NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ DUMITRU MĂLIN

Priveghi şi pavaje cu vânt

să-l reîntâlneşti

în odaia prea strâmtă a sfârşitului

mire albastru din nou (învineţit mai degrabă)

prea bine pudrat de-asistenţii limbuţi

ce-l încarcă

în sacul de plastic sălciu

deschis flămând plescăind ca o gură

răscolitoare obscuritate

lâng-o nelinişte groasă şi mută

întinsă pe trupul de lut cu ger destrămat la picioare

paharul cu viespi ruginii înăbuşit

sub orbitele goale

şi pe delături cuvinte sărate

atâtea secrete atâtea erori iluzii istovite despărţiri

în partea cea bună a vieţii în neîmbătrânire

iar acum

părăsirea aceasta mai albă ca seceta indiferenţei

uitarea a tot ce a fost şi s-a înnorat în oglindă

ca şi când n-ar fi avut niciodată surâs

ori n-ar fi fost construit niciodată

Călătorie sub norii de piatră

o singură aripă

pe partea istovită-a amurgului

şi mâna însângerată plină de spini

lipită de funia clopotului

care vesteşte bucuria unei înmormântări

ţie încă nedestinată

.

în rest

tinereţe de unde

şi dragoste cum

când paşte la capăt târziul

despărţitorul hotarelor

şi-al vieţii viclene

pe care o urci în cuibarul de aer

al clipelor

.

