NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ DUMITRU ANDREI

Cuprinşi de patimi

Cuprinşi de patimi ne-ncleştam fierbinţi

Dar ochii noştri străluceau cuminţi

Extaziaţi în magică plutire

Şi ne topeam în valuri de iubire.

Ne ameţise valsul şi tangoul

Şi muzica ce-mbrăţişa ecoul

Pluteam cu toţii în adânc delir…

Doar hârcile râdeau în cimitir.

Râdeau în cor sub străluciri de lună

În armonii de cânt şi voie bună

Râdeau tăcut, dar le-auzeam cum râd

Cu râsul lor, fermecător şi hâd…

Se revărsa şampania-n pahare

În clipociri spumoase-nşelătoare

Şi clipele treceau fără de şir…

Iar hârcile râdeau în cimitir.

Notă

Poezia deschide volumul de debut Spasme şi reverii” fiind reprodusă şi pe coperta a II-a a acestuia. Pe prima copertă am inserat o imagine cu un grup de schelete care dansează sub razele lunii în jurul unui foc.

O bună bucată de vreme am avut o anume slăbiciune pentru ea părându-mi a fi un text reuşit, deoarece cu maximă concizie (zic eu) am reuşit să pun faţă în faţă trăirea ridicată la cote superlative şi moartea privită cu deosebită seninătate. Este o antiteză dar în acelaşi timp o împletire perpetuă a vieţii şi a morţii.

Faţă de textul original am modificat versurile al III-lea şi al VI-lea.

Izvorul

„Susur mic, sprinţar şi lin,

Puiul mamei cristalin.

Doamne ce neastâmpărat

Mie soarta mi te-a dat;

N-avui timp nici să clipesc

Şoaptele să-ţi clipocesc:

Dintr-o dată ai ţâşnit

Şi-ai pornit grăbit, grăbit;

Nu ai stare, n-ai răbdare

Tot alergi spre lumea mare…

Cine ştie, cine ştie

Cum pe-acolo o să fie.

Vin aduse de prin lume

Ape mari pline de spume,

Ape chioare, ape slute

Ape grele şi stătute

Vin cu stârvuri şi gunoaie

Ape-aduse de puhoaie

Ape bune, ape rele,

Vai de păcatele mele!

Tu să te îmbărbătezi,

Vezi cu cine te-nhăitezi;

N-asculta a lor cuvinte

Vezi de drum mergi înainte

Şi să fii, mamă, curat

Aşa cum te-am învăţat…

Dar mai bine-ar fi să stai

Tot aici pe-al nostru plai,

Hai mai stai în poala maicii

Că ţi-oi da frunze de sálcii

Ţi-oi da mugurii de flori

Cântec de privighetori

Neastâmpărul din iadă,

Fulgul moale de zăpadă.

Ţi-oi da flori de didiţel,

De lalea, de muşeţel

Şi petale de cireş

De la munte pân’ la şes,

Iar în somn o să te-alint

Tot cu peştişori de-argint”.

Aşa-şi alinta cu dor

Stânca, puiul de izvor…

El ca şarpele, ca fumul,

Sclipitor îşi cată drumul.

Steiul ce-l privea de sus

Şi el dulce-n glas, i-a spus:

„Măi băiete stai oleacă

Mai ascultă, şi-apoi pleacă:

Tu nu vezi că lumea-i plină

De boli grele şi de tină,

Unde vrei s-ajungi ? În mare,

Doar o undă oarecare,

Ce prin valuri o să-mproaşte ?

Cine te-a mai recunoaşte ?

Tu nu vezi că marea asta

Pusă-i să ne surpe creasta ?

Dacă-i dăm apă curată,

Ea o face rea, sărată

Îi dăm apă pură, clară,

Ea o face albastră-amară.

Ş-orice strop vrea să ni-l mulgă

Sufletul vrea să ni-l smulgă,

Şă ne ia copii noştri

Ca să-i dea hrană la monştri.

Stai măi dimone acasă

Linişteşte-te, mai lasă

Gândur’le ieste prosteşti;

Stai acasă o să creşti,

Poţi fi heleşteu cu peşti

Poate se iveşte-un caz

Şi te face satul iaz,

Vr-un morar poate s-apară

Ş-o să dai apă la moară;

Stai în matcă, nu fi prost;

Ai să-ţi faci aici un rost,

Chiar aici la noi în văi

Ascultă-ţi măicuţa măi”

Stau şi tot privesc izvorul

Cristalinul, călătorul

Iute şerpuind prin stânci

Prin prăpăstii, văi adânci.

Mai frumos şi tot mai mare

Înspumată-ntruchipare.

