NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ DANIEL MUREŞAN

De felul împliniriidaniel-muresan1

.

Câte invenţii: iată cântarul, simetria,

repetiţia şi alternanţa…

Mânuim formele spaţiale cu simţirea, judecata şi înnoirea

Am găsit, la ivirea noastră, jucării în formă de flori,

Baloane, înşiruiri de mărgele,

Maşini şi pistoale – ciudăţenii imense –

Şi cărări printre aştri

Dascălii ne-au învăţat să ne ducem la izvoare;

Toate o să pară uşoare şi grele

Învoiala cu vise ne tulbură.

Îngenuncheri şi extaze

Cugetul – lanţ de inele

Şi că nu ştim să ne cumpănim iubirea,

Lăsată pradă privirii;

Ea – temelia şi freamătul fericirii,

Că prea o dăruim pe neguri.

Puţin lăudate intenţiile, vrerea, răbdarea –

Totul atât de mic la modul împlinirii.

Ca întrecerea să fie pe măsură,

Divinul a creat cele văzute şi nevăzute,

A cioplit concavităţi nesfârşite

Şi-a zis : « descifraţi tabloul, că se vor da premii »

Omul le-a acoperit cu spirite, nuanţe

şi plinuri.

.

Idila este predestinată

.

Dacă n-ar exista o idilă, o chemare a ei

am fi atât de săraci, fără speranţe, fără sens

Nici n-am şti de ce ne-a fost dată viaţa

N-am cunoaşte de ce au ochii căldură

oricât de reci

le sunt nuanţele

N-am înţelege, nici pe cât ştim,

de ce are surâsul

atâtea promisiuni şi taine

N-am şti de ce s-au născut florile,

dacă vor să evoce iubire?

De ce se îmbracă oamenii în zile de lucru în

straie de sărbătoare?

Şi chiar dacă ar fi flori s-ar ofili

de tristeţe di prea puţine

momente în care cu suflet curat,

să fie dăruite

Privirea ochilor s-ar pierde

în imensitatea universului,

însoţită de o veşnică tristeţe.

O dată cu hotărârea dinainte a idilei Universul

nostru şi-a găsit ritmul

Această iubire curată şi naivă

poartă o îmbrăcăminte

la fel de nesfârşită ca aceea a populaţiei

oraşului tău

Ea nu-şi încheie imaginaţia plină de dorinţe

nici măcar pentru o clipă

Se zbate între speranţe,

încredere şi teamă.

.

Atâtea necunoscute cuprinde

ceea ce este rânduit să

fie idilă că ştiinţa nici nu încearcă să le desluşească.

Arta nu pridideşte să-i arate feţele,

nesfârşite tonuri,

prin tomurile fără de sfârşit

ce i –au fost dedicate.

Noi nu le putem parcurge.

Ar fi posibil dacă am neantiza legile firii

Am trăi şi am fi martorii ei veşnici

.

Graiul şi onoarea

.

S-a descoperit preţul vorbirii

şi al muţeniei ce înalţă durerea

Faţă de fiecare cuvânt

Plecăm capul la poartă după poartă

Ne confesăm celor ce ne împărtăşesc soarta

Tot cuvinte şi iată vorbe

la dorinţe şi promisiuni

Unde este înţelesul demnităţii?

Înţelesurile sunt avidităţile satanei

De mult şi de azi obligaţii la îngenunchere

râvnesc onoarea

O văd în vise

Ziua vine cu ea ruşinată

Glasul se pierde în tăcere

Bâta, coasa şi securea se rotesc şi izbesc

Sfârşesc doar prin a se lovi

Nu suntem pregătiţi să vorbim

Nu ştim când să tăcem

Graiul şi onoarea s-au născut în blestem.

.

Lumea şi noi

.

Puterile ni-s diferite

Se văd după îngenuncheri

şi anevoioasa ridicare,

Nu-i luată în seamă apriga ori blânda supărare

Forţele aduc greutăţi în jurul unei punţi,

Gata să se prăpădească –

Bunul simţ ne previne;

câştigurile să fie puse la loc,

în clipa următoare

urmează calea preţuitului înţeles;

Cunoaşte fiecare în pete de culoare –

În semne cu linii şi puncte neînţelese.

Şi dacă aşa e viaţa,

Limpezirea vrerii sale e dispută cu nesfârşite înţelesuri

Chemate-s toate de lumea în prinsoare.

Este nehotărâtă şi nu alege partea cea mare –

Poate rămâne aşa până la moarte,

Dacă neaşteptarea nu-i va fi

speculată de cei puţini

şi decişi

Izbesc continuu timpul,

locul, părerile inimii,

Să-şi ajungă destinul

Poate raţiunile şi smintelile venite

de la big-bangul lumii

Deşi îndemnurile înaintării ne aparţin,

Emoţiile şi lacunarul merg în faţă,

Clatină şi zădărnicesc bunul simţ.

.

Aşteptarea e pusă pe ruginite talere

Şi toate din lumea noastră sunt libertăţi

constrânse,

mersuri nemulţumite

.

Tentaţia fructului interzis

.

Cunoaştem din cartea sfântă

ademenirea ce-o face

fructul interzis.

Poate că fructul oprit atrage dincolo de regulile

unei împiedicări oarecare.

Imaginaţia îi măreşte excesiv gustul,

preţuirea.

Firesc ne pare ca atracţiile oprite

odată cu creşterea

durei aşteptării, nu doar să mărească dorinţele,

dar să ne stârnească puterea de a rezista

şi discernământul

şi până la urmă să ne sporească bucuriile dovezii că

avem maqi presus o vrere

Realităţile dezic în cea mai mare parte ce ni se părea normal;

afectul învinge

Nepermisivităţile nu cheamă decât

de formă discernământul

şi voinţa în ajutor.

Se cere în permanenţă aprobare pentru îndepărtarea

împrejurărilor păgubitoare,…

Aprobarea pentru ceea ce

unii numesc proscris

Mergând pe acest drum fructul

cu atât mai mult este râvnit şi înfrumuseţat.

.

Dacă ceva din cale afară de ispititor

s-ar afla pe ape

– un măr interzis – disputa s-ar da între fete şi băieţi.

Apele line s-ar tulbura,

bătălia ar continua

până ce noaptea prin stelele ei

ar înlătura disputa.

Milioane de raze vin cu înţelesul unei experienţe eterne:

Fructul interzis este o amăgire.

.

Replăsmuirea omului

.

Cine a făcut seminţele şi fructele

pe potriva, pe gusturile atât de diferite –

Şi lumea se conduce că vrea el?

Şi la copii, savanţi şi poeţi grimasele se

scufundă în zâmbete ciudate?

Şi a crescut din piatră seacă bogăţii

Avuţiile le-a urmat cu stufoase regrete

De doreşte înţelesuri, le avem în câtimi,

până-n jumătăţi

Iată întrebări ce izvorăsc

şi seacă încrezuta minte

.

El mai întâi şi-a împărţit timpul în orare

Au urmat într-o zi oarecare gâzele,

pentru feluritate şi

plimbarea concertelor

Inspiraţii pe care le mai aplaudăm

.

În una din ere a plăsmuit omul în zbateri

I-a dat multe căutări şi-i mai dă şi azi,

cu speranţe,

cu deversări secate între viaţă şi moarte

Şi ceva pe care insul nu-l recunoaşte

şi-i dă mereu

„Să sporească speţei şi celorlalte fiinţe viitorul”

După obicei a aprobat.

În aceeaşi clipă îi zice că el,

omul, avea ideea,

Că înţelepciunea-i bună,

că are fler şi destul mister

Şi-l tulbură pe Dumnezeu

Şi Marele vrea să-l mai plămădească

o dată fără păcate

.

În pas de dans

.

Jocul înseamnă prindere de mână,

Atâţia zic cuprindere de ochi şi suflet

Batere de paşi, rotiri şi gesturi…

Stau în aşteptare păsările cerului la dansul ivit

Nu prea se ştie dacă surprind tâlcul,

Numărând poantele reuşite

Păsăreştile comparaţii nu aduc

laude stăpânilor

Stângăciile n-au fost întrecute –

spun din clipiri

Atât că sunt curioase,

Sigure de geniul lor înnăscut

De necrezut,

au apărut fulgere pe cer,

Picături în ropote,

Răsuflare întretăiată de vuiete ,

Coregrafi şi ansamblu pleacă în grabă…

Ciudat, cerul nu suportă concurenţa.

omenească ori păsărească

Destul – să se curme – strigă zburătoarele

În cor

Câmpurile şi văile, pădurile şi văzduhul

îşi au jocul lor.

