NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ CRISTIAN LISANDRU


cristian-lisandru

Pictură neterminată…

Am cumpărat un şevalet

de la un bătrân pictor ratat

şi am plecat la munte pentru a desena

nemărginirea…

În tren, aşezat la fereastra compartimentului,

m-am imaginat un Rembrandt modern,

pregătit pentru a lăsa posterităţii

mostre geniale din talentul meu nativ…

Cu pensulele în buzunar,

cu un set de culori extrase

din ultimele raze de soare ale anotimpului,

am urcat către culmi

dând bineţe ciobanilor

care coborau către sate cu turmele,

desăvârşind transhumanţa…

Mă simţeam plin de energie creatoare şi,

pentru o clipă,

am trăit vitualul moment

în care tabloul meu se vindea la licitaţie

pentru sume astronomice,

iar mesageri ai muzeului Luvru

încercau să mă convingă

că pânza intitulată „Salt spre veşnicie”

merită să stea pe perete

alături de Mona Lisa lui Da Vinci…

Întreaga zi mi-am petrecut-o în faţa unei peşteri,

privind către vârfurile munţilor bătrâni ca timpul,

cu şevaletul alături,

fără să trag nici măcar o tuşă…

Când s-a lăsat seara,

am realizat că pictura încă neterminată

va rămâne pentru totdeauna

în stadiul de proiect

şi am înţeles că nu putem să fim Rembrandt

doar pentru că am cumpărat un şevalet…

Am revenit în oraş cu un tren

în care se discuta despre ultimul film de la HBO

şi despre majorarea preţului la produsele de consum,

mi-am cerut scuze în gând de la Da Vinci

şi am revândut şevaletul, în pierdere,

aceluiaşi pictor ratat

care mi-a zâmbit condescendent…

––––––-

ARTISTUL

Am cunoscut odată un artist nebun.

Vedeam în ochii lui

Nostalgia artei universale,

Chinul permanent al truditorilor în piatră,

Eforturile pictorilor uitaţi de lume

În ateliere prăfuite,

Căutând prin buzunare

O ultimă monedă

Pentru o ultimă pensulă…

Citeam în ochii acelui artist nebun

Paradoxala fericire de a fi un neînţeles,

Bucuria de a împărtăşi cu tine însuţi

Revelaţiile de la primul cântat al cocoşilor,

Incomensurabila dorinţă

De a muri şi de a renaşte

Într-un tablou care nu va fi cumpărat

Decât după moartea ta,

Într-un bust ciobit din neatenţie,

Într-o frescă decolorată de ploi,

Într-o pată de culoare universală

Privită de ochi care încearcă să înţeleagă

Dar nu pot.

Şi atunci am plecat de lângă acel artist nebun,

Încercând să mă rup de lumea lui,

Realizând în cele din urmă

Că de toate poţi fugi în viaţă

Dar nu şi de umbra ta…

––––––––––-

Breaking News

Atacul informaţional permanent

Reuşeşte să pună în plan secund sentimentele

Şi prezintă orice fărâmă de trăire sufletească

Prin filtrul breaking news

Ne iubim sub formă de ştire,

La ore fixe,

Iar atunci când îmbrăţişările noastre cresc în intesitate

Văd pe flux că o maşină capcană

A sărit în aer

Pentru a demonstra încă o dată

Intoleranţa la care s-a ajuns în noul mileniu…

Te sărut între două conferinţe presă,

Te mângâi tandru,

Pregătind articolul pentru mâine,

Încerc să nu-ţi descriu în cuvinte prea dure

Ultimul atac terorist

Dar nu reuşesc…

Mă întrebi ce se întâmplă cu noi,

„Ce facem noi, Cristi?!”,

Iar eu îţi ofer în dar înregistrarea

Ultimului discurs al unui

Preşedinte rupt de o realitate

Pe care nu o mai percepe

Din cauza informaţiilor trucate

Care îi sunt oferite în fiecare dimineaţă,

Alături de cafea…

Dragostea nu mai face faţă

În lupta cu mass-media,

Dar m-am hotărât să rezolv această problemă

Apelând, bineînţeles, la tehnica modernă…

Am să instalez un studio de televiziune

În sufragerie

Şi am să transmit

Din oră în oră

Un singur mesaj:
”Breaking News: Te iubesc!”