Mai departe, mai departe

Ştiu că merge către moarte

Vreau să-l prind şi vreau să-l mângâi

Dară gândul meu nătâng-îi;

Vreau să-l prind şi vreau să-l cumpăr

N-are astâmpăr, n-are astâmpăr.

Trece-ntruna şi eu plâng

Dorul lui la piept îl strâng

Trece-ntruna clipocind

Eu rămân în văi bocind.

Elegie

Din lume să plece fantoma cea hâdă

Vlăstarii cei tineri în soare să râdă,

Să mor precum fulgii de neauă se sting

Cu trupu-mi nevrednic, pământul s-ating.

Pornească-se vântul spontan pe alei,

Iertare să-mi deie, toţi semenii mei;

Le dărui întreagă iubirea ce-o am,

Şi moartea-mi cuminte, le fie balsam.

Să simtă-adierea cum tainic îi scaldă

În inimi le curgă o tihnă mai caldă

Prin păr să le treacă o boare uşoară

Sfârşitul acesta pe ei să nu-i doară.

Doar mie să-mi cadă, lumina-n genunchi,

Pe trupu-mi greoi, întins ca un trunchi…

Să sune prelung vânătorii, din surle

Şi câinii să urle… şi câinii să urle…

Hoaţa

Asear-am prins-o Doamne în sfârşit

Pe prădătoarea pomului oprit;

La sânul ei, atât de fraged vai,

Ţinea ascunse, fructele din rai.

Erau frumoase Doamne, ca atunci

Când se supun întâilor porunci.

Căci erau pline, albe şi rotunde

Iar ea-ncerca zadarnic a le-ascunde.

M-am repezit hulpav să le apuc

Voind la tine Doamne să le-aduc,

Ca tu să pui dreptăţii căpătâi

Şi să le-aşezi în locul lor dintâi.

Dar ea spre mine braţele şi-a-ntins

Şi braţul ei molatic m-a cuprins

Atingeri blânde trupul mi-au vrăjit

Şi m-au târât spre fructul cel oprit.

M-a strâns la piept, m-a sărutat pe dinţi

Şi m-au topit zăpezile-i fierbinţi

Căzut am fost, de dorul ei străpuns

Şi-astfel la tine Doamne… n-am ajuns.

Şah – Mat

Zugzwangmat

– Vai maiestate, astăzi norocul ne-a trădat;

Întreaga noastră oaste s-a tot împuţinat;

Din armia cea mândră pe care ai pus cont

Doar trei din toţi aceia am mai rămas pe front.

De mine mai aproape şi chiar în coasta mé

Se află chiar regina, pe câmpul cinci la „Ce.

– Dar calul meu buiestru, de el ce poţi să-mi spui ?

– E-n rândul cu regina la „eF” pe locul lui

– Ah ce nenorocire, vai ce cumplite veşti;

Dar cine eşti voinice, de unde îmi vorbeşti ?

– Sunt ofiţerul vostru, o, rigă preamărit;

Nebunul dumneavoastră, aşa cum m-aţi numit;

Aproape sunt, aici, pe câmpul „Be” la patru;

În jurul meu se-ntinde al bătăliei teatru;

Dar ia spuneţi-mi sire, sunteţi la loc ferit,

Sau poate că duşmanul pe flancuri v-a-ncolţit ?

– Mă aflu sănătos şi sunt pe locu’-n care

M-am aşezat atunci, când cu „rocada mare”;

Ca viaţa să mi-o apăr, mă lupt precum un leu,

Cu viespea de regină, a duşmanului meu.

Căci s-a postat aproape la câmpul din „E-doi „

Iar slujitorii săi in preajmă îi stau roi

Cu calu’ la „ E –unu” şi la „De – trei „ nebun

Ea speră la „ Ce – doi „ că o să – mi dea un „tun”

Ceva mai la distanţă, un cal stă la „Ge-prim”,

Şi la „Haş-cinci”, departe, un alt nebun zărim;

Dar spune-mi cavalere în spate ce mai e ?

– Pe linia a opta stă regele la „Ge”.

În faţă-i stau de strajă, cu râvnă, trei soldaţi,

La fel ca el de negri, la fel de-ntunecaţi;

La „A” la „Be” şi „De”, sunt alte trei cătane

Ce nu-s mişcaţi de fel, de parc-ar fi trei stane.

În faţa Doamnei Noastre, e-un alt infanterist

Şi la „E-cinci” un altul, rămas stingher şi trist;

Pe locul lor dintâi, sunt turnurile două…

Şi-acum … Regina vrea să vă vorbească Vouă:

– O, Domn al meu şi rege, stăpâne preaiubit,

În astă luptă surdă, destul ne-am umilit;

Nu mai suport obida, şi înjosirea, nu !