Multe se ascund şi se dau pe faţă,

în pas de dans

.

Cu mâinile întinse

.

Ochi şi urechi la ce lăsăm…

Atenţi la averi şi odrasle,

Cadouri, demnităţi,

înalte demnităţi

Binele să vină ca-n basme

.

Stăm cu mâinile întinse,

Ochii gata să primească

Şi iată! Ne apare în faţă

Doar un boboc de floare

Cât de mare-i aşteptarea –

Şi inocentă arătarea

Să întindem mâinile, să-l frângem?

Ne zice taina, credinţa, învăţătura

Să-l lăsăm să crească mare.

.

Părinţii paranoici

.

Ce imagine neinteresantă şi atâţia

ochi privesc

Imaginea este nemaiîntâlnită

şi nu este privită,

Nu-i cunoscută, percepută

Puşi să poarte portrete

„Indiferenţii încep să le laude

Ce-a fost a trecut

Dar vin articole de lege

Răspunderea nu poate fi declinată,

Se înfierbântă uitarea.

Să memorăm acum şi totu

şi să punem în coşul de gunoi

Mai bine să cercetăm vocaţiile,

să retuşăm ridurile

Să retezăm malformaţiile

Oare ne pricopsim?

Avem şi specialişti în imagine,

doctori în reprezentare,

Care ridică la puterea decadei

câtimea virtuţilor

Se forţează condeie,

aparate foto şi clişee

Se găsesc simboluri

ce amintesc sublimul

Se caută ipostaze în care

neizbânda transfigurată

devine victorie

Icoanele au croit danii,

să amăgească, ba chiar să bucure,

Dintre marii criminali cu lumea lor

îmbrăcaţi în ţesături de aur

.

Omenia a fost încorsetată

în hainele groazei, dezonoarei

Cursul istoriei a întârziat

N -au fost făcuţi părinţi vampirii paranoici.

.

Noul

.

Căutăm spre nori, spre acoladele cerurilor

pentru a ghici cum este închis noul şi vechiul

Cum ar putea cel ivit rămâne,

cum să nu -l pierdem din vedere ?

Primele tatonări iau forme geometrice.

Se străduie să intre în asemănări cu noi.

Gusturile sunt împărţite

după repetiţii şi noutate

Nu se ştie de unde le vine prezenţa.

După ce măsurători se păstrează una

şi de unde începe cealaltă.

Şi dacă mai puţini sunt interesaţi

de individualitate,

ea nu se pierde.

Efectu-i exaltat de o dragoste ancestrală

E păcat că originalitatea,

mai cu seamă în artă,

poate să fie o bizarerie

lipsită de înţelegere,

încântare, aşteptare.

Mai rău ce se poate? –

să umple mai mult

paharul urâtului cu totul

ce ne înconjoară

şi căruia nu-i găsim evitare

.

Oglinda sufletului

.

Căutăm orizonturile,

aproximăm mărunţişurile

Ochii deschişi visează să întindă mărimile,

dorinţele, alegerile

Ne deschidem glasul cu dreptate,

lovind abuzurile

Oglinda sufletului se plimbă şi clipeşte mereu

Îşi arată iubirea.

Se deschide şi închide –

vrea să povestească

moştenirea şi subtilitatea-şi,

din păcate

pentru a ne face martori ai mărginirii.

Când ochii îşi trag pleoapele,

când nu se

pot privi-iată ruşinea!

Viciile ferecă oglinda sufletului.

El, minunea noastră,

de câte ori nu vrea

să adăpostească ori ce şi oricum, rămâne

măreţ

Alte priviri,

ce păcat, pot însoţi bestialitatea cu

seninătate

Stăpânii îi terorizează,

lăsând nimicniciile

să se scurgă în voie.

De ce, zice stăpânul,

lor să fie toate scursurile

prin voi oglindite –

doar v -am dat mari

lecţii de actorie

Ce nevoie avem de oglinda sufletului?

Ne vom înţelege prin închiderea ochilor.

.

Oboseala

.

Nesfârşite învoieli la muncă, schimbări,

alianţe-

aşa se petrece viaţa..

A început să se sperie şi lenea trezită de

neputinţa placidă.

Tolăneala se termină, dar tot în visări

Reaua voinţă, vinderea a tot ce nu-i al tău,

adunărille de averi, pentru unii ce scumpe

însuşiri.

Pentru alţii ele sunt moşia dracilor.

Toţii mamonii au fost neostoiţi în banchete

la pomeni, în gratuite plăceri.

Ei nu vor să plătească nimic,

fiindcă cum

alt fel, au obosit-ori amână pe mâine.

În locul lor plata o fac cei ce-şi cântăresc

fiecare firicel de pâine

De vină ar fi o delăsare prea mare,

ritmurile încete.

Am vrea noi să iuţim paşii.

Apatia ne opreşte din nou. Mersul câştigă

în lentoare…

.

Ţigăncile de meserie ghicitoare ne arată

pe un cadran pe care-şi mişcă bobii,

că timpurile ne-au fost programate

fără potenţă şi puse în dosare.

Şi totuşi,

să nu fie altceva decât o simplă delăsare?

Să fie de vină opacitatea

în faţa dregătoriilor subtile

.

ce ne absorb truda nedoveditoare?

Să ne fi născut pentru toţi vecii

lipsiţi de vigoare?

În timpul în care discutăm, liderii se foiesc

în şezlonguri moi,

se sprijină în mâini şi coate,

îndemnaţi de sfătuitori îşi caută ceva de

negăsit pentru virilitate.

Îşi pocnesc degetele, cască mereu şi declară

că de mâine li se arată spontaneitate

.

Obiceiurile iubirii şi urii

.

În nelăudate privinţe am rămas de-a pururi aceiaşi

Clădim tiranii conflicte

Creşte iubirea, ura o pândeşte,

Se înalţă şi ea; n-au oprit-o cele sfinte

O ridică despotice impulsuri,

încleştare diurnă –

Că o altă armă a puterii vesteşte

Semenii nu vor să-şi iubească duşmanii

Se mai împacă, dar nu pot uita.

Că-i ţesută iubirea şi ura.

.

Talerele iubirii şi urii sunt date

Să fie văzute şi auzite

În casa urâciunii legate –

Pe viaţă şi pe moarte

Ciudată ursită – seducţie,

miracol, forţă, artă.

.

De câte ori iubirea vine acasă cucerită?

Să stea la masă fericită?

De câte ori se îneacă

în ascunzişurile inimii ?

.

Canoanele noastre scrise pentru alţii

.

Din preistorie am trăit în lumea canoanelor ,

Mai târziu li s-au spus canoane de frumuseţe

Şi-au fost inventate pentru

a obliga mult chipurile ,

După măsură .

Privite imediat cu suspiciune

Oamenii şi-au dezbrăcat hainele,

Şi-au lăsat capul măsurat ,

Au fost de acord să mai lungească ori lăţească ,

Artiştii-regii destinelor în bele-arte,

au hotărât:

Zece, opt, şapte, şase –

de la bărbie la cuprinsul părului

Şi de-a lungul trupului .

Ce să facă pentru potrivirea

unei oglinzi a sufletului?

Tot privind i-au dat numele de ochi ,

Au urmat gesturi ştiute

să nu fie cumva deochi

Au criticat pe cei ce nu ştiau

că ochiul se cuprinde

De cinci ori pe ovalul feţei până la urechi .

Cu ochiul a urmat multe opinteli

Înălţimea privirii a fost găsită –

că-i linia de orizont

Dar nu s-a ştiut numerota

frumuseţea oglindirii

S-au dat replici îndrăzneţilor ce se iluzionau

Că văd aidoma ceea ce este .

Au trecut la expresia sugestivă a palmelor,

La armonia lor cu privirea

Şi-n grabă au mai pus, scăzut,

Ca să fie cât capul

până la podoaba capilară

.

Pentru a nu-i întrista pe artişti

Ce-i ce şi-au pierdut părul

să-şi mai planteze fire ,

Dacă sunt săraci să nu pozeze,

Să-şi cumpere pâine.