––––––––––––

Colier de scoici

Ţi-am presărat în păr nisip adus de mare

Şi am prins la gâtul tău colier de scoici

Culese de pe o plajă pustie

A unei insule pustii…

Te-ai înfiorat şi şoaptele-ţi catifelate

Mi-au confirmat că ai înţeles:

Trăiesc în romantism vehement,

Romantismul mă consumă frenetic din interior,

Iar eu mi-l injectez în suflet

Prin intermediul ochilor tăi.

În jurul nostru este presărat praf de uitare

De către pragmaticii noului mileniu,

Ni se administrează calmante

Pentru a nu ne revolta împotriva prostului gust

Şi ni se promite că vom trăi mai bine

Dacă acceptăm să declarăm

Sub semnătură

Că nu vom mai visa frumos…

Tu eşti singura alături de care

Urmăresc spectacolul grotesc al vieţii mizere

Râzând în hohote…

La gâtul tău,

Colierul de scoici culese de pe o plajă pustie

S-a transformat în colier de perle

Şi am mers mână în mână,

Spre lumina lunii,

Călcând pe valuri atenţi, cu grijă,

Pentru a nu şifona cumva spuma albă

A gândurilor noastre…

–––––––––––––

Curcubeu

Mă preocupă imposibilitatea

De a atinge curcubeul

Atunci când doresc să îmi colorez

Sufletul în nuanţe fistichii…

Încerc să inventez o maşinărie

Destinată împlinirii acestui vis,

Însă toate eforturile mele

Se încheie, invariabil, cu eşecuri usturătoare.

De fiecare dată,

Curcubeul râde dintre nori

Şi lasă pe cer mesaje din care reise că

Nu voi atinge nicicând fericirea

De a striga cu toată fiinţa „Evrika!”

Pun orgoliul personal mai presus de orice,

Strâng din dinţi

Şi mă transform în curcubeul tău…

Te colorez în nuanţele fistichii

Dorite de mine

Şi scriu pe caldarâm, cu frunze uscate,

„Nu mai am nevoie de un curcubeu

Pe care nu îl pot atinge niciodată!”

Dintre nori, arcuindu-se între plus şi minus infinit,

Curcubeul intangibil

Revarsă peste amândoi ploaie pastelată

Care ne udă,

Lăsându-ne înrămaţi într-un tablou nesemnat,

Nevăzut,

O natură vie care nu va fi scoasă la licitaţie

Niciodată…

––––––––––––––-

Dialog cu ploaia…

Întotdeauna am simţit nevoia să ascult

Poveştile ploii,

În pofida faptului că relaţia mea cu

Anotimpul ploios

Nu este una tocmai cordială…

Fecare picătură prelinsă pe geamul ferestrei

Îmi vorbeşte despre

Locuinţe lacustre în care adormi

Ascultând mângâierea valurilor

Şi oda stropilor căzuţi pe acoperişul

De trestie…

Port de fiecare dată un dialog cu ploaia,

Invocând necesitatea unei umbrele

În cazul în care m-aş plimba cu sufletul descoperit

Printre rafale,

Iar răspunsul pe care îl primesc este, de fiecare dată,

Acelaşi:

„Când picături de ploaie ţi se preling pe suflet

Nicio umbrelă nu-şi găseşte justificarea…

Încearcă să păşeşti desculţ pe trotuare,

Dansează pe ritmul ploii şi vei simţi

Bucuria pământului uscat care primeşte apa vitală

Şi răcoarea izbăvitoare…

Tu eşti ca pământul,

Ai nevoie de fiecare picătură de ploaie

Aşa cum ai nevoie de fiecare picătură de dragoste

Pe care o cauţi şi doar îţi imaginezi că o găseşti…”