Şi voi porni la luptă, Eu însămi, chiar acu’

Şi se avântá Regina, ca trăsnetu’-n „eF-opt”

Spre regele bubos, burduhănos şi copt;

Din spate ofiţeru-i, o seconda atent,

Iar regele rămase-ngrozit şi impotent…

Dar turnu-i, prin minune, din locu-i s-a urnit

Şi vai, regina albă sub ziduri a strivit …

Din locul său de veghe, părea ca-nnebunit

El Regele, Stăpânul şi soţul; Uluit,

Îşi smulse barba toată, urlând ca disperat:

Redă-i viaţa Doamne, întoarce-o la palat;

Nu-mi trebuie coroana, ci doar atât aştept

Pe scumpa mea soţie s-o am din nou la piept.

Dar iată, dintr-o dată, în gând îşi pune-un crez,

Şi-aude-n depărtare, al calului nechez:

– Stăpâne, e zadarnic, a plânge pe cea fost;

În astă clipă Doamne, eu văd altfel de rost:

Aţine-te Stăpâne, căci sar să te răzbun

În locul din „E-şapte” copita am să-mi pun …

Şi-ndată îşi ia vânt, şi ca un vânt dispare

Pe regele maur să-l prindă în strâmtoare.

– Săriţi voi străji acum, căci simt miros de cal

Şi-mi soarbe respirarea hidosul animal !

Dar cine să-l ajute pe regele-ncercat?

Mai horcăie o dată, şi-n „Mat” e sufocat.

– Victorie-mpărate ! strigă cel alb nebun

O, regele cel negru e mort, precum îţi spun …

– Victorie ? Mă bucur, dar cu tristeţe grea

Că nu-i în astă clipă aici, regina mea !

Notă: Probabil ca e singura partidă de sah ( de fapt un final de partidă) versificată vreodată într-un mod riguros. Albul are doar 4 piese dispuse astfel: Rc1; Dc5; Cf5; Nf4. Negrul are toate piesele (!) amplasate în următoarea ordine : Rg8; De2; Ce1; Nd3; Cg1; Nh5; f7; g7; h7; a7; b7; d7; c6; e5; Ta8; Th8; Acest final de partidă este consacrat în materie de şah sub denumirea de zugzwangmat ( mat înăduşit, sufocat) Iată-l 😦 Albul mută şi dă mat în două mutări)

Ţi-aduci aminte mamă

Ţi-aduci aminte mamă, îţi mai aduci aminte,

Când florile din cer se scuturau fierbinte?

Erai pe-atunci subţire, puternică şi dârză;

Mai tare ca o stâncă, mai iute ca o mânză.

În brazda cărnii tale aveam să încolţesc,

Spre lumea neştiută a vieţii să pornesc,

Din pântecele sacru ce-avea să-mi fie casă

Pe calea devenirii abruptă şi ceţoasă.

A fost apoi o vreme de poticniri în beznă

De încordări spre viaţă şi de zvâcniri de gleznă;

Şi-a fost o zi de veste, şi-a fost ziua-mplinirii

Când din viscere, albă, ţâşni izbânda firii,

Din trupul ce nu rabdă o viaţă ce se-ngână

Şi-n zvârcoliri stelare, o zvârle în ţărână …

Am tremurat atunci vibrând de neputinţă,

Şi viaţa mi-am primit-o mai grea ca o sentinţă.

M-am luminat în soare şi m-am scăldat în rouă

Şi fruntea mi-am cuprins-o cu mâinile-amândouă:

Aveam în spate lutul şi cerul înainte,

Ţi-aduci aminte mamă, îţi mai aduci aminte ?


Împăcare

Pe pat, răstignit între perne sordide

Stau singur cuprins doar de gânduri morbide

Şi-atuncea urâtul îmi intră în casă

Din prag arată-şi făptura-i hidoasă.

Mereu tot crescându-i figura cea hâdă

Din colţii de sânge rânjind ca să râdă,

Cu oarbă furie – năprasnic vârtej

Sălbatice urlete-i ies din gâtlej:

-Ridică-te dar, c-am venit să te curm

Cu ghearele mele în tine-am să-ţi scurm

Ia-ţi hoitul acesta din lume şi du-l

Pământul şi cerul, de el e sătul …

Prea multe, n-am stat în zadar să ascult

Şi lava fierbinte veni cu tumult –

Năvalnică forţă trecând prin viscere

Simţeam că-mi aduce şuvoi de putere.

Crescând precum creşte vâltoarea-n furtună,

Spre monstru întins-am atuncea o mână

Să-i văd strălucirea din ochii de fiară,

Iar braţul cel slab se-ntări ca o gheară.