Totuşi, părul să fie egal cu nasul ,

fruntea şi urechea,

Dar oare mintea este cât fruntea ?

Discuţii nesfârşite a născut nasul,

Dacă să mai facă până la gât o dată pasul?

Ce-i când e mai lung, scurt, cârn?

A urmat gura cu buzele-i, lăţimea, locul potrivit…

Natura face risipă în a-i dezice locul ,

Şi cum să mai fie că şi ea oglindeşte trăirea?

Împăcări de preţ în lungimi,

lăţimi au avut

capul, gâtul, umerii, picioarele, degetele

şi fără uitare alte părţi îndreptăţite să apară ,

Pentru frumuseţea firii s-au scris reguli ,

Pentru alţii, întotdeauna pentru alţii.

.

Minuni veşnice şi pieritoare

.

Prezente şi trecătoare

Muritoare şi nemuritoare

Apropiatul, îndepărtatul minunează

Veşniciile trecute în cântări,

Încântătoare slove şi-n lexicoane

Altele-şi aşteaptă pasul arzătoare

Multe uitate sunt măsura plecării pripite

Nesfârşite păşiri grăbite,

tremurătoare

Miracole în suferinţă şi-n exaltare ,

Se nasc şi au fost şi iar vor să se nască

Cresc, descresc,

curg împliniri şi abandonuri,

Bulgăre, suflu, pastă.

Firicele de nisip stau de suporturi

În călătoriile stelare ,

Frunţile înfierbântate se reazemă

în splendoare.

Frunzele şi florile le dau conturul lor
dimineaţa –sentiment de grandoare

Seara-i lapidarul norilor.

.

Norocul

.

Între durere şi bucurie,

Stăm noi, crezând în mişcarea datului

Fericirea ne îndeamnă

să nu pierdem din faţă norocul

Care porneşte spre voie-ne ursita .

Şansele să fie ţinute sub lacăt,

că-n neant rămân

Uneori, strecurată mita, mai revin

.

Dorim câştigul

Se arată devreme, norocitul nu-l recunoaşte

Prietenii îl sfătuiesc să nu-l oprească;

Norocul este cu sine prieten

Este pereche cu drăcuitul

.

Nu poate fi adus şi ţinut locului de trifoiul

cu patru foi ori chiar de potcovite

Apare în haine zdrenţuite,

Ne uităm după înfăţişări de prinţ,

Cu apa vieţii purtată în vase aurite ,

Un motiv îi trebuie mofturosului

şi-şi caută alte adrese,

preferă palate

La săraci câte una

la o sută de pătrăţele

După tradiţie o să-ţi ofere hârtiuţe, steluţe,

iconiţe, cărăbuşi

şi atâtea premii mărunţele

De când vorbim l-am pierdut fără veste ,

Norocul este o întreagă poveste.

.

Pâinea şi ideile văzute

.

Visând calculezi,

Te afli înainte de a-ţi spune gândul ,

Inima te vrea faimos făurar –

Se aruncă – şi este important spre anume ce

Este unicat şi se înfiripă

Ţi-ai mai dedat aşteptările

.

Apar degrabă disputele

E doar vorba de pâine şi ideile văzute ,

Nu mai există răgaz

Stăpânirea pune ochii

pe treptele de reuşită

O schimbare mică rareori încântă

pe cei apropiaţi

Şi cei care sunt născuţi pentru a prăpădi

Încep cu bunele intenţii,

Sfârşesc spurcaţi

.

Se furişează multe minciuni în oratorie,

Întemeieri şi născoceli de o clipă ,

Armonie în pompa logosului ,

Ce căutare, ce neomenie…

Răbdătoare aplecările îşi aşteaptă reuşitele

Unii cântăresc animozităţile,

disputele ,

puterile, îndreptăţirile,

Pâinea şi ideile văzute

.

Închinarea florilor

.

Din copilărie se îndreaptă spre Soare

Să-i vină puterea, creşterea, înclinarea

Îşi ia rotunjimea de la astru

Se cheamă a soarelui floare

Ştie de unde şi când să se încline

Alte flori se întorc să-şi arate coroana

.

Viaţa-i încercată şi aplaudă linii drepte,

curbe în colţuri,

închise ori deschise –

Desenate de Dumnezeu

cu încântare în fiecare zi

.

Ascendenţă-i recunoscută liniei verticale,

E inventată să zugrăvească

progresul nesfârşit

Puterea-i însoţită de scumpiri pe care puţini

le pot plăti .

Înălţimile sufleteşti se rotunjesc

cu împrumutate enigme

şi iubiri ancestrale

Sunt săgeţi ce-şi caută perfecţiunea cercului ,

Idealuri toată viaţa în eboşă .

Vine şi mâlul ce acoperă aşteptaţii să răsară

Preţul e întotdeauna îndurat

de înclinarea florilor

.

Maturitatea şi iarna vieţii

.

Iată cumpăna. Cine o poate citi

precum cea lăsată-n spate?

Nu, nu s-a primit dezlegare!

Vara vieţii,

aşteptare şi mistuire ,

Albastru-oranj şi pigmenţii

galbenului verzui

Destăinuirile cresc cu violeturi roşcate,

Sensibilităţi de griuri

cu degradate tente.

Pasta ce vrea să fie culoare

luptă clipă de clipă

cu anii în aşteptarea

nedeciselor zodii.

Tablourile din galerii arată reuşita –

Şi când izbânda-i înfăţişarea învinsului

Primăverile şi-au făcut lanţul lor ,

Liniile sporite nu pot fi neştiute;

Brăzdează mâinile, chipurile ,

Toamne partaje ale galbenului

păzit de violet

Şi tot trecând zilele,

coapte sunt

semnele unei drame,

Martorii tot vin.

Tremurul se prelungeşte, puterea descreşte

De ieri frunzele cad ,

Albul vine cu ton răvăşitor

Numărul e năruit.

Se naşte pentru altul

Viaţa este măsură a culorilor.

.

Opoziţii, înălţări, miciri

.

Truda zilnică şi visul trezit

La soarele arzător şi recele absolut

Marele de neînchipuit cu micul lui opus

La roşul închis şi verdele odihnitor

.

Optimişti, iubiţi, cinstiţi,

Pesimişti, huliţi, meschini

Servitori şi tartori virili ,

.

În faţă demonii asurzesc pe îngeri

Cu ale lor cântări ,

Zidire de gânduri de la şcolari la senili

Balanţe la opoziţii şi înălţări .

Noi ce-am primit suflarea din stele

Cerem descifrarea lumii şi a uimirii ,

Primim raţii frugale,

Persiflări, drame, povestiri hilare,

Exaltaţi de cheia vieţii.

.

O minune critică şi pioasă

.

De la venirea oamenilor aici,

Cu primul până

la cel de-al şaselea simţ,

Oglinzile le apar ciudate.

Cu tresăriri se deschide

orizontul clipelor,

Sunt vesele, nepăsătoare, dezolante ,

Începătoarele păreri tot călătoresc

Din peşteri la ceasul rafinat de astre

Dirijorul le uneşte,

le desfiră

E socotinţă –

poate de critică inspirată

Şi cheamă la acorduri conflictele,

abuzurile şi câştigurile

momentelor de pace.

Ajunşi la înţelegerea lumii,

efortu-i stăruitor,

Înălţate de viaţă şi pierdute

de risipirea-n moarte –

Fotografii de o clipă şi adausuri ultime.

.

Meditaţiile îşi încropesc simboluri noi,

Măsoară, schimbă viaţa

Caută de zor ce ştiu mai bine –

împletit de savanţi şi poeţi

Se iuţesc bătăile inimii,

În lacrimi de iubire şi ură,

născute din dragoste şi păcate,

Merge acordul înainte –

cu primiri în zbatere,

Abia ţinându-se pe picioare ,

Pe toate paralele şi meridianele,

frica strecurată îi pilduitoare

Silită de viaţă să mai uite.

În ceartă cu sine e mintea

Când se plânge de enigme,

de vremea ce arareori ascultă,

.

De netrebuitoare putinţe ce-şi râd

Ce-şi râd că atâtea-s închircite,

Şi chiar când e pioasă

La fiecare pas se joacă

cu autoritatea înţelesurilor;

Leagănele prunciei, ale eresurilor.