Am tras draperia, dorind să nu mai văd chipul tău

Printre picături,

Dar sunetul ploii a năvălit peste mine

Şi atunci mi-am lăsat sufletul descoperit…

Am ieşit desculţ pe trotuar,

Fără umbrelă,

Şi m-am plimbat o vreme visând la o locuinţă lacustră

În care să facem dragoste

Printre picături de ploaie

Eternă…

–––––––––––––

E şi mâine o zi…

M-am hotărât să fug din propria inconstanţă

Şi voi evada chiar în această seară, la ora „H”…

M-am plictisit de tot ceea ce vreau să fac,

Nereuşind aproape niciodată să duc la bun sfârşit

Planurile făcute…

Am tăiat deja gratiile de la celula inconsecvenţei mele,

Folosind pila ta unghii…

Probabil o să spui râzând

„Te vei plictisi curând de statutul de evadat

Şi vei reveni singur în celulă,

Acolo unde te simţi cel mai bine.

Inconstanţa are şi ea farmecul ei…”

Uite, iubito, să ştii că mi-am făcut deja bagajul,

Ceea ce înseamnă că evadarea plănuită

Nu este doar un capriciu de moment…

Am pus în rucsac adiere de neant,

O aripă frântă de cocor

Şi CD-ul vechi de pe care Eric Clapton

Îmi recomandă să fiu un pelerin…

Mi-am propus să încep o nouă viaţă,

Să fiu constant,

Să pun punct acolo unde acum

Pun doar virgulă

Şi să abandonez pentru totdeauna

Punctele de suspensie şi semnele de întrebare

La care nu dau niciodată răspuns…

Te anunţ că voi evada în această seară la ora „H”,

Chiar atunci când tu aştepţi să recunosc

Că a mai trecut o zi

Fără să duc nimic până la capăt…

Am împletit o frânghie din planurile de viitor

Şi voi coborî pe ea,

Încetul cu încetul,

Către abisul unde sper să supravieţuiesc

Prin statornicie…

Râzi…

Iar râsul tău sănătos

Mă readuce cu picioarele pe pământ

Şi îmi spun:
”E şi mâine o zi”…

–––––––––––––

Firul de nisip

Îmi plânge în palme un fir de nisip

Adus de vântul predispus la tango nesfârşit

Cu noi, frunze desprinse pe de pe crengile vieţii…

Recunosc în palma mea o frântură de castel

Construit de copiii care râd din tot sufletul,

Neînţelegând de ce sunt adulţii atât de serioşi câteodată…

Firul de nisip este protejat de vântul turbat

Dacă închid pumnul,

Iar dacă voi găsi în buzunarul de la piept

Un loc pentru el,

Aş putea să declar că am propriul meu castel

În care să mă ascund de mine însumi.

Amăgire? Iluzie? Lipsă de responsabilitate?

Nici vorbă…

Atunci când realizezi că în palme îţi plânge un fir de nisip

Te poţi regăsi printre puţinii visători ai lumii

Care nu au nevoie de medic

Pentru a învăţa să descopere

Liniştea rătăcită prin rafturile biroului cu obiecte pierdute.

Întâlnirea cu firul de nisip

Şi comunicarea cu el

Reprezintă

Ultima redută a oamenilor normali

Care sunt invitaţi la cabinete medicale

Pentru a intra într-o armată

A celor aflaţi în imposibilitate de a gândi

Fără să aibă în buzunar

O reţetă…

–––––––––––––––

Floare de mină…

Dintre toate florile lumii,

Am ales pentru tine

Floarea de mină…

Floarea adâncurilor nu poate fi pusă într-o glastră comună

Şi nici nu trebuie udată în fiecare zi.

