NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ EUGEN SEREA

Rămâi…

  

Ce singuri suntem, Doamne, şi ce trişti,

De când cioplim iconostas de crişti“

Din patimile noastre reci şi slute,

Ca-n marea de păcate s-avem plute…

 

Ce-adânc Te-ascunzi, Iisus, de ochii goi

Ce nu discern lumina de noroi:

Ţi-am poleit altarele cu aur

Dar nu Ţi-am dat al inimii tezaur…

 

Ce falşi suntem, Stăpâne, şi-n genunchi:

Aprindem lumânările-n mănunchi

Şi egoiste cereri nesemnate

Plătim smeriţi“, cu inimi resemnate…

 

Ce-nstrăinaţi suntem, Doamne, de cer,

În Raiul“ pământesc şi efemer

Clădit cu bani şi-ntreţinut din teamă,

De care, într-o zi, toţi da-vom seamă…

 

Revino, Doamne-n Templu, ca atunci

Când Te chemam curaţi la suflet, prunci,

Şi ne-aduceai Lumină din Lumină!

Rămâi cu noi, căci ziua se termină…

sâmbătă, 26 ianuarie 2008

 

Acasă

 

Trec zilele, trec anii şi-mi bate tot mai rar

Ceasornicul din tâmplă, cu limba lui de clopot

Şi-aud spaima firească de-al Nemuririi dar:

Şuvoiul din clepsidră vărsându-mă în ropot…

 

Şi tot mai des la vremea întâiului meu Rai

Mă soarbe amintirea în larg vârtej de minte

Şi mă revăd plăpândul, ne-ncoronatul Crai

Al lumii de candoare din pruncul cel cuminte…

 

Înflăcărat de vise născute din poveşti,

Cu ochi măriţi de taine, nedumeriri şi doruri,

Eu te purtam în suflet pe Tine, Cel-ce-eşti,

Cum îngerii şi sfinţii Te poartă-n albe coruri…

 

Dar Timpul – ca acidul – m-a tot săpat, tăcut,

Pân’-am ajuns străinul privindu-mă cu teamă

De-acolo, din oglindă, tăios şi prefăcut,

Precum un vechi prieten ajuns un om de seamă…

 

Sunt tot mai trist şi singur, trăiesc ca într-un vis,

Doar inima-mi tresare când Glasu-Ţi mă-nfioară,

Şi-atunci, prin întuneric, Te caut în Abis

Cum caută arcuşul Lumina din vioară…

 

Dar negăsind Portalul de trecere spre Cer,

Plângând, Îţi las Cuvântul încet să mă pătrundă

Până-n cel mai din urmă şi-ntunecat ungher

În care Nefiinţa a vrut să mi se-ascundă…

 

Acolo, în tăcere, Te regăsesc, Iisus,

Într-o bătaie sacră de Inimă rănită

De tot ce îmi pusesem de Tine mai presus

Când mă credeam o jertfă arzând, neprihănită…

 

Oare-oi mai fi vreodată copilul care-am fost?…

De ce m-ai scos din lume?… De ce m-ai pus deoparte?…

Cine sunt eu, Iisuse?…  Mi-arată al meu rost:

De ce mi-ai pus în mână condei şi Sfânta Carte?!…

 

 O lacrimă curată din ochi de Dumnezeu

Eşti pentru-acei pe care, crud, moartea îi apasă,

Scurgându-se în versuri de pe obrazul Meu…

 Primeşte-mă, Iubire!…   Bine-ai venit Acasă!“…

15-16 martie 2008

 

 

Buna Vestire

 

 

Iisus păşeşte blând, cu mers egal,

Peste cadavrul lumii – stârv regal –

Ca-n ceaţa de pe Marea Galileii…

Şi plânge-n taină: „– Unde-s, Tată, leii?!…

 

Li s-au tocit şi ghearele şi colţii?…

Dar vulturii, prevestitorii morţii?

Aripi de cer le-au îngheţat, de când

S-au speriat de viforul de gând?!…

 

Ce s-a-ntâmplat cu îngerii în trup?