E minunea noastră

.

Din volumul ,, MĂREŢIE ŞI MICIME ,,

.

TREpte şi pietre

Am în faţă o stâncă,

îmi trec înainte îndrăzneţii de nu o urc,

se alătură şi altele, se înghesuie, se suprapun,

de jos cum să le vezi piscurile, învăluite-n nori,

în măreţul cer,

îşi întinde inima picioarele, caţără-şi mâinile…

suişul nu se termină,

pui vina pe mândria treptelor,

aşa-i croit drumul,

nu-i de mirare câtă invidie

aduce punerea steagului,

Aripile cresc câte puţin şi-n chinuri,

cele cumpărate nu sunt

ale celui ce le plăteşte cu bani,

e scris în cartea vieţii unde-i

locul culorilor tale,

nu-l ştii anume, de l-ai şti

ţi-ai măsura şi paşii să-ţi ajungă anii,

târziu îţi vine-n minte

că lumea-i doar vopsită,

sigur că grosolan şi nu delicat,

fardu-i prea mult, prea puţin,

nicicând nu-i

după zăcămintele strânse,

ţi-a ţinut respiraţia şi înteţit pulsul

piscul fermecat,

e şi gândul o mângăiere

câştigătoare şi învinsă

.

Mâlul

.

Se nasc inimile doar cu şapte păcate,

îşi întăresc şi credinţa,

Făt Frumos le stă pe aproape,

să fie ele jumătate stricate,

pe partea din spate curate?

dau de zor cu capul, pumnul şi piciorul,

se zgârie în tină, se rănesc

mulţumite că glodul le stă la îndemână;

e bun de pus pe rană –

întăresc poveţele gândul,

lipicioasă-i cloaca în care au căzut razele,

cei din căldare îi trag neobosit

pe iubitorii de soare,

abia prinşi de o toartă desprinsă,

după obiceiul

ce-i a doua natură la români,

se aşteaptă ajutoare

de la cazanele învecinate;

vecinii sunt cu naraţiunile lor;

mocirlele cleioase cu scârboase glorii ,

ce împrospătează cu catran nămolul,

noroiul încins purifică pe cine se poate,

nu-i pierdut din vedere tabelul:

câţi euro în cât timp pot primi pe ascuns,

servitorul nostru are în mână

găleata cu catran,

îneacă pe câţi rivali ajunge din urmă,

în terenul mlăştinos,

icoană preacurată pentru cine s-a ajuns?

.

Lipsea Elec

.

Căsuţa primea mereu de sărbători,

urcai prin curte pe trepte de piatră,

pridvorul cu stâlpi de lemn

te îmbie la răcoare,

ferestre spre lume, pe rând au plecat

de la hori şi necazuri

Lica, Gheorghe, Ion

şi mai înainte cei ce făcuseră

vechea casă,

trona un refren în faţa

canceelor cu vin –

şi-acum, frate, du-l la gură,

şi acum, frate, pune-l jos.

iarăşi sus paharul cu bine,

vivat adunarea noastră!

.

se aplecau la intrare, la ieşire,

înalti,spătoşi neînpăcaţi

până dincolo de lume –

casa-i plină, da-i goală Mărină,

nu-i Elec cu noi,

cu cât drag treceam dealul,

abia ajunşi puneam sticlele-n legătoare,

hainele să păzească sălciile,

coboram malul…

se deapănă voia de om sfătos –

că-i pune mâna pe umăr,

ce obicei îi şi ăsta, am venit la lucru?

lasă c-om lucra la anul, azi chiar e păcat;

aţi venit pe omenie, să ne bucurăm

că ştim noi ce vrem…

în casă toţi cu paharul în mână,

nu ştiu cât de lungă-i viaţa

şi-s zilele de stat

.

Urcarea

.

E mai uşoară coborârea,

de aceea se zice că aluneci în iad,

te mai poţi duce şi-n sus,

ca-n zbor,

de-ai prins treapta ce creşte urcarea,

ai ajuns pâinea şi sarea,

stai acolo, pici ori sui,

pe cât ştiu aripile să bată zarea.

Îţi pasă ţie,

la prea puţini alţii cât

de sus îţi ţii calea,

zburătoarele de pe stâlpi,

copaci şi-n trecere pe deasupra ta

de ce vor să-ţi abată paşii,

să fie în spirit necuraţii?

Sunt delegatele partidului mulţimii,

lauda este în creşterea numărului,

că-l măsluiesc stricaţii;

cucii căţăraţi

vor să pună oprelişti pe locuri

Îţi înlocuieşte cuibul

într-o clipă de visare,

le creşti odraslele,

învinge calea ancestrală,

mulţimile în prăvălire au învins

la număr,

se bucură; statisticile le şoptesc

o bună stare.

Biserica dreptăţii ţine într-o mână suişul,

pe umeri îi stau norocul

şi nenorocul,

în piept, voinţa de a fi învingător,

de cealaltă mână e prins

coborâşul,

mai întreabă ce poţi face să fii câştigător

.

Nu putem plânge

.

A trecut copilăria şi plânsul,

Prea am plâns mult,

dacă azi scăpăm o lacrimă

e pentru că sunt mari de tot cei ce cântă,

ajunge arta să întreacă viaţa,

îşi pot stăpâni tânguielile bătuţii de soartă,

Se vede, se aude

cât de mare poate fi micul,

neînsemnatul pitic ca-n poveste

e cel mai mare,

uriaşul spurcat a căzut jos;

aşa se amestecă plânsul cu râsul .

Pe bărbaţi i-am văzut cu câte o lacrimă –

ce nu-i lasă să se vadă toate?

Nedrept,

bucuria îşi arată râsul,

tristeţea se apropie de moarte

şi nu-şi poate naşte plânsul,

O suferinţă-i lăsată-n prag de jumătate

se tânguie răsuflarea şi bătăile inimii ,

în locul ochilor ce nu-şi pot

creşte stropii plânşi;

să fie neîntinat de lacrimă

semnul trimis de tărie;

nu te-ai recunoscut cu totul învins?

Ce virtute , când sufletul ţi-e robit de durere

şi lacrimile ascunse nu-şi pot întinde gloria

peste chipu-ţi bântuit,

Palid venit de pe cealaltă lume,

pe cei văzuţi că se smiorcăie să ştiţi

că nu şi-au terminat lacrimile în copilărie,

nu faceţi de râs plânsul adevărat,

daţi lacrimilor suspine

.

Mătuşa cea dragă

.

Mătuşa aduce,

ce mi-aţi adus? piersici,pere uite aici,

armonica de la care nu ţi-ai dezlipit ochii,

iau coşul cu fructe…

surori curioase cum e drumul, pământurile din,

fânaţe, dâmburele, se deapănă poveştile

când mai zâmbitoare, când mai încruntate,

pândit e Soarele până unde coboară,

îmi vede urechile,

isteţimea, o, nu-i sunt indiferente.

Eu m-am spălat – poate te speli noaptea,

bine, capul deasupra ligheanului,

e binişor pe picioare,

de ce s-a inventat săpunul şi apa,

vezi că se poate, nepoate!

– ce face unchiul,

zic şi eu ceva să spăl ruşinea,

era flăcăul ce-o furase pe mătuşa,

.

ne rupea inima cu Pe Mureş ca pe Târnavă,

mi-a plăcut ce neam mi-ai ales.

Trec anii, zilele, trec pentru ele,

n-a avut copii, necazuri cât pentru şapte neveste,

nu vede bine, te pricepe numai citindu-ţi pe buze,

mai poate socoti, i s-a arătat un Domn îmbrăcat în alb,

se scoală şi pe când să pună mâna pe El,

Fiul lui Dumnezeu pleacă,

mâna ajunge pe un scaun lângă perete,

are şi alte închipuiri ciudate,

de când s-a dus Ion pe satul din dealul popii,

de-i vede mormântul de pe prispă,

vin ţipete din colţuri, scârţâie toate,

s-au aflat dintre strigoi care i-au râs în faţă,

nu poţi să-i ieşi din casă cu mâna goală,

că nu-i născută să primească şi să nu dea înapoi

.

MĂrul şi groapa

fiecăruia

.