Ea străluceşte în întunericul nopţilor noastre,

Ne oferă dor de lumină şi

Frântură de adânc,

Trimiţându-ne cu gândul către întunecimi

În care doar speranţa unei noi ieşiri la suprafaţă

Te ţine în viaţă…

Floarea de mină nu se ofileşte niciodată

Şi miroase a pământ proaspăt săpat

De mâini îndelung bătătorite, care mângâie aspru…

M-ai sărutat pe obraz

Şi în ochii tăi s-au aprins focurile vii

Care ard deasupra comorilor,

Apoi ai aşezat floarea mea de mină

Într-un colţ al sufletului,

Acolo unde nimeni în afară de mine

Nu va mai ajunge vreodată…

Exagerez acum, ştii bine,

Dar cine poate interzice astfel de dorinţe egoiste

În momentul în care întunericul se aşterne mătăsos

Peste două trupuri înfometate

Unul de celălalt?

Din colţul sufletului tău,

Într-o incredibilă revărsare luminoasă,

Floarea mea de mină străluceşte

Din ce în ce mai tare…

–––––––––––––––

Fostei păduri…

Merg prin pădurea încă nedefrişată

De gaterele care urlă continuu, zi şi noapte,

Şi mă întreb în ce scorburi ne vom mai ascunde

Atunci când vom dori să scăpăm

De poluarea sonică, vizuală şi olfactivă…

În jurul meu,

Ecologişti ipocriţi rostesc discursuri lacrimogene

De la tribune construite din lemnul stejarilor seceraţi,

Iar pădurarii mângâie copacii căzuţi, cu gesturi tandre,

Înainte de-i transforma în surcele pentru grătar…

Potecile altădată tihnite ale pădurii

Au devenit azi bulevarde cu şase benzi de circulaţie,

Mărginite, la distanţe bine calculate,

De benzinării, moteluri şi parcări pline de tomberoane

Prin care caută înfometaţi

Urşii ieşiţi intempestiv din hibernare…

Luasem cu mine o busolă,

Pentru că am crezut că mă voi rătăci în imensitatea pădurii,

Dar constat uluit că demersul meu a fost unul hilar,

Ţinând cont că orizontul nu mai poate fi ascuns privirii

De trunchiurile copacilor prăbuşiţi

Pe câmpul de bătălie al propriei păduri…

Desţelenirea pădurilor care ofereau gratis oxigen

Este sărbătorită prin fumul gros al grătarelor

Pe care sfârâie – jertfe moderne –

Fripturile apetisante în care s-au metamorfozat fără voia lor

Mistreţii, căprioarele, fazanii şi iepurii

Trădaţi de o viteză inferioară celei a glontelui…

Sunt invitat la masă sau mi se oferă o sticlă cu apă minerală

De către muncitori care intră cu cizme pline de noroi

În pârâurile cristaline de odinioară…

Ies de pe teritoriul fostei păduri,

Traversez autostrada în construcţie

Şi aproape că sunt împrăştiat

În patru vânturi

De un camion care transportă buşteni

Către fabrica de mobilă…

–––––––––––––––

Gara gândurilor…

Am să construiesc o gară

Din care trenurile mele vor pleca

La intervale regulate de timp

Către destinaţii exotice…

După cum sper că v-aţi dat seama,

Va fi vorba despre un nod feroviar

Al gândurilor aflate în continuă mişcare browniană,

Gestionarea traficului de gânduri

Nefiind o misiune uşoară…

Pentru a urca într-un astfel de tren

Nu are nimeni nevoie de bilet.