în rest

cucereşti frica o botezi cu curaj

ca pe-o victorie nemeritată

măsori distanţa dintre suspine

polizezi dinţii umbrei

speli gleznele frigului

înfloreşti în uitare

strivindu-ţi aripa

sub norii de piatră

Zile în şir nopţi în şir ieri şi azi

nici o buruiană vindecătoare

nu există pentru tristeţea timpului

care se vede părăsit de mine

lăsat baltă în şerpuirea asta de vieţi

pe coasta  învăpăiată şi îngust cabrată

a nedumeririi

ca un salt de tigru

care-ţi linge memoria

întinerindu-te

dar tu ştii că aici totu-i plin

că deasupra petrecerii creşte limpede moartea

chiar şi-n jocul copiilor râde tare şi ea

cu sărutul iernatic

peste gură se surpă

grea precum plumbul împleticit

mă  ghemuiesc

mă îngrop lângă steaua sărată

lebădă de cenuşă osândă umedă

ciulin ţintuit

pe bătăile inimii

mut şi străin

Goală memorie reflex înfrunzit

să-nveţi să-ţi smulgi nesprijinita viaţă

dintre cicatricele albe

bine-ascuţite şi reci

pe care pierirea-şi construieşte acoperişul

şi marginea

să fii doar o cruce de lemn pe care se urcă-ntunericul

să se uite în zare

un animal de fildeş ignorant netemător de trecere

prins în petreceri cu surâs pâlpâitor

creat şi recreat îngrozitor de repede

în timp ce de fapt

prăbuşirea musteşte sporind

şi spuma neagră aruncată-n destrămare pe cer

întunecă vântul

goală memorie reflex înfrunzit

totul în jur pândeşte şi-adulmecă

până şi luna-i o jivină de-argint

temniţă-i liniştea

înconjurată

cu spini de-amăgire albastră vindecătoare

vezi cum cade fericirea  de sus

nici o iubire nici un război

numai dialogul dintre nor şi senin

şi mâinile grele ziua şi noaptea

lucrând la păianjenul fără contur

Viaţa durează din zori în amurg

nouă ne trebuie case şi drumuri şi nori

măcinăm făină

ne odihnim

mergem în sudul fierbinte al dragostei

şi toate astea ţin foarte mult

ţin toată viaţa

dar viaţa nu durează decât din zori în amurg

din zori în amurg

şi se stinge odată cu soarele

odată cu soarele printre răcori

doar bucuriile noastre molipsitoare

regenerându-se necontenit

şi amintirile

domoale ruine tristeţi boltite

văgăuni trandafirii

în care fumegă vântul

şi speranţele strigă prin somn

dar cine s-audă

mai jos zace scândura spaimei

arşiţa ei dinspre noi

Chipul iubitei lăcuit cu aur

chipul iubitei lăcuit cu aur

frunte senină

ochi primitori

zâmbetul ca un mesaj folositor

mă tem să-l deschid şi se-ntunecă

credeţi-mă

existenţa noastră e doar întâmplare

buzunarul ni-l cântărim oricum

şi colorăm cu speranţe

cerul

cu noroi şi scântei

ne colorăm dragostea

ca pe o stradă

cu trotuar glazurat

pentru mers stingherit

nu vă pese

tabloul acesta reprezintă inima mea

Iubirea loveşte din plin ia aminte

tăcerea de granit în goană după desăvârşire

în mijlocul pădurii de urzici

prin care se plimbă sufletul-bestie

acum în martie

când frigul devine dans crud

peste tropăitul mugurilor ce-aduc viaţă

peste zborul păsărilor înhămate la aer

peste ovalul inimii ninsă de raze

prin colbul înalt pe care-l stârneşte aşteptarea

apoi din nou mersul spre libertate

prin lumina care-ţi îneacă genunchii

pe oameni să nu-i vezi

iubirea lor e respiraţie vrăjmaşă

strădanie de-a muşca

precum insectele înfierbântate

şi o mână atât de mică pentru întâlnire

un „ce mai faci” ca un şanţ la porţile ochilor

şi inima covor cărunt de zdreanţă

spălat nu o dată

Impozit  pe tril pe zbor pe târâit

mâhnitul nor iar nimereşte

prin dimineaţa din geam prin uşa mea spartă

peste cearceaful putred de atâtea vise

sub o recoltă groasă de triluri

şi omul cu inima ciur

când trec tristeţile răbufnitoare

la ceasul mereu inexact

prin mijloc de tâmplă rece-asudată

.

fii fără grijă

gingaşa spinare a zilelor

nu se lasă călărită uşor

şi-n vremuri ca astea pline de insecte

devoratoare

alfabetul de gală-l ştiu doar rechinii

nu de ruşine plesneşte fioroasa faţă

nici gâtul impregnat cu aur

al cheltuitorului

de sub tabela de afişaj

.

fii fără grijă

nici norul nu udă speranţe ci mărfuri

mingi de fotbal funcţionari cu feţe de zid

undeva la cununia bacşişului

cu buzunarul şobolanului rege

priviţi-le mâinile spre-a nu putea şti

dac-au ucis sau jertfe-au adus

priviţi-le ochii ca nişte instituţii

în care trilurile plătesc impozit

nu doar pe zbor ci şi pe târâit

Totul este foarte explicabil

ce vrea binele făcut

să devină pildă molipsitoare

să le-nveţe pe mierle noi melodii

nu există vipere blânde

la nici o margine

pentru ciripitul recunoştinţei

în noaptea de corbi

din sloiul ferestrelor

acolo unde

totul a trecut

şi inimă şi zbor şi duminică

luna mică insultă întunericul

fie-ţi de-ajuns

ciulinul înfloreşte-n loc interzis

în partea obscură-a surâsului

lângă zăbrele şi cicatrice

acolo unde

ceasul bătrân îşi întinde picioarele

precum cochilia întortocheată

Lung este drumul uită-mă dacă ţi-s drag

Pleoapele trezite hoinăresc

pe malul spumos al suspinului

retina umedă pare prundiş

sfârşitul nu se-ntâmplă aşa devreme

decât pe colinele de frunţi înclinate

când vântul lucid rece şi orb

prinde-ntre scoabe subţiri bezna spartă

.