O groapă îl acoperă pe fiecare,

ce se poate face?

mai largă, mai adâncă,

în piatră de Carara,

nu, cei ce ridică zilnic paharul;

să-ţi trăieşti viaţa-n banchete,

cu ultima bucată de pâine

să-ţi aştepţi momentul,

să nu rămână nimic,

îi destul că te înghite pământul,

să te soarbă nud.

Destui găsesc folosul în a fi cumpătat,

trăieşti mai mult,

mai rămâne încă pentru o viaţă

să te pomenească fiii şi nepoţii,

Doamne, ajută-i în ceruri la răposat!

Cei la care averea nu le încape în curte,

pun lângă păcate unciile de aur,

avem sângele străbunilor,

dar n-o să ne oprim

la mărul Evei…

Groapă după groapă,

cimitire le vezi cum se deschid,

se umflă,

nu-ţi poţi imagina că pentru tine.

De-ar putea vorbi cei din morminte,

ne-ar spune ceva mai mult?

nu se poate crede

că de la copiii abia născuţi

la cei trecuţi de vreme

să li se fi încredinţat secretele cele mari,

cel mult am fi mai siguri pe ce ştim acum;

n-ar fi puţin.

Nu plângeţi, mai terminaţi,

lăsaţi suspinele , să ne facem şi noi lucrarea,

zice preotul intrigat

.

Prăpăstii cu vise

.

Visezi de atâtea ori că abia urci dealul,

disperarea te ţine în genunchi

şi o glie ce-i sus,

te mai agăţi de un pai,

alteori alunecă scara,

ceri ajutor, nu-i timp să-l primeşti,

speriat te trezeşti,

gândurile aruncate-s în uitare,

noaptea ce vine le caută din nou,

se continuă visul

şi paiul s-a rupt.

Oare încleştarea dintre oameni

e revenirea-n hăuri,

urâta continuare?

relele strânse fără scuză sunt locul abrupt?

Pune de dimineaţa până te fură somnul

dintre cele bune!

Ai pus! şi n-ai învins risipiturile celorlalţi;

a rămas acolo neantul,

ţi-ai deschis inima mintea

ce mici piedici în furnicar,

iar şi iar te pândeşte sperietoarea,

că-s inima, picioarele,

mâinile tari ca nimicul.

Văzută genunea se trag de pe margini zeii

şi piticii,

caută norocul pe rânduite zigzaguri

ce stau pe roca răcită în mii de ani

.

Câinele bătrân şi căţelul

.

Du-te, Bodri, acasă, abia intrase ca oaspete,

plictisit a venit de peste drum,

atâta experienţă de viaţă,

un fiasco total,

nu vede la doi paşi, nu aude,

de ţinere de minte

ce să mai vorbim,

s-a dus veselia, maşina nu l-a mai aşteptat

că era-n cotitură

şi parcă nici el nu ştia ce vrea,

în curte,

un căţeluş se juca cu bucăţi de pâine,

miniaturi de soldaţi,

puse la năsucu-i de copil,

scormone şi le ascunde,

ce isteţ şi-i aşa de mic,

îşi face provizii, îi altă generaţie…

din salt în salt pică seara cu botul pe lăbuţe,

şi, ce uituc,

a doua zi nu-i vin în minte

pachetele ascunse,

bine că-şi ţine tot timpul codiţa sus ,

ce respectos;

aşa ne salută, doar şi oamenii

se mai plâng de slaba ţinere de minte,

să-l mai păsuim

până mai ieri, în ocol mai trăia

şi un dulău prăpădit;

dormea mult, se trezea şi mânca ouăle,

puii de găină,

i-a explicat cu nuiaua şeful de post

că nu-i bine,

apoi şi-a împuşcat câinele de rasă

că-i neam prost

.

Eminescu

.

Eminescu e norocul nostru,

Îl auzim , cântăm şi întrebăm

Cum şi-a scris poeziile frumoase

s-au scris poezii mai frumoase?

Iubirea cu suferinţa găsite-s în cuvinte de înnoire,

i-au fost date să ne arate misterul aştrilor

şi a stelei ce stă-n noi,

vestire neegalată,

iubiţi-l că-i al vostru pe veci

Atâtea foşnete, femei, lacuri, doruri,

păsări măiestre îl ovaţionează,

le-a cules din încâlcitul ce tot se învârte,

îndurându-i aşteptarea, pusă în ferestre,

clocotul prelins în ton măsurat,

lăsate-s foloasele în pierderi,

gravate-n aur

se miră românii de tunetul voalat –

şi ne mirăm deodată, taina secundei noastre

e una ca celelalte, risipite-n veacuri,

şoaptele cutremură, hidosul dezgustă izbitor,

culorile se apropie florile sunt înţelese de cuvinte

doar a făcut limba augustă.

Cum puteţi căuta nemurirea , veniţii din urmă ,

în nedesluşite ciripituri,

ce nici din coadă nu sună?

Râde-vor urmaşii urmaşilor voştri

în hohote inutile

.

Nu mai vine caravana

.

Uite, ne-a bătut norocul,

e aici caravana, pe pereţii primăriei vom vedea filmul

nu mai ţintim cu pietricele bietele vrăbiuţe,

s-a schimbat jocul, vieţi fericite…

ne arată gloria lui Stalin, căderea Berlinului,

tractoare, semănători, chiar ce ne lipsea,

interese,

corvezi sunt amânate pe mâine,

se întinde veselia,

dealurile bucuroase de atâta cântat :

mii de braţe se strâng…

pe peron aşteaptă şi iubita mea,

începem să fredonăm prin grădini,

saltă inima, atâtea vorbe desluşite,

să fie o întâmplare,

venea şi botezul baptist,

sus pe pod maşina veseliei,

jos în vale aşteaptă

chemaţii la pasul sfânt, programul bolşevic –

nu-i lasă să se boteze,

cântecele străpungeau

până la capătul satelor apropiate ,

ceremonialul nu se întrerupe,

se pleacă cu capul spre apă,

echipele hotărâte să nu se dea de ruşine,

a doua zi taie trenul caravana din plin,

unii se supără, alţii se bucură,

să fi fost vinovaţi cu veselia,

n-au vrut să cedeze?

.

CETERAŞUL

.

Ziua e pe jumătate noapte ,

lăutarul o vede albă,

s-a aşezat liniştea peste sat,

câinii au început să latre-n

şoapte , mai încete ,

mai nervoase bătăi în poartă,

e ştiută armonia arcuşului ,

bade Ioane, Pavăl acasă eşti ?

pe când sosim

lăsaţi casa moartă ?

Deschide uşa , am venit cu urarea

şi mai sunt şi

alte case , nu putem zăbovi ,

mai trage arcuşul pe strune

cinstind sărbătoarea ,

de cum intră îţi spune cum trece anul

şi te întrebă de ai văzut moşii din pom ?

-ne-ai sculat acum,

spune !

– stau moşii ninşi la patru gazde ,

de la biserică –n sus

– mai zi, ceteraşule, ce ştii

-ţin câte o scrisoare-n mână ,

cealaltă-i

Ridicată în semn de izbândă ,

Stă acolo de vine dragostea să fie la pândă ,

la matrimoniale împliniri,

timpul ofileşte , îmbătrâneşte ,ce trece n-are

viitor , mersul lumii nedrept şi ciudat

şi ce fată , văduvă poate fi bucuroasă să vadă

oală spartă pe cap, zdrenţe ,

mănuşi găurite ,

un morcov în loc de nas,

nu-i stă bine de peţitor , vor un bărbat adevărat ,

plângeau când le-am intrat în casă

puţin trecutele peste optsprezece ani ,

eu aş pedepsi acest obicei crud

-Doamne, ce violonist încunoştinţat !

Odată-i Anul Nou să ne veselim ,

pălica şi vinul

pune-le în damigene, vecine

– sacii cu colaci-s plini,

luând banii, să dea Dumnezeu să ne întâlnim

cu bine şi la anul ,

o spun deodată gazda şi ţiganul .

.

LEGĂTURILE NOASTRE

.

Înfierbântaţii le-au pus gheaţa ,

purtau cu braţele pline, locu-i strâmt,

nevoi multe, amară-i viaţa

porţile orientului te învaţă pretenţia la mită,

au ascultat multe predici ,

unde le duce lumea lipsă ?,

ce lungă-i mâna la marea elită !