Singura condiţie este puterea

De a gândi frumos

Chiar şi atunci când simţi

Cum îţi fuge pământul de sub picioare

Şi te clatini ca beţivul lui Esenin…

Gara va fi construită bucată cu bucată,

Fiecare cărămidă reprezentând o idee,

O dorinţă, o iluzie sau o dezamăgire…

Planurile de construcţie

Nu au primit încă aprobare de la forurile abilitate,

Şi asta pentru că birocraţia

Ucide chiar şi gândurile aflate în faşă…

Totuşi, sunt optimist…

Gara la care visez cu ochii deschişi

Nu va rămâne un veşnic proiect

Nefinalizat

Şi asta pentru că, din fericire,

Nu s-a născut încă

Funcţionarul public

Care să dea un aviz negativ

Gândurilor din noi…

––––––––––––––-

Lumea spiritului…

Undeva, într-o pădure

În care ştirile sunt răspândite

De o ciocănitoare, în alfabetul morse,

Locuieşte vânătorul plictisit de propria meserie…

Uitată în rastel, puşca înfricoşătoare de altădată

Zace ruginind, acceptându-şi în tăcere

Dizgraţia totală,

Iar cartuşele au devenit suporturi nesperate

Pentru păpădii sensibile.

Vânătorul nu mai poate ucide locuitorii pădurii

Fiindcă şi-a dat seama că

Lucrul mecanic consumat în timpul apăsării pe trăgaci

Este uriaş dacă priveşti prin cătare cu sufletul…

Spre marea sa mirare, vânătorul primeşte zilnic

Vizita căprioarelor cu ochi limpezi,

Asistă fermecat la jongleriile viezurilor

Şi îşi răsfaţă privirea atingând

Tablourile pictate inegalabil în cozile

Unor păuni maiestuoşi…

Această pădure despre care povestesc eu

Există în fiecare dintre noi.

Animalele altădată înfricoşate nu sunt altceva

Decât gândurile noastre…

Dacă vom reuşi să ne privim ca printr-o cătare,

Punând sufletul mai presus de apăsarea pe trăgaci

Vom deveni vânători împăcaţi

Cu natura interioară

Şi vom trăi pentru totdeauna

În armonie cu propriul spirit…

––––––––––––––-

O noapte la han

Am înnoptat odată într-un han

Aflat la răscruce de drumuri,

Ca orice stabiliment de acest fel care se respectă…

Veneam de undeva, firesc, şi mă îndreptam, absolut normal,

Către necunoscutul care mă invită

Să călătoresc măcar cu gândul

De fiecare dată când oraşul mă apasă

Cu betonul turnat peste vieţile noastre.

Hangiul mi-a oferit o cameră cu vedere către

Câmpul însângerat de maci,

Cu o lună plină agăţată deasupra, pe un tavan de cer,

Şi mi-a pregătit o friptură

Alături de care stacana cu vin roşu, gros, sănătos,

Nu se plictisea niciodată…

Ploaia lipsea…

Lipsea şi vremea de beţie,

Vorba poetului bolnav de boală şi de gânduri,

Dar în acel han m-am simţit aproape

De tot ceea ce îmi lipsise până atunci

Şi am călătorit către… mine,

Ca şi cum aş fi rezolvat o ecuaţie complicată

Inventată de un matematician genial…

Muşterii hangiului, petrecăreţi tăcuţi,

Ascultau liniştea nopţii şi şoaptele macilor,

Vorbeau despre drumuri îndelung bătătorite de paşi anonimi

Şi spuneau că a fi amorezat de distanţe neparcurse

Este desfătare absolută…

Am plecat a doua zi către destinaţiile mele neatinse,

M-am prelins de-a lungul unei hărţi împăturite în patru

Dar trăiesc fiecare zi în acelaşi han

De la răscruce de drumuri

Şi mă întreb dacă nu cumva acel hangiu discret,

Spectator al unor vieţi în mişcare,

Sunt chiar eu…

–––––––––––––––-

OGLINDA

Mă privesc în oglindă

Şi nu mă recunosc…

Lumea de dincolo îmi pare rece,

Pe alocuri zgâriată, crăpată, aburită,

Fragment dintr-un coşmar existenţial.

Erau vremuri când adoram oglinzile.

Acum le urăsc

Dar n-am puterea să renunţ

La chinul de a mă privi.