uită-mă

dacă ţi-s drag

aşa

mai mereu logodit cu-amăgirile

dormind fericit în grădina de spini

cu evaporate sărutări pe buze

alţii în loc vor veni

când pomii îşi văd de uscata lor moarte

chiar şi în martie, chiar şi acum

când mugurii palizi scheună stins

şi bucuria are formă de foarfece

iar noi draga mea ne-ntâlnim

în spaţiul primitor dintre tăişuri

unde trestia inimii

de-abia tresărind

îşi picură zâmbetul

îndelung resemnată

Frumosul om măruntul înnoratul

să uiţi să speri să te auto-naşti

cu aceeaşi identitate consumată pe bucăţi

precum pâinea

încă din leagănul aşternut cu urzici

să te obişnuieşti cu un trai confortabil

zi de martie rândunele îngheţate

peste-omoplaţii oraşului mare

iarna

în depărtare îşi urlă fiorii

că am lăsat-o însingurată

nu mai vorbesc de toamnă pe care am îngropat-o

în veneţia sângelui meu

ca pe-o destinaţie neomenească

ştiu cine sunt

în adânc

culegător la secerişul speranţelor

voce-n amurg

în care se vaietă drumurile

cu sufletul împrăştiat

peste amintirile moarte

şi plecările

nenumărate

împlântate-n pavajul din faţa porţii

zăcând acolo

ca nişte păsări cu aripi imense tăiate

nu-mi trebuie îmbrăţişări

nici îndemnuri

nici sfaturi

am braţele spaimei

frumos îndreptate spre mine

şi 60 de ani de om fericit

precum copacul ars şi silit

să-şi iubească cenuşa îmbelşugată

Cândva la ora asta se înverzea de ziuă

cântecul meu de dragoste

spus îndărătul copacilor

să nu-l audă mierlele şi să se ruşineze

la 60 de ani dragostea-i un pietriş sclipitor

o ceartă cu sângele cu carnea cu oasele

o despărţire întruna de naştere

la 60 de ani se apropie tare ora închiderii

apune soarele mult mai devreme

în faţa inimii decorul lumii se schimbă-n

tristeţi nicidecum efemere

îţi vine să plângi dar în loc de lacrimi

din ochi îşi ţâşnesc melci albaştri

te târâi cu ei spre icoana de aur

din care se scutură chipul iubirii

la 60 de ani eşti un prunc inutil

ce preţuieşte negura fumul

singurătăţile coboară din spini

şi se sting printre oameni tot timpul

măsoară anii măsoară norii

îngăduie buzelor să nu vorbească

atât de zveltă ca o văpaie

vine-nserarea lângă fereastră

ziua se duce

e chiar sfârşituncremeneşte râsul şi plânsul

Îi văd cum râd şi cu aşa cruzime

orice naştere este o prăbuşire

în zi de martie

când munţii-şi umplu plămânii cu aer nou

iar o  mamă visează fără somn că-i înmuguresc ochii

peste ţipătul gingaş din leagăn

un clopot spart îi desferecă buzele

o apă neîncepută îi spală norocul

tata în mină pregăteşte bucuria de-a veni acasă

drumul merge singur şi el în spatele lui

apoi începe din pâlcul de nori să plouă subţire

şi porţile zilei se zdruncină toate

aşa de frumos începe o viaţă

.

mi-ar fi plăcut să am copilăria altora

să nu moară tata cu toamna dărâmată pe piept

nici mama să nu văduvească precum o mierlă fierbinte

neagră şi tânără cu dragostea ascunsă-ntre spini

mi-ar fi plăcut să nu fiu prieten cu nici o noapte mâhnită

cu nici o zi trăită de prisos

să nu-mi las chipul tipărit pe bancnotele false

ale speranţelor de toate felurile

mi-ar fi fost dor să nu îmbătrânesc aşa dintr-odată

ca o piuliţă uzată la carul de foc al lui dumnezeu

să n-am 60 de ani şi să nu fiu o iarbă ghemuită

sub troienele tuturor orelor

în interiorul acesta târziu

în care soarele nu mai este lumină

în care lumina nu mai este zi

în care numai întunericul este zi

Ca apa trece totul calcă blând

să simţi ninsoarea din martie

ca pe-o singurătate lipită de streşina ochilor

să treci peste munţi precum strigătul păsărilor

des fâlfâind din aripi uitate

să-i spui copacului mut că-l dezmierzi

numai la ora când se prăbuşeşte

dar omului să-i spui

că nu-i bătrân

că n-a început să cânte la o harfă uscată

.