Se minte în stânga şi dreapta

Şi înainte puţin să intri ,

îţi sting lumina,

Bodigarzii sunt puşi pe conflicte,

de-s filmaţi tot nu recunosc,

conaţionalii uită şi iartă,

vrei certitudini ,

primeşti jurăminte,

n-au vină premierii, s-a ridicat în lume piaţa,

în altă parte-i greşeala,

păcatele nu-s poftiri sfinte,

câinii nu vor să-i hăituie hingherii,

au greşit cu focul în loc de apă pompierii

.

REVOLUŢIA TRANSMISĂ ÎN DIRECT

.

Conducem o dare înapoi,

puterea-i luată celui ce-i în toate,

a lumpenproletariatului bogăţie e sărăcie

nu vom apune, vom pune mâine mâna pe putere,

ieşiţi la soare că-i liberă televiziunea,

de nu fug , alungaţi-i,

ciudată chemare :să ne alungăm pe noi,

de aţi vedea feţele mirate ,

deschideţi braţele că vin clasele asupritoare

e limpede că tot pe noi ne cheamă

la moştenire cu prietenii şi fraţii…

se aruncă în Bucureşti portretele geniilor din Carpaţi,

judeţele imită capitala,

mulţimile-s animate,

încep marşurile de hulă pe străzi ,

călcând copertele roşii ,

unde se mai aud strgătele de laudă peste măsură,

sunt puşi primii secretari la microfone

să îngenuncheze,

frânează automobiliştii să vadă momentul,

ascultă Tatăl Nostru miile de concitadini,

nu trece o zi să mori de frică,

uitaţi -vă peste tot de cum ieşiţi în stradă,

împuşcă trăgătorii de elită,

ţintesc în mijloc, în frunte-

din faţă nu văd nimic cu ce armă pot trage

de la spate să-mi pună pe frunte o gaură mică ,

cunoscuţii amatori de discursuri , politrucii de ieri,

spun despre gloria ce ne aşteaptă…

Disidenţii de care nu auzise nimeni se înmulţesc

Până înghit guvernarea , ţara ,

Viaţa înseamnă adaptare

.

OFER CE A MAI RĂMAS

.

Ce mică ofertă

sufletul se miceşte când îi de dat,

ne plătim datoria să ne arate drepţi,

e frumos gândul ori o să propunem o amânare,

se înfăţişează şi sufletul oropsit,

exuberant rareori,

cum să avem bucuria de ieri,

suntem răniţi de moarte,

ofiţeri ai armatei române ieri am pierdut

Basarabia, azi s-a cedat Ardealul,

suntem făcuţi să rămânem la şcoală

cu gloria cea mare ?

de-ţi mai ascunzi armele pieri,

Să fim noi o armată laşă ?

eram gata să ne jertfim viaţa ,duşmanii

ne calcă mândria ,glia o vom pune la loc,

regele ne face copii ce ţâşnesc în faşă,

cu simţirea înecată, ce rege ne-a trimis cerul ,

s-a învoit cu ciuntirea ţării,

ungurilor şi ruşilor plocon,

păcat de câtă avere l-am lăsat să fure ,

pe deghizatul soldat în comandant suprem,

netămăduitul afemeiat a avut tot cabaretul

şi-a rămas lihnit,

ce o să zică ocupanţii că ne părăsim fraţii

sub talpa lor ?,

ne supunem ordinului de a nu fi rămas nimic

de oferit

.

ROTESC BÂTA

.

Mulţi mai hrăpăreţi decât viteji,

coloane , armate au rotit bâta ,

au fost pedepsiţi morţii ,

ei, preamăriţi pe ecrane în ceasurile blestemate,

un timp ce-l consfinţeşte sorţii ,îngrădesc,

rup, calcă-n picioare , sunt de azi ale lor,

ştiai,de te apropii rotirea-i ucigătoare ,

erau tun, mitralieră , bâtă primite cu onor,

lipesc numărul lor pe numărul tău de casă

hrăpăreaţa învârtitură nu încetineşte ,

nu-i născută leneşe, sfioasă ,

dornică-i de moarte,

adevărat, se mai pierdeau armele şi

invadatorul sfârşea răsucit pe pământ,

răpus de bâtele lui ce-i aflase cusură,

poate de o preamărită unealtă ţinută-n secret…

rară întâmplare , rotitorii de bâte se rostogolesc,

în căzătură mai pocnesc de nu capul, genunchii,

înainte de împăcare

.

Spre scaldă

.

La noi se întâmpla mai des să pleci de acasă

cu imaginea zânei frumoase

cum nu se mai văzuse,

idealul dragostei în copilărie,

de unde venea acest chip nici astăzi nu ştim

nici astăzi nu ştim şi care era anume,

să fi fost desenat de Dumnezeu,

Leonardo, Rafael, Botticelli,

se proiecta pe cer în voaluri şi nenumărate

nuanţe spectrale,

vă rugăm pentru un premiu

de frumuseţe,

mai faci câţiva paşi, anunţă clopotul că vine

sărbătoarea,

o, trebuie să ne împodobim sufletul

de cum ne întoarcem de la scaldă

ulicioara întunecoasă coboară în vale,

locul se va vedea în curând,

ce luptă crâncenă

se trage de după vale, un soldat inamic

şi-a găsit o groapă dincolo de punte,

şi-a împuşcat până la ultimul cartuş,

cu zece ani în urmă,

când se retrăgeau foştii aliaţi spre apus,

a început stropitul, ne dădeam greaţa,

timpul şi-a pierdut încheierea,

prea ne răcorisem;

urechile speriate,

veneau tunete pe ulicioară în jos,

din bice pocneau Gusti, Natu şi Pompei

să-şi guste plăcerea,

pentru siguranţă ne uităm

pe lângă punte, mitraliorul inamic nu zice nimic

.

MĂREŢIE ŞI MICIME

.

Se mută cumpăna vieţii ,

Aşteptată măreţia întârzie ori nu-i bine socotită ,

Este lăsată grandoarea atomilor şi galaxiilor,

Zilele şi nopţile ne arată modele,

Ochi-s pe solemnitatea peisajului cu piscuri,

În mijlocul străzii palate, piramide ,

Catedrale dezvăluie maiestatea ,

Oamenii se văd şi mari şi mici , şi-n hăuri

Şi nu-i mică suferinţa alături de rivalul în tăcere ,

Îngustime-i generozitatea,

Nu vor să accepte cu preţul descreşterii cum

Sufletul se zbate.

Monumentalitatea clădită între munţi ,

ondulate dealuri ,

vorbeşte desluşit,

grandoarea are timp , stă acolo cu miile de ani ,

de multe ori infatuarea ,

bombate piepturi la început

cu timpul ajunge model universal,

urmaşii vorbesc cu mirare de cum era pizmuirea,

inspiraţia îi şi mică şi mare ,

ca lupta pentru bine ,

pe mulţi i-ar supăra auzind că-s mijlocii,

câţiva ne-au adus fel de fel de poveşti,

unele exacte ,

culori şi paşi ce cuprind semeţia ,

aici să suporte mizeria marii nedesluşiri,

că le va aduce viitorul fastul ,

ce păcat ,

obscurul şi măreţul sunt cazuri neîndurătoare

ale anodinului gust ,

coboară spre sălciu dar e şi demiurg omul

până bate la poarta raiului ,

la fel cum îi colinda cu calul în tindă

lângă Shakespeare,

plăsmuitorului i se găsesc secretele lumeşti ,

în ele se vede adausul , scăderea la un oarecare ,

din invidie , din prea multă eroare clădită pe ştiinţă

spune cel de pe margine , ce-a fost e un fulger trecător ,

gloria nu dă de mâncare fără un scop precis ,

mai repede îşi arată brutalitatea rodul,

e timpul scurt, trebuie să spuneţi cât îi în jur măreţie ,

cât este micime ,

cât poate omul curat să încline

căderea spre splendoarea firii ?

.

ALBIŢI NEGRUL !

.