C-un rictus sălbatic, aşa cum au râşii

Voit-am ca faţa cu gheara să-i sfâşii;

Am tras-o spre mine cu mare putere

Iar monstru-n turbare, urlă de durere.

Deodat-arătarea slăbi din senin …

Mai scoase spasmodic un ultim suspin …

Şi vai!, arătarea era doar o mască

De braţ atârnându-mi jilavă şi flască.

Din spate-apăru deodat’ o fecioară

Iar eu mă topii ca un clopot de ceară.

Văzând-o cum vine pe ritmuri de dans

Cu-ntreaga făptură plutind în balans.

Senina privire părea că-i de oarbă

Şi parcă cu totul voia să mă soarbă;

La gât i-atârna un splendid şirag

Şi monstrul ce-a fost, acum mi-era aşa drag.

Cu teamă în suflet şi chip ca de mort

Am luat-o în braţe, pe braţe s-o port

Şi-n valul iubirii pierdut să m-arunc

Dar iată că-n braţe duceam doar un prunc.

Un tremur cuprinse întreaga mea fire

Şi-atunci am simţit c-ameţesc de iubire

De drag mistuit încercam să-l dezmierd

Deşi chiar privindu-l vedeam cum îl pierd.

Zvâcni cu putere, din braţe-mi sărind

Şi cum doar în joacă cercam să îl prind

Ajunse departe cu râsu-i de-argint

Şi-n clinchet de vorbe rosti cu alint:

– Cu bine bătrâne!, eu plec mai departe

Spre viaţa cei viaţă cea fără de moarte;

Acolo-i tărâmul cel plin de lumină …

Şi glasu-i se stinse treptat în surdină.

Copilul scădea, depărtându-se-n zări

Ca valul ce pleacă spre ţărmuri din mări,

Purtat de lumină de gând şi destin

Iar eu mă stingeam împăcat şi senin.

Tot

Se va ivi o dimineaţă

Pe care vom numi-o viaţă;

Va fi apoi o vreme caldă

Iar noi ne-om azvârli în scaldă;

Şi-ntr-un târziu , va bate-un vânt

Din nopţile ce nu mai sînt.

Cea din urmă poruncă

Când trupul meu cuminte

Pe veci va să se culce

Doar viermi s-or desfăta

Din carnea mea cea dulce.

S-or aduna în ciucuri

Şi-n grupuri înţesaţi

Vor mişuna în trupu-mi

Flămânzi şi disperaţi.

Hapsâni şi plini de sete

Mă vor sorbi mereu

Şi s-or încinge-n luptă

În bietul trup al meu.

Apoi sătui de mine

Vor lenevi o vreme

Şi vor porni la drum

Când alt trup a să-i cheme.

M-or părăsi atunci

Ducându-mi cu ei tina

Iar oasele-mi vor fi

Frumoase ca lumina.

Voi porunci atunci

Uitării să mă-ngroape

Şi abia atunci voi fi

De Dumnezeu aproape.

Balada Călăului

O lună cenuşie azi noapte a pălit

Ş-un soare plin de sânge cu zorii s-a ivit.

E dimineaţa aspră a zilei de osândă

Şi duhurile negre s-au aşezat la pândă.

Mi-i inima pustie şi sufletul mi-i sterp

Văzându-ţi chipul tânăr , nevinovat, imberb …

„Ce patimi au putut în pieptul tău să scurme

Ce flăcări sau pornit ca viaţa să ţi-o curme ?”

Mă scutură un tremur, mă strânge un fior

De parcă mi-aş ucide chiar propriul meu fecior;

O ceaţă mă cuprinde şi-o grea durere-n piept

Când ştiu că vei pieri de braţul meu nedrept.

Puterile mi-adun şi soarta mi-o învinui,

Doar tot ce pot să fac e doar să nu te chinui

Ridic în mâini satârul şi ochii mi-i închid:

O, iartă-mă tu frate că plâng şi te ucid.

Cea din urmă poruncă

Când trupul meu cuminte

Pe veci va să se culce

Doar viermi s-or desfăta

Din carnea mea cea dulce.

S-or aduna în ciucuri

Şi-n grupuri înţesaţi

Vor mişuna în trupu-mi

Flămânzi şi disperaţi.

Hapsâni şi plini de sete

Mă vor sorbi mereu

Şi s-or încinge-n luptă

În bietul trup al meu.

Apoi sătui de mine

Vor lenevi o vreme

Şi vor porni la drum

Când alt trup a să-i cheme.

M-or părăsi atunci

Ducându-mi cu ei tina

Iar oasele-mi vor fi

Frumoase ca lumina.

Voi porunci atunci

Uitării să mă-ngroape

Şi abia atunci voi fi

De Dumnezeu aproape.

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.