme bicisnic, un scarabeu.

 

 

 

LABIRINTUL GÂNDURILOR

 

Negreşit, m-am adâncit stupid

În amalgamatul labirint al gândurilor:

Fireşte, nu voi uita s-admit

Că tristeţea-i un loc al zidurilor.

 

Uneori îţi pare că-ţi şopteşte discret tăcerea:

Totul este monoton în aceste locuri, amice,

De-ajungi în labirintul plângerii, s-asculţi durerea,

Să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă aice.”

 

Iar când şopteşte lin, e susur de fântână

Şi când te asurzeşte e tunet de avalanşă;

Uneori este o hidoasă bătrână,

Alteori o zână ce posedă o fermecată cămaşă.

 

 

 

TABLA DE ŞAH

 

Paşii celor ce greşesc se aud pe caldarâm

Sunt veşnicii paşi ce se aud şoptind:

Suntem noi, coborâm, coborâm

Spre infernul sufletelor noastre.

 

Sunt nebunii soldaţi ce se luptă din obişnuinţă,

Cei ce neagă orice credinţă,

Cei ce au drept adversari

Răutatea celor mari.

 

Deseori câte un soldăţel de lemn

Cade de pe tabla de şah ucis

Atunci se deşteaptă din vis

Şi dă fuga la muntele cu apă moartă şi apă vie.

 

Sperând pe soldăţel să-l mai învie.

Dar vai!… minuni nu se mai pot face,

Căci fântâna cu apă moartă şi apă vie

A secat „sine die”, în vreme de pace

 

 EPISTOLĂ PENTRU MINE ÎN MINE…

 

Totu-i în mine, într-o continuă schimbare,

Ca întreaga natură a întregii planete.

   Natură vie, eu sunt parte componentă

Din templul tău înalt; Templul iubirii veşnice.

 

N-ar fi de mirare, să se deştepte stânca,

Cu toate că face parte dintr-o natură rece,

Ar fi ca o reîncarnare după un somn,

Adânc somn, de sute de mii de ani,… o pulbere care va trece.

 

Poate s-a luminat de ziuă, poate-i încă noapte,

Şi stau gândindu-mă la nimic;

Stau ascultând susurul de izvor al tăcerii,

Ciudată tăcere,… ce uneori e de plumb sau de altceva.

 

Petalele de vis printr-un miracol au devenit realitate

Şi caliciul acestei flori de jad este o stea;

Închipuiţi-vă nespusa-i frumuseţe,

Dumnezeiasca înfăţişare ce ca o cometă spaţiul străbătea.

 

Da, este de-o neasemuita frumuseţe floarea de vis,

Floarea speranţei,… aud cum spune Eu-mi interior;

E-un tunet de avalanşă, un pustiu în pustiu,… ucis,

E un glas ce mă doboară-n exterior,… în abis.

 

Din templu-i înalt, temporar invizibil

Între ceţuri şi pufoşi nori,

Se scurge-ntr-un zguduitor tic-tac,

Sau într-o lumină orbitoare, uneori.

 

Din cronica timpului, trecut, prezent, viitor,

Natura a pornit să cearnă gânduri nebuneşti,

Despre nemuritoarele şi totuşi muritoarele astre cereşti,

Despre tot, în definitiv despre nimic concludent,

despre ciudatul cuvânt „exişti”.

 

Am ştiinţă cum că recea coloană a infinitului

Este o simbolică legătură a pământului cu cerul,

Asemenea crucii pe care Iisus a fost crucificat.

Probabil coloana este o cruce pentru eternitate

care va răpune veşnicul păcat.

 

 

FATA  MORGANA

 

Am fost vrăjit de-ameţitoare gânduri

Şi de pufoşii fulgi de nea

Privesc la ei; cad valuri-valuri

Cu ei revine muza mea

 

Nu-mi mai pot dezlipi ochii de pe geam

Ninsoarea cu ale ei lacrimi universale mă fascinează,

De-odată muza-mi apare; agonia înaintează,

Totul se preschimbă într-un glob de cristal.