Lumea să ştie suntem nepătaţi ,

ne laudă cei nobili ,

deştepţi ,curaţi,

vă amintiţi de împăratul ce se credea în straie de aur

şi-a umblat gol până

l-a trezit un copil ,

mulţi cred că pot da mâna cu miruitul Satan,

că-l vor împinge în cascadă

după ce trec puntea …

învoiala a fost făcută şi iată-i opăciţi ,

îi smolesc pe ceilalţi din ţesute smârcuri

să nu mai ştie ce-i albul ,

se poate oricând puţină văruială –

apă , multă apă şi negrul se cerneşte ,

acum e gri …

s-a scurs şi apa, nu-i cea curată,

după obicei tot cu apă încerci ,

mai torni , inundă ,

se încălzeşte , sfârâie , pârleşte ,

tonurile arse nicicând nu aduc

neamestecul de început ,

şi ce-i doar nimeni n-a rămas dalb

şi sfântul câtu-i de sfânt

îl vezi dacă mai închizi ochii,

îi lumină ireală în limanul fericirii

deoarece cărbunele

a făcut înţelegerea cu arta,

sigur că şi negrul mai poate fi mânjit

.

Ne prinde de piept abstracţiunea

.

La început mângâie cărţile,

le înveleşte, cititul e bun dimineaţa, – a, b, c-ul

cu înţeles cu tot vine şi de nu-l primeşti,

aritmetica este de-a dreptul aprinsă plită.

El numără rar şi scrie: 7, 4, 6, pretenţia-i mică,

citeşte băiete! – el citeşte 7, 4, 6 –

îmi ies din minţi, iată; nu ţi-am spus

că-s şapte sute patruzeci şi şase,

poate că trebuie să-ţi pun pe masă banii,

să-i ai în faţă

– mai adaug la numărul cifrelor două,

sunt ai tăi!

mirare, nu-s destui banii!?

de ai o zi bună, el ţi-o strică,

îţi va veni timpul să mergi în armată,

toţi te-or înşela şi alte ponoase;

ăştia-s nepoţii mei!

Nu-i timp de aşteptat,

eminenţa trebuie dovedită aici şi acum,

cine şi ce poate inventa pentru salvarea lor?

.

PUŢINUL LĂUDAT

.

Credem că vom alerga întruna ,

în faţă în spate necazuri bucurii ,

nu facem mai mult de trei paşi ,

cu ei în jurul lumii

călătorim ambiguu,

răspundem la întrebări

numărate pe degete ,

încercaţi învăţătura oricui:

nu ştim , nu dezlegăm ,

de mergi spre adâncuri

ajungi la mister,

la fel copii şi stăpânii,

şi-i lăudăm , ne lăudăm .

Ştiutorul va ocoli spusul direct ,

complezenţa-i acceptată ,

micul şi

marele infinit ascuns –

cu dovezile numite la număr

sunt pline bibliotecile,

cugetătorii au început să îmbine ,

să desfacă , să mai speculeze o dată

cu ochii la pieţele pline , cămările goale

.

PENTRU NOI

.

Povaţa atât de des ni-o dăm ,

micuţe petice,

n-o găseşti la altul ;

piere vocea de când am venit aici

umblând bezmetici.

Cine –n umbră ne păzeşte somnul ?

şi ziua înainte de a pune mâna ,

a face pasul ?

stai , stai puţin, sigur ai nevoie

de a-l şti pe altul,

să te înveţe culesul,

mai treci pe la dascăli ,

la tot pasul îndemnurile de-a urma cinstea

îţi stau în faţă,

simţurile ce adună suspine,

ce-i mai bine ,

să-ţi atingi scopurile

oricum , ori să te laşi cum te poartă mintea ?

Dar vocile cârmuitoare îţi cer onoare,

grea hotărâre ,

aici, între pământeni,

conversezi, a trecut ce mi-am propus ieri,

de ce mai marii îşi aleg cealaltă cale ?

Voi face de mâine

şi tot de mâine mulţimi

de zile şi iar săptămâni,

cuvintele ne părtinesc ,

pun vina pe fructele necoapte,

a căzut mărul în cap lui Newton

şi nu ţie,

ne iertăm ;ne spune noima, nu eram stăpâni,

din nou , din nou un confident ?

nu-i ocupat de conversaţia cu sine ?

.

ALBIA UN MIC FĂGAŞ

.

Am trecut de cruce,

Când praf , când noroi, uite,

Se vede acoperişul încovoiat,

Mică-i azi şi casa, s-a ridicat drumul ,

Maşinile stropesc pereţii ,

ploile sosesc în curte puhoi ,

grădina s-a scurtat , s-a îngustat ,

în silă au apărut pe ea case,

e umbră deasă peste firul apei,

te cuprinde frica ,

se pot ascunde şerpii,

au crescut sălciile ,

nimeni nu mai face dâlboana,

Soarele nu-şi mai găseşte locul,

să ne arate bucuros pietrişul şi peştişorii,

e noapte ziua la amiază ,

râde amintirea în spatele iazului,

crengi şi glii îndesate,

ne dăm mâna ,

înotul până la şapte paşi,

adâncimea ajunge subsioara ,

nu la toţi deodată,

vad de ţineri minte , mâini prin prund ud,

au plecat copiii,

cine să îndrepte albia ?

a rămas un biet făgaş

.

BUCURII , FANTEZII

.

La ce ni s-a întâmplat ,

am primit din cărţi,

adăugăm gândurile plimbătoare,

ne ridicăm capul, aşa pricepem viaţa

cu trei pârghii atât de schimbătoare ,

frământată-i mintea cu apa,

rocile şi vidul

din noi şi până dincolo de hotarele

colţului nostru de lume

ne dumerim cu impresiile,

le zicem ştiinţa noastră ,

cana cu lapte , că-i hrană zilnică cititul ,

toate-s după o jumătate de măsură,

gustate întreguri,

nimicuri de fiecare în parte ,

spumoasa visare a fiecăruia ,

pentru toţi se apropie

tot de nimic,

şi-i plimbată din gură în gură ,

precizia cu trepte n-a fost dată

cu talent la mulţi,

redusă ambiguitatea şi visarea

seacă la jumătate ,

cu măsurile puse pe talerele exactităţii,

n-ar fi decât biete punţi,

ajungem cu toţii un neam plicticos

de savanţi,

nu ştim nici pe cât ştim

la ce-i bun timpul fiinţei,

inspiratele ambiguităţi,

linişti şi nelinişti ,

ne dau pe cât ne dăm bucuria meditaţiei , artei ,

literaturii ,

ne fac pedanţi,

şi sunt cu savanţii mână-n mână

în dezlegările

ştiinţei

.

LUMINA ÎNFĂŢIŞĂRII

.

Umblă cu ochii după contururi mai clare,

la început a fost imaginea –

şi-i era adresată ,

avea dreptul la înţeles , multe slove ,

să-i dea nume nestatornicei înfăţişări.

Credinţa că vorbele sunt surori cu sunetul ,

cu nesfârşite corpuri de culoare ,

mirosul ,

gustul ,nevinovate pipăieli este adevărată

pentru puţini –

şi atâţia exigeţi nu prididesc să pună

la rând…

dreptate între închipuirile fulgerătoare face

poetul ,

chipurile ,totuşi, se schimbă prea des,

sufletu-i chinuit de lucru, adâncimea înaltă

se duce ca roua înălţată în raze,

măreţia pe cât stă pe atât

pleacă de acasă,

urâtul fără înţeles ia locul celui drag,

cuvintele încorsetează

departe de ceea ce văd,

în locul întregului mai multe umbre,

frânturi de vorbe ,

bucurii înainte de vreme ,

nu pot dezlega încrengăturile lumii…

A ZIS : la început a fost cuvântul …

el nu-şi va vinde locul ,

chiar şi când va sta între stricaţii

oricărui înţeles,

aici se rupe în două Pământul !

.

GEORGE COŞBUC

.

E dorinţa de suflet în sufletul neamului

să fie senin , priviţi tot mai sus,

în Câmpia Transilvană şi Doamne unde-i

graiul străbun,

Zamfira şi toate miresele cu El s-au născut mai

frumoase ,

ce ar fi frumuseţea ? e dragostea curată ,

harul lui George era ca grăuntele adunat din graiul tău

să arate podoaba ;

şi azi se mai caută altarul poeziei ,

veghează scânteia stelară nopţile de vară,

se înalţă doinele, tinerii plătesc cu viaţa-n războaie

împrejmuirile glasului ,

oglinzile arată tinerele cu flori la ureche,

la ce să priveşti mai mult ,

ţi-s dragi buchetele de fete,

pentru sanctuar s-a tot sculat noaptea ,

îşi ţinea sufletul în loc să se verse în noroc,

dorul pâinii purtat în toate cărările,

îi ştim , nu-i lăsăm pe vrăjmaşii de moarte

să ne batjocorească dorurile .