S-au contopit în spiritul de grup?!…

Doar taurii cutreieră Pământul

Şi-Mi joacă în copite Legământul!…

 

Eu i-am ales ca-n noaptea disperării

Să-Mi poarte Torţa Sfânt-a împăcării

Dintre Adam şi Bunul Dumnezeu!

Dar M-au uitat… Şi banul le e zeu!…

 

M-au ferecat în aur şi-n argint…

Şi loruşi le sunt idoli… Şi  Mă mint…

Ce să le fac?… Spune-Mi, Slăvite Tată:

Să Mă mai răstignesc încă o dată?!…“

 

Ca tunetul răspunse-atuncea Glasul:

„– Nici îngerii din ceruri nu-Ţi ştiu ceasul,

Dragul Meu Fiu, de veacuri răstignit!…

Eu doar în Tine, azi, M-am odihnit…

 

Tu vei veni curând, dar nu ca Miel,

Ci-n toată Slava Veşnicului EL

Şi-n iad vei alunga pe veci plăcerea

Acelora care-au ales tăcerea!“

joi, 28 februarie 2008

 

 

Celor care ştiu, dar tac…

Ceasurile

 

 

Îmi plec auzu-n orologiul Vieţii:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac…

M-acuză secundarul sfânt, tristeţii:

Cât sunt, cât plâng, cât scriu, cât spun, cât tac…

 

Şi eu sunt o rotiţă-ntr-un ceasornic:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac…

Mi-e inima, a Domnului sfânt ornic:

Iubesc, ajut, trăiesc, învăţ şi plac…

 

Dar diavolul ar vrea sincron să-i bată:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac,

Inima mea, pe Tronul Tău urcată:

Să fur, să mint, să-njur, să cert, să zac!…

 

Mai bate-mi, o, Iisuse-n suflet iară:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac,

Cu Verbul Tău în ceasul meu de ceară:

Să-nviu, să cred, să dau, să sper, să fac…

 

duminică, 15 iulie 2007

 

 

Derivă

 

 

Pe un ocean de spaime ancestrale,

Prin ceaţă lunecăm, triste corăbii

Şi ne-nchinăm la semnele astrale:

„- Pe-un singur ban, nu cumperi două vrăbii?“

Străini ai emisferei australe,

Gândim în pâini, dar vorbele ni-s săbii…

 

Cu vele rupte şi etrave sparte,

Plutim greoi unde ne poartă vântul,

Hrăniţi doar cu nădejdile deşarte:

„- În sinea noastră locuieşte-Avântul!“

Pierdut-am călăuze-n zări, departe,

Acolo unde s-a-ntrupat Cuvântul…

 

E-adevărat, avem câte o hartă!

Dar cine are timp de ea, când bordul

E plin de apă?!… Marea nu te iartă!

Şi-apoi – să nu uităm! –  n-avem acordul

Celor în drept, Cunoaşterea s-o-mpartă:

„-Voi singuri cum să-i ştiţi busolei, Nordul?!“

 

Şi uite-aşa trec nopţi, aşa trec zile…

Cu săptămâni şi luni ne-apasă anii,

Necruţători cu vieţile umile

Ce se tot plâng că nu se-ajung cu banii…

Şi printre stâncile zilnicei sile,

Ne naufragiază-n iad sărmanii…

 

Doar uneori, în nopţi cu lună plină,

Când adormim, visăm plângând, Pământul…

Cad stelele, căci bolta se înclină,

Arzând sub pleoape-n dar, Pogorământul…

De plou-a doua zi, Taina-i deplină:

Un curcubeu sfinţeşte Legământul!

 

miercuri, 8 august 2007

 

Celor care ne călăuzesc

spre Tărâmul Făgăduinţei…

 

Din când în când…

 

 

Mai croncăne, din când în când, în mintea mea, un corb…

Înfricoşător lucru: e orb!