norii în noapte au insomnii

cu care tulbură odihna pământului

grea-i suferinţa simţită de râu

atunci când malul nu-l recunoaşte

pe tivul întunericului dacă înaintez

dacă îmi scot la plimbare tristeţea

doar obositul măceş în destrămare-l ating

cu inima mea de spin roşu

.

bucură-ţi ochii cu privelişti de rând

dimineaţa-i un ţipăt ţâşnit din ninsoare

ziua învinge lucidul senin

bătrână-i doar noaptea

bătrâne şi reci sunt doar apa şi noaptea

Spre porţi caut ieşire pipăi drumul

o seară de martie

fără tristeţe

nici bucurie

o seară ca o minge de cauciuc

cu care te-ai putea juca legat la ochi pe marginea drumului

ori prin curtea rece de sub propria-ţi frunte

iar când ai obosi

când picioarele ţi-ar deveni râme bătrâne cu oase

te-ai închide în casa cu patru pereţi

cu patru puncte cardinale bolnave de inconsistenţă

în peretele din faţă ţi-ai zidi moartea plină de viaţă

la stânga fără nici o atingere

ai auzi mieunând pisica amurgului

care să-ţi sufle-ndelung peste faţă

la dreapta o blană de fiară nerăbdătoare

s-ar alungi peste speranţele tale de om fericit

şi numai în spate pe lângă umbra-ţi pâlpâitoare

din care varul a fugit în zăpezi

ai presimţi o cruce înduioşată

cum te-ar lua în spate şi ar urca cu tine înspre acoperiş

şi-n pod

printre zdrenţele palide

cu care-ţi pansezi zilnic existenţa netrebuitoare

ar adormi luând forma trupului tău

ai găsi-o  acolo în zori împrăştiată pe scânduri

şi ai chema paznicii

s-o arunce afară ca pe-o destrăbălată

Întreb un orb de el mă ţin cu mâna

mi-ar trebui o zi deosebit de rece şi de uscată

o zi învelită în năframă neagră

precum o femeie venind de la o înmormântare

mi-ar fi necesară o asemenea zi

spre a mă putea retrage în casa-mi strâmtă de oase

lângă focul pâlpâitor care fumegă-acolo

şi întinzându-mi peste tot la uscat amintirile

să le-aleg şi să le pun deoparte

pe cele mai tefere şi mai puţin mioape

ce-ar mai putea gânguri ceva

despre tinereţea-mi dispărută acum 30 de ani

zvârcolindu-se precum o piatră bolnavă

precum o ploaie fierbinte fâlfâind între steaguri

precum o insulă scufundată în miezul de bronz al oceanului

aşa zvârcolindu-se a dispărut

de pe toate străzile din univers

dintre toţi spinii mari şi sălbatici ai zărilor

din toate bibliotecile muzeele arhivele jeluitoare

aşa zvârcolindu-se a dispărut

nelăsând-mi decât această barcă îngustă din piept

cu care călătoresc noaptea pe mările de aer ale singurătăţii

prin giulgiul de cenuşă al clipelor orelor

călătoresc grăbit şi mă duc

stăruitor înspre margine

stăruitor înspre ultima zi

deosebit de nesemnificativă şi de uscată

precum o femeie învelită în năframă neagră

precum un pâlc rece şi-ntunecat de bărbaţi şi femei

întorcându-se de la o înmormântare

–––––

Dumitru Mălin

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.