.

RĂSĂRITUL ROŞU

.

Cum stă , cum merge lumea dovadă era

revoluţia rusească ,

încântaţi dascălii , învăţăceii de atâtea semne clare;

soarele omenirii a deschis popoarelor viziunea ,

ştiinţa , arta vieţii ,

acolo mizeria era pe de-a întregul coaptă ,

marea bravură e trăită în salturi de la vechi la nou

se aud suspinele înainte de moarte ale

îngrăşaţilor de pe costeliva spinare …

Istoria-i necesară măsură, venită după

veacuri de uzură ,

progresul nu poate fi oprit , el vine ,

pălmaşii zdrobesc cu secera şi ciocanul răul,

nu te mira ; proprietatea nimănui le dă firea,

harnicii cei noi fabrică lăzi de gunoi

pentru stindardele vechi ,

e adevărat că sătenii de când cântă cocoşul

se gândesc la grajdurile lor,

intelectualitatea fuge la cine dă mai mult .

Sădim dreptatea pe pământ ,

Vom fi cu ochii pe ei, pe voi,

e al nostru timpul visteriei

.

BĂRNUŢIU NE SPUNE

.

Prietenii di ţară credeau că poţi

da mâna cu dracul să treci puntea…

m-am întors acasă , mi-e dragă ţara, Iaşul,

Universitatea mi-e scumpă,

va veni rândul să fim toţi una,

de câte ori n-am strigat din Sibiu

dezbinările-s proaste ,

trebuia să strigăm toţi , popor de pe întinsul

vechii Dacii ,aici e ţara noastră,

de vor, de nu vor suntem o naţiune,

un glas viu , iată-ne cununa,

pe venetici i-am văzut , îndepărtează

bunele de noi, stârnesc furtuna ,

li-i urâtă stema,

Nu-mi lasă o clipă de odihnă nedreptăţile,

Popor Mare paharul dragoste-i îl ridic,

cum să-mi unesc inima cu Dieta ,

pentru ei românii nu sunt fiinţe,

nici la Viena nu-mi era locul , el este aici,

am ţinut parte austriecilor,

am ales răul cel mai mic ,

vreau să-mi mai văd Bocşiţa Transilvană.

Ceru-i senin pentru câte zile mi-au rămas,

l-a frânt boala înainte de a-şi vedea leagănul

drag,

atâtea egalităţi se aşteaptă în chin

.

MANIU ŞI CLOACA REGALĂ

.

Să fie românii ca unul din Caroli ?

fiecare spune ce crede,

mulţi rămaşi se împart după bune şi rele,

însufleţiţi de aşteptări ,harnici, leneşi,

vin necopţii , rătăciţii cu mintea, cu umbletul ,

tabăra celor cu sufletul în negrul pământului ,

ţesături nesfârşite apoi,

urmaşii Evei şi ai lui Adam, zice maniu,

mi-au chemat moartea ,

nu credeam atât de mulţi oportunişti ,

i-am numărat pe comunişti că erau puţini ,

mă jigneşte gândul că regele a fost o copie

românească ; ce-i drept nu seamănă

cu marii lui înintaşi ,

se înalţă cu greu inima ce poartă cinstea

între hotarele noastre,

am plătit multe stricăciuni , se aleg în faţă

cei care strică , altele le vor lua locul ,

nu înţelegeţi de ce l-am primit pe abdicatul Carol

să fie rege?

un copil ajunge regent,

şi-l înconjoară căzăturile puse pe căpătuială,

era nevoie de un alt început ,

speram ca trecurtul să-i fie sfetnic…

şi-a dat cuvântul de rege:

mă voi despărţi de amantă cu numele de fiară,

voi respecta legea , democraţia,

toate fustele lupeşti de pe lângă palat

vor fi alungate , mă voi împăca cu regina

de îndată , mama fostului şi viitorului rege,

celelalte monarhii se vor bucura că-mi pot

stăpâni sexul,

la Peleş a venit una cu numele Lupescu,

dar nu-i amanta mea preferată,

Primul Ministru nu-l crede pe rege ?

Promisiunile i-au fost flecăreli în râsete spumoase,

ţara aştepta , să-şi limpezească rangul de rege,

oameni adevăraţi , conştiinţele ţării ,

n-au putut opri legătura cu acea femeie veroasă,

de prisos au fost nopţile nedormite,

hotărârile luate cu migală ,

ajuns pe tron are alături prea mulţi partizani,

murdăria atrage muscăria, socoteau

că ei sunt pietrele , noi apa care trece ,

nu-i chip de-ai folosi inteligenţa , aleasa-i

cultură , de a înlătura camarila ,

de ce să nu profite toţi de cloaca regală ?

.

VLĂSTARELE PRETIND

.

El şi ea vor să se ridice la rangul speţei,

atât de multă vreme desiş tras de ureche,

pus să asculte mişcările line ale frunzelor,

vuietele vânturilor şi alte poveţe ,

arborii nu vor să le lase locul,

şi noi nuielele dorim să privim soarele şi luna

de mai aproape,

îi vedem pe cei înalţi de lângă noi , arbori

ce-şi exhibă măreţia ,

nu uită să spună cum şi-au câştigat zvelteţea,

gândurile isteţe şi jignirea : n-au fost niciodată un corci

scurmat de porci, soarta-i caută pe cei vrednici,

dar şi noi , văzute de departe nu suntem tufiţe,

o pădure adevărată stă-n noi ,lemn ca şi voi,

nu târşar , ci bucurie verde ,

voi mai repede decât credeţi veţi lăsa locul,

dealurile , câmpurile rămân ale noastre,

cuprinde-vom cu ciomegele şi cerul,

vine rândul prichindeilor să fie stăpânii lumii

.

GIUVAERUL

.

Aurul şi alte nobile nu mor,

nu se micesc , nu se ofilesc ,,

stau încuiate cu şapte lacăte ,

trăiesc pentru ele încoronate,,

de îngerii în cor , cu ce să înlocuiască

muritorii vremelnica lor purtare ?

că-s jupuite şi duse-n morminte să ţină de dor,

că alţii le vor.

Măreţia nu poate fi pusă pe mână , pe cap ,.

încearcă ea să mai corecteze urechile,,

degetele, nasul – este oprită la poartă ;

s-au schimbat prea des canoanele de frumuseţe ;

pe timpul cernerii din munte

Ce-i de făcut să avem nobleţea legată de soartă ?.

s-au inventat premiile , de-a pururi muritorii

duce-le-vor dorul , îşi aşteaptă moale covorul ,

fericitul giuvaer rămâne departe,

să-ţi încerce fiorul,

Poţi şi tu alături de daci, romani , hoţi şi zei

să-ţi alegi bijutierul, să ţii în casă brăţările dace ?

Vremea împarte veşnice capricii;

fierul , bronzul , giuvaerul.

.

NE CERE , NE SPERIE , NE BUCURĂ

.

Atâtea versete , preluări şi adunări la un loc,

Multe ştergeri,

Poate nu pentru totdeauna ,

Ce duh a umblat printre oameni ?

Au venit zeii , să nu-i uităm pe olimpieni , orientali,

Egipteni ,

Îţi cauţi norocul în binele lumesc şi ceresc ,

Cum să împaci pe Dumnezeu cu Satana,

Sălăşluiesc în apucături şi gusturi,

Se spune că necuratul nu închide o clipă ochii,

Să vină credinţa divină ,

Să-i araţi dragoste duşmanului

Când toţi prietenii tăi îi arată silă ,

Măreţele temple te vestesc că eşti un norocos ,

Ajuns în dialog cu Nemuritorii ,

Te-ai hotărât , trecând peste rânduri ,

Să fii primul la dania de acolo ,

Că-i nevoie doar de cea mai bună treaptă

A judecăţii de sus ,

Iar Dumnezeu şi Măicuţa cea bună ,

Sub atâtea chipuri , oferă mereu,

Ce păcat că nici relele n-au capăt ,

Te scoli şi te culci cu ele , te uiţi spre înalturi

Şi ştii că Pământul face parte din cer ,

Mintea ne sperie , că pier rugăciunile în noi.


TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.