Şi o fac zilnic…

Lumea oglinzii există doar în poveştile copilăriei,

Alice a fugit în Ţara Oglinzii

Şi s-a descoperit pe sine

Aşa cum şi eu m-am retras

Dintr-o lume care nu-mi aparţinea

Pentru a mă refugia într-o lume căreia nu-i aparţin.

Mă privesc în oglindă

Şi nu mă recunosc…

Dintre toatre oglinzile lumii

A trebuit să o găsesc chiar pe aceea care

Mă înfăţişează aşa cum sunt.

Închid ochii

Şi atunci mă privesc în oglinda sufletului meu…

Şi nu mă recunosc…

––––––––––––––-

Omul-Clepsidră

Sunt o clepsidră care nu va fi întoarsă niciodată

De nimeni…

Nisipul din mine curge ireversibil,

Revoltat împotriva atracţiei gravitaţionale

Care nu permite să curgi în sus…

Omul-clepsidră care sunt trăieşte aşezat

Pe o măsuţă, în sufrageria

Unde doar un border-collie

Priveşte televizorul ce transmite non-stop

Mesaje subliminale…

Cu nisipul fiinţei mele s-ar putea construi

Mii de castele efemere

Pe o plajă al cărei nisip călcat de paşi grăbiţi

Sunt tot eu…

M-aş putea transforma în sticlă,

În decursul secolelor,

Şi atunci oamenii ar putea să privească prin mine,

Urmărind un film fără happy-end

Al cărui afiş reprezintă o clepsidră neîntoarsă…

Devin o cascadă de nisip

Care curge în spaţiu închis

Şi chem vânturile de la miază-noapte

Pentru a fi purtat, fir cu fir,

Către cele patru puncte cardinale.

Pereţii clepsidrei care sunt

Mă apasă constant

Şi îmi este teamă doar de momentul

În care nisipul din venele mele

Se va termina brusc…

Cum voi mai curge atunci?

„Caut persoană bine-intenţionată care să întoarcă omul-clepsidră.

Ofer recompensă nisipul din mine

Şi promisiunea că voi curge etern,

Conform legii atracţiei gravitaţionale,

De sus în jos…”

–––––––––––––––

Orologiul din turn

Bătăile regulate ale bătrânului ceasornic

Din turnul cetăţii părăsite

Nu mai sunt ascultate, de multă vreme,

De nimeni…

Limbile ruginite desenează constant

Cercul cotidian al scurgerii timpului,

Iar doi fierari cocoşaţi

Lovesc repetat acelaşi nicovale,

Marcând zgomotos fiecare oră devenită istorie…

Nu vom filozofa acum pe tema eventualei

Drame a unui orologiu uitat într-un turn

Al unei cetăţi căzute în ruină…

Abandonarea ei de către foştii străjeri

Este un subiect care nu are nicio legătură

Cu orologiul din turn…

Totuşi, în alte vremuri,

Demult apuse

(cum ar spune cronicarii de modă veche),

Exista cel puţin un angajat

Care urca o dată pe lună

În turnul cu ceas

Şi, ca un adevărat dirijor al timpului,

Ungea cu o pensulă lumea roţilor zimţate

Pentru ca orele scurse să nu scârţâie…

Bătrânul orologiu dăduse tonul petrecerilor de Anul Nou

Sau accentuase, sub ochi îngroziţi ai privitorilor,

Ultimele secunde ale devastatoarelor asedii

Indispensabile oricărei cetăţi care se respectă…

Acum, ceasornicul din turnul cetăţii

A rămas un punct de reper doar pentru luna

Care nu uită niciodată să se prezinte la datorie,

Spre încântarea lupilor ce urlă

Din mijlocul pădurii nesfârşite…

La rândul meu,

Privesc luna care sfâşie

Coroana unui stejar bătrân

Şi îmi simt inima un orologiu

Uitat pentru totdeauna în turnul unei

Cetăţi părăsite…

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.