Şi cerul mi se-ntunecă de aripile-i lungi:

 Până unde crezi, suflete, c-ajungi?

 

Mai sfâşie, din când în când, inima mea, o fiară…

Eu mă ascund, ea mă găseşte iară!

Şi-mi umple-ntreg pământul cu sângele din gânduri:

  Crezi că-L găseşti pe Domnul printre rânduri?

 

Mai bântuie, din când în când, în sinea mea, o umbră…

Neruşinată, lacomă, sumbră!

Şi-mi toarnă-n duh viţel de aur, greu:

  De ce nu altul, Doamne, de ce eu?!

 

Dar mult prea rar m-aprinde vreo scânteie

Cu chip când de bărbat, când de femeie,

Şi mi-L aduce-n lacrimi pe Iisus:

 Când eşti căzut, priveşte doar în sus!

 

 

sâmbătă, 8 decembrie 2007

 

Prietenului

şi fratelui meu în Hristos,

Nicu.

 

Dor

 

De Tine, Doamne, simt că mi-este dor

Ca duhului de-al rugăciunii Zbor,

Ca cerbului de susur de izvor,

Ca viermilor de trupuri care mor…

 

Cum iernile doresc raze de soare

Şi toamnele târzii – prima ninsoare,

Cum seceta visează ploaie, vara,

Cum ghioceii cheamă primăvara…

 

Mi-e dor de Glasul Tău vuind prin crâng,

Când cetina m-a învăţat să plâng…

În suflet, taina ei încă o ţin:

„– Sunt veşnici cei ce mor câte puţin!…“

 

Iisus, de mângâierea Ta mi-e dor

Atunci când ceru-ntreg e-un negru nor

Care se varsă peste noi, şiroaie,

Iar eu dansez şi râd, nebun, prin ploaie…

 

Mi-e dor… Şi îmi aduc cu drag aminte

De când credeam – copil fără de minte! –

Că fulgii de zăpadă-s prinşi în ger

Şi-ntreg pământul urcă-ncet spre cer…

 

Mi-e dor de râvna mea de la-nceput

De tânăr curios, nepriceput,

Ce din Scriptură îşi lua putere

Şi Harul ei avea un gust de miere…

 

Mi-e dor, o, Dumnezeule-al Iubirii,

Să simt iar bucuria dezrobirii

Care mi-a fost de diavolul furată:

Nu Ţi-am păstrat o inimă curată…

 

Mi-e dor de pacea Ta, Sublimă Oază,

Deşertul meu să-l odihnesc de groază,

De oboseală, de păcat şi chin,

De îndoieli, de ură şi suspin…

 

Dar mai presus de dor, din a mea tină,

Aş vrea să urc din nou către Lumină,

Gustând sfinţirea apei prin Cuvânt

Ca Lacrimă ce se prelinge-n cânt…

miercuri, 24 octombrie 2007

 

 

Duminică

 

Câte duminici, Doamne, vor mai fi,

Pierdute-n asfinţit din zori de zi,

Înfiorându-mă, fiindcă nu ştiu: de unde

Nelinişti vin, sterile ori fecunde?

 

Cu ce-ntrebări, pixul – cuţitul bont –

Va sfâşia carnea hârtiei, tont,

Umplându-mi poezia cu-al Tău Sânge,

Ca Jertfă de Cuvânt care Se frânge?

 

Prin ce miraj, trecut-a-n ireal

Sfinţenia, supremul ideal?!

Înlăcrimat, captiv printre ruine,

Stă Cel ce-a coborât din cer în mine…

 

Tu mi-ai şoptit, plângând, de-atâtea ori,

Că pentru mine, astăzi, Te omori…

Şi Sfântu-Altar Ţi-e Crucea, gol de Taine:

Pâinea şi vinu-s ale Tale haine…

 

Să beau şi să mănânc mă-ndemni, dar eu

Mă tem să-nghit bucăţi de Dumnezeu…

„- Să n-ameţeşti când stai pe buza gropii:

Cu frică şi credinţă să te-apropii!“

 

Când mă apropii, iată, Cineva

Mă ceartă: „- Vrednic eşti de-aşa ceva?!“

Ce demon ne învaţă, Doamne Sfinte,

Că vrednici suntem doar pentru morminte?…

 

Cu ce averi, trupeşti sau sufleteşti,

Aş răsplăti doar faptul că Tu eşti?

Ce fapta bună-Ţi pot aduce eu,

Ca preţ că-s înfiat de Dumnezeu?

 

Iisuse-Ţi mulţumesc! De pe pământ

Sunt vrednic de a fi, prin Legământ!

Şi-Ţi mulţumesc, Iisuse, înc-o dată,

Că m-ai învrednicit în cer de-un Tată!

 

O, Lacrima duminicii de sus,

Numele Tău e scris în noi: Iisus!…

duminică, 12 august 2007

 

Eu sunt

 

 

Eu sunt doar o lacrimă vie

Căzută-ntr-un ochi de abis

Când viaţ-am predat-o doar Ţie…

Şi Doamne, a Ta bucurie,

Blând, teama de Cer mi-a ucis…

 

Eu sunt doar un punct într-o Carte,

Străjer între frazele vii:

Tăria ce încă desparte

Din suflet – şi până departe –

Cuvântul, de apele gri…

 

Eu sunt doar o ultimă harfă

Vibrândă la Vântul Ceresc:

N-am nici tricoloră eşarfă,

Nici Crucea n-o vând ca pe-o marfă;

Kadosh“ cânt, în grai îngeresc!

 

Eu sunt doar un cui care strânge

A Ta Mână Sfântă pe lemn

Şi scrie, în cel care plânge,

În loc de cerneală, cu sânge,

Pe inimă, tainicu-Ţi Semn!

 

Eu sunt doar un vis într-o lume

Străină, urâtă şi rea:

Mă doare când Sfântul Tău Nume

Hulit e sub măşti şi costume

Cu patimă rece şi grea!…

 

Eu sunt doar o frunză rămasă

În ploaia de toamnă, pe ram…

Pământul mă cheamă acasă

Şi norii de plumb mă apasă:

Eu sunt… însă, dacă eram?!…

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Fratelui Traian Dorz.

Poetul.

 

 

Iarna, copacii…

 

 

Iarna, copacii nu-s vii, dar nici morţi:

Parcă-s destine crud trase la sorţi

De-un Zeu obsedat şi brutal,

În turlă din piei de crotal…

 

Şi-nalţă spre cer rugăciuni vegetale

Cum oamenii nasc fantezii digitale:

Pe taste de ciori şi de corbi,

Cu degete – crengi, ca de orbi…

 

Le-ntoarce doar neaua, în liniştea-i gri,

Ecouri de greiere mort: „– Cri, cri, cri…

Furnica ucis-a în duh,

Cu litera-i, dor de văzduh…“

 

Nici zborul spre Rai nu se mai aprinde

Prin Vestea cea bună din sfinte colinde:

„– Flori dalbe de măr, leru-i ler,

Străini suntem, Doamne, de cer!“

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

 

 

Întrebări

 

 

Cerule, te rog, răspunde-mi, către iad când ne zorim:

Pentru ce să ne mai naştem, dacă tot e să murim?

Cine, oare, e nebunul care predică-n pustiu

Despre dragostea de Tată şi blestemul unui Fiu?

Cum de s-a putut, prin veacuri, ca Iubirea de la Cruce

S-o forţăm să fie crimă, cât un om nu poate duce?

Unde este înţeleptul care ştie să răspundă

Cum, din toate, doar lumina-i şi corpuscul, dar şi undă?

Oare, cheile ştiinţei despre Dumnezeu şi om

Cine le-a ascuns şi unde, în ce chip, sub care dom?

Ce-ntuneric ne învaţă, cum că Veşnicul Părinte

E născut din frig şi teamă doar în cei fără de minte?

Care demon ne îndeamnă s-aruncăm printre stafii

Şi-n containere infecte, pruncii nenăscuţi, de vii?

Ce abis încearcă-n taină, până-n ochi să ni se-ntindă

Dimineaţa, când rânjeşte, hâd, străinul din oglindă?

De ce se-nfioară omul, când se cercetează-n sine?

Cum vom îndrăzni iertarea de urgia care vine?

Cui i-am dat suflet pe aur, înc-o dată şi-nc-o dată,

Cerşind slavă şi putere de la al minciunii tată?

Dacă banul ne conduce şi ne închinăm doar lui,

De ce, când avem de toate, fericire însă, nu-i?

Unde-s eu, copilul, Doamne? Astăzi, vârsta-mi bate-n geam…

Nu ştiam ce ştiu acuma; însă eram viu: plângeam…

 

sâmbătă, 2 iunie 2007

 

Prietenului

şi fostului meu coleg de liceu,

Bogdan,

cel care a avut răbdarea să-mi spună

despre Cale, Adevăr şi Viaţă

în Ortodoxie…

 

 

Lacrima

 

Motto:

Ce-am crezut?!

Mai cred şi-acuma!

Dar s-a tot făcut târziu…

Tremurând, îmi şterg cu mâna

Amintirea de-a fi viu!…

 

Fragment din poezia:

Suflet pereche!

de G.A.

Mi-a mai rămas vreo Lacrimă în noapte

Din vremea când voiam şi eu să ştiu:

Cine mi-a interzis fructele coapte?

Când am fost otrăvit cu negre şoapte?

De ce păzeşte-un înger Pomul Viu?

 

Mi-a mai rămas vreo Lacrimă în viaţă,

De când pliveam cu ochii de copil

Grădini, în geamul florilor de gheaţă?

Şi-ntr-a iluziilor rece dimineaţă,

Mă jefuia un soare trist, debil!…

 

Mi-a mai rămas vreo Lacrimă ascunsă

Într-un abis de minte indecent,

De când zburam, idee neajunsă,

Cu gândul, sfântă taină nepătrunsă,

Şi visul meu era har inocent?…

 

Mi-a mai rămas vreo Lacrimă tăcută

S-o-mpărtăşesc, în ruga unui vers,

Cu un prieten – stea neprefăcută?

Din Dragoste născută, nu făcută,

’Nainte chiar de veci şi Univers!…

 

O, Lacrimă prin care-am fost făcut,

Mai plânge-mă, sfinţindu-mă-nc-o dată!…

Prin Harul Tău, văzut şi nevăzut,

Ridică-mă, în moarte am căzut

Şi-nvaţă-mă, Iisus, a plânge: „– Tată!

luni, 16 iulie 2007

 

Prietenului

şi fratelui meu în Hristos,

Gabriel,

a cărui poezie mi-a dăruit

Lacrima…

 

Lecţia de viaţă

 

 

O, vis urât, din care m-am trezit

Înfiorat de teamă, şubrezit,

Ce-ai vrut să-mi spui cu-atâtea năluciri?

– Nimic ascuns divinelor priviri!“

 

Priveşte-mă, oglinda mea din baie,

De dincolo de omul meu de paie

Şi-arată-mi cine sunt şi-n ce-am crezut…

– Un tip anost, posac şi încrezut!…“

 

Mă simt precum oţelul unui arc

Când trec grăbit pe drumul către parc…

Mă liniştesc… E-un loc fermecător!

– Un lucru să nu uiţi: eşti trecător!“

 

Rază de soare, dar dumnezeiesc,

Învaţă-mă să dau, nu să primesc,

În frigul nopţii, plămădit din ură…

– Ca mine fii: lumină şi căldură!…“

 

Bănuţ lucios, găsit din întâmplare

Vorbeşte-mi despre-a inimii-nchinare!

– La doi stăpâni, cum poţi să le fii slugă?

Pe unu’-njuri, la altul ’nalţi o rugă?!“

 

Copac cu binecuvântată umbră,

Ridică-mă din starea mea cea sumbră:

Cum pot să trec prin arşiţă şi ger?

– Prins în pământ, dar avântat spre cer!…“

 

Apleacă-mi gândul, fir plăpând de iarbă,

Spre verdele de Duh, ce stă să fiarbă:

– Ce tremurai, la glas hârşit de cute?

E moartea, care coasa şi-o ascute!…“

 

Străluce-mi, tainic, rouă de pe flori,

Precum adevăratele comori…

Unde-s ascunse-n ziua-ntâi de-april?

– În colţul ochiului unui copil…“

 

Reaminteşte-mi, iz plăcut de floare,

Că viaţa nu-i decât o amânare

A ceea ce-i sortit să se întâmple…

– Priveşte-ţi ghioceii de la tâmple…“

 

Trezeşte-mă, tu, frunză-ngălbenită,

Din visul meu de vară însorită…

Unde-i copilul-mugur ce eram?

– Curând, te vei desprinde de pe ram!…“

 

Deschide-ţi gura, vierme-atotflămând,

Când mă voi reîntoarce în pământ,

Să văd, până la măduva din os…

– Iată ce eşti şi cui i-ai dat prinos!…“

 

Uimiţi-mă, baloane de săpun,

Un pic de curcubeu şi eu să pun

În viaţa-mi gri ca ruga fără post…

– Vid colorat e-al vieţii tale rost?!…“

 

………………………………………

 

Ce blând mă răcoreşte, astăzi, vântul,

Când stau în parc şi cercetez Cuvântul…

De unde vin?… Şi unde-am să mă duc?…

Arată-mi, Doamne, încotro s-apuc!

 

Şi-nvaţă-mă, prin tot ce mă-nconjoară,

Că-i veşnic doar cel ce-a-nvăţat să moară…

 

luni, 11 iunie 2007

 

 

Octombrie

 

Ce bine-i, Iisuse!… Rămâi al meu dar:

Culorile toamnei mă-mbracă în jar,

Pădurea mă cheamă cu glas de smarald,

Iar muntele încă-i aproape şi cald…

 

Mă plimb printre fagii ce-ascund în desiş

Căderea dintâi într-al fricii fetiş:

Întâia ei toamnă, Natur-a simţit

Atunci când pe Domnul, Adam L-a minţit…

 

Cad frunzele… Plâng, când le calc în picioare,

Cu foşnet uscat, de bătrâne fecioare:

„ – Tu, Omule-nvaţă, cât încă eşti verde,

Mai mult ca în Moarte, în Viaţ-a te pierde!

 

Arcuş nu mai fi pe-a păcatului strună:

Doar Jertfa e verde!… Plăcerea e brună…

Pe cei ca şi tine, trezeşte-i din transă!

Ce-aştepţi?… Primăvara?… A doua ta şansă?!

 

Întreaga făptură se tânguie foarte

Căci tot ce se naşte, aleargă spre moarte…

Durerea şi spaima ne sunt spre-a ne cerne:

Altfel – ca zăpada – uitarea se-aşterne…

 

Trăieşte în spirit, iubeşte Cuvântul,

Vezi anii tăi – iată! – zburat-au ca vântul…

De-aici, în Hristos, liberează-ţi pământul:

Prin Sângele Lui te-a sfinţit Legământul!“

 

………………………………………….

 

Din gânduri tresar… A toamnei fiinţă

Mă-mbrăţişă blând, cu dor de căinţă…

Doar Soarele, taina ne-o ştie, din cer:

Iisuse… Iisuse!… Ce pot să-Ţi mai cer?!…

 

Tu iar mi-ai vorbit… Ce linişte sfântă!…

Ştiu, iarna-i aproape, dar inima-mi cântă

Şi-n pacea Luminii simt starea de har:

Ce bine-i, Iisuse!… Rămâi al meu dar!…

sâmbătă, 6 octombrie 2007

Sf. Apostol Toma

 

 

 

Pretinsele iubiri…

 

 

Pretinsele iubiri se-ntorc la Cer

Ca ruga din