 

Dar, parcă-i alta, e schimbată

Un chip îngheţat plin de mister

Se-apropie de mine dintr-o dată

Eu îngenunchez rugându-mă la cer.

 

Da, da… ea e; muza-mi apare, rece glaciară,

Cu-n toiag de gheaţă în mâna-i ireală.

Gândeşti c-ar fi Crăiasa Zăpezii – Zâna treptelor de jad,

Şi totuşi răceala-i o aseamănă c-o nefiinţă din iad.

 

Mă adâncesc în  meditaţii încercate de întrebări amare:

  – Cine eşti tu fiinţă rece şi luminoasă ca Luna?

Cine eşti de vrei să-i semeni muzei mele, oare?

De ce ţi-e formată din spini de gheaţă cununa?

              De-mi răspunzi sau nu la vreo întrebare

              Mi-e indiferent, îmi este totuna…

 

Deodată, pecetea morbidă a tăcerii se lasă,

Întrebările îmi îngheaţă pe buze.

O simt,… simt cum îngheţându-mă m-apasă,

La ce oare gândeam? Nu-mi mai amintesc.

                               Ba da… la zăpezi ce nasc monştri

                                Şi la muze

 

Tăcerea a fost abolită, răspunsul vine înfiorător de rece,

Fiecare cuvânt al ei e un pumnal, fiecare rictus mă-nfioară.

Simt o sfârşeală, nu ştiu cu mine ce se petrece,

Dar ceva sau cineva simt cum cu sânge rece mă doboară.

 

Mai pot s-o privesc şi… să mă-nfior;

Zâmbetul feţei îi e dăltuit dureros,

Sceptrul îngheţat spre mine-i întins ameninţător;

Încerc s-o distrug privind-o duios.

 

Mulţumescu-ţi, Doamne, c-am rezistat s-o ascult

Glasul îi era harapnic, ba urlet sau tunet,

Urechile îmi ţiuiau cumplit.

 Ştiu că Te-ai abţinut să o ucizi cu un tunet.

 

Degeaba! Am venit cu recea mea suflare

Sperând, dorind a te supune,

Totul e-n zadar şi rău îmi pare.

În veci de-aş încerca nu te-aş răpune.

 

Pentru a mă apropia de tine de-acolo, dintre nouri şi aştri,

Copiat-am muza-ţi poetică măreaţă

Printre stele şi pufoşi nouri albaştri

Vino cu mine în palatu-mi de gheaţă

 

Mi-e imposibil să te urmez, peste putinţă!…

Eu sunt muritor, iar tu eşti nefiinţă,

Numele tău e „Fata Morgana”, iar al meu e „Viaţă”,

Şi-apoi, privirea şi suflul tău mă îngheaţă.

 

Sau poate numele tău e „Infinitate”, iar al meu e „Speranţă”.

Deci, te du într-ai tăi nouri albaştri, te-nalţă

Şi priveşte-ntr-o oglindă un crâmpei de soare,

Atunci vei descoperi că sufletul-mi nu moare.

 

Morgana mă ascultă şi-mi vorbeşte:

– Vino cu mine-n palatu-mi din ceruri,

Iar numele tău fi-va „Viaţă fără de moarte”

Infinitatea o vei descoperi în palatu-mi de nouri

 

Aş vrea să te-nlănţui, crăiasă a coşmarelor,

Să pun să fii topită de bunul meu stăpân, Soarele,

Să ţi se şteargă urma nefastă în lumea viselor,

Să-ţi topesc cununa, toiagul de gheaţă, picioarele…

 

 

 

MINTE BOLNAVĂ

 

Ceasurile au amuţit,

tăcerea a acoperit de mult cadavrele umanităţii

stinse şi risipite de molozul uitării.

Pământul în univers a devenit o sferă nefolosibilă,

o minge uitată printre aştri şi stele;

numai monştri de piatră parcă încă mai suflă,

ce-i drept…

chiar şi piramidele lui Keops

s-au mai ruinat un pic,

acum plouă… plouă… plouă.

 

 

 

 

REÎNCARNARE

 

Ce dacă omul e profanul distrugător al planetei?!

Oricum, mâine va fi un deşeu-lut,

Un martor ascuns într-un crater din sânul Gheenei,

Un adevărat nimic din pământ,… atât de mut!…

 

Sigur, azi e fiara ce doreşte supremaţie,

Mâine va fi stăpânitorul unui imaginar Univers,

Dar timpul îşi va pune pecetea şi va zice: „Fie!…

Fie ca totul să fie revers!”

 

Dar acest revers cu ameninţătoare secure

Nu-i obştescul sfârşit decât al corpului găunos,

Căci sufletul va găsi ocrotire

Într-un alt trup: de floare, de fiară…

Oricum ceva mai frumos.

 

 

 

 

 

 

PASĂREA PHOENIX

 

E secetă în sufletele noastre

Soarele necruţător a ars orice urmă de bunătate

Parcă întregul sistem solar

S-ar rezuma doar în dogorâtoare ură,

În inexorabila modalitate de autodistrugere,

În veşnicul păcat omenesc

 

De ce nu face bine seceta din suflete

Să se mute-n petele negre ale istoriei,

Să pârjolească tot ce-a fost mizerie?

Iar noi, cei dăltuiţi între marmura prezentului şi viitorului,

Să redevenim puri şi buni,

Să reclădim iarăşi mitul păsării Phoenix.

 

Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,

Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,

Omul să nu-l mai privim ca pe-o fiinţă hâdă,

Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie

La susurul minunat al izvoarelor,

Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul

 

 

 

 

ALEA IACTA EST!

 

Braţul care a aruncat

zarurile în curcubeu,

nu a fost al tău,

şi nici al meu

a fost al unui suflet răvăşit,

de durere şi tristeţe împietrit,

firul de mătase ce zboară în vânt,

e pânza unui păianjen zănatec şi tânt,

dar totul, absolut totul se naşte din pământ

şi trilul mierlei şi scâncetul copilului,

chiar naşterea curcubeului anonim

îşi caută prin orizonturi un pseudonim,

treptele-i inegale şi de lumină,

ne fericesc şi ne animă.

 

 

PROBA  OGLINZILOR

 

Uneori suntem abandonaţi de visele noastre

Unui soi ciudat de ură

Pur şi simplu te simţi trădat

Şi împietrit acţionezi

Sub îndemnul impulsului

 

Uneori ai dori ca odiseea vieţii tale

Să străluce-n lumea mare

Dar contradicţia întâmplării

Face ca totul sub un foşnet abia perceptibil

Să declanşeze distrugerea imaginii create

 

Uneori ar trebui să fim supuşi probei oglinzilor

Să putem prevedea totul

Să distrugem oglinzile ce-au luminat tainiţele negative

Ale sufletului îmbâcsit inconştient

Cu demonul bolnav şi zdrenţuit al urii.

 

 

 

 

VEŞMÂNT NOU

 

Am atâtea să-ţi spun

dar versurile

se zbat captive

cu aripi de întuneric

în febra cuvântului nespus

căci au veşmânt nou

şi aripi translucide

de înger

iar lacrimile agonizează surd

în vălurile ţinute de zăgazul pleoapei;

Simt că nu-ţi voi spune totul

că nu voi avea răgazul clipei

crede-mă

am atâtea să-ţi spun

iar versurile cu aripi de întuneric

suferă în febra noului veşmânt

din petale de sfânt.

 

 

 

ÎN NOI

 

Dumnezeu s-a plictisit de noi

în clipa declinului

şi şi-a schimbat mereu locul

dar oamenii tot l-au găsit

efectiv se simţea prigonit

şi într-o clipă

de zbucium universal

găseşte în sfârşit

locul unde să se ascundă

căci cu siguranţă

acolo nu va mai fi căutat

şi astfel s-a ascuns Dumnezeu

în noi.

 

 

POEZIE AUTISTĂ

 

poezia şi muzica

au fost

citate în instanţă

chipurile nu mai spun totul

şi c-au devenit

un fel de zdreanţă

cele două surate

au ieşit la bară

şi s-au apărat

de democraţia prost înţeleasă

de timpul damnat

spunând că arta

exilată într-un turn

de străvezie ce era

a sucombat.

 

 

ERA MORILOR A APUS

 

Suntem asemenea cavalerului de la Mancha

ne luptăm necontenit cu morile de vânt,

mori de sărăcie lucie,

mori de foame;

sunt mai multe feluri de a muri;

mai nou am uitat de toate acestea,

şi pe vorbe de clacă

ne-ncadrăm în alianţă;

Ce idee îndrăzneaţă?

jucăm şi noi roluri minuscule,

precum Iuda,

cumpărat cu treizeci de arginţi,

apoi ne scobim înfometaţi printre dinţi,

căci ţeluri înalte avem,

şi şomeri câteva sute de mii;

noi aderăm la ăia in valul două mii;

am învins morile de vânt,

căci nu mai funcţionează nici una,

am înrobit ţăranii acestui pământ

cu  ura şi cu minciuna.

 

 

 

Pseudo- muzică

 

Abandonaţi în aste vremuri

Unde renumele este ocară

Se născură tineri trubaduri

Să cânte romanţe prin ţară.

 

Se  învineţiră grav proştii

Ascultând cu greu balade

Voiau repejor manele boşii

Nu s-asculte doine fade.

 

Astfel vremurile născură

Rapsozi– manelişti o droaie

Plagiatori de anvergură

Ciuperci ivite după ploaie.

 

Mai nou, au apărut osanale

Adusejeep-ului”cel nou

Cântă oameni de valoare

Despre maşina unui bou.

 

Lumea înnebuneşte ascultând

Pseudo- muzica e la înălţime

Nu mai auzi doinele vrăjind

Pe români, ca în vechime. 

 

Ce greu îmi este să înţeleg

Ce se întâmplă cu ăst’ neam

Care s-a luptat să fie întreg

Şi nu prea este-ntreg neam

 

 

 

FĂURITORUL

 

Meşterul a zidit eternul feminin

Ca pe un compozit de speranţă

Iar monastirea este falnică de secole

Îmbrăcată cu un giulgiu translucid de ceaţă.

 

Câtă măiestrie, cât suflu şi câtă viaţă aduce

Giuvaerul care pe locul blestemat străluce’

Un mărgăritar şlefuit de pe care făurarul

Spre infinituri celeste şi-a purtat harul.

 

Din locul în care a căzut şi s-a zdrobit

A ţâşnit un izvoraş dătător de viaţă

Oamenii în acel loc fântână au sădit

Pentru pelerinaj întru’ speranţă.

 

Astfel, meşterul în durerea lui pustiitoare

A creat legenda Anei cea nepieritoare

Şi a zidit cu un suspin eternul feminin

În peretele monastirii, ca-ntr-un veritabil scrin.

             

Pân’ la gleznişoare,

Pân’ la pulpişoare,

Pân’ la buzişoare,

Pân’ la ţâţişoare…

 

 

 

ZVASTICATO

 

Împinşi de vremuri criminale,

de valuri ce în focuri dănţuie,

s-a gândit şi „alianţa”

să-şi probeze armele,

şi-n fine să se dezlănţuie

la un sfârşit de secol;

înfiorătoarele muze

şi-au pus pecetea

terifiantă şi tenebră

cu noxele şi fumul cancerigen;

se plimbă şi liniştea funebră,

căci morţii din morminte au ieşit

la judecata de apoi;

în jocul acesta mizerabil

avem, bine-nţeles, un rol şi noi,

de curve şi de trădători,

de masochişti, violatori de tratate –

suntem cei ce-l înjunghie pe la spate

pe frate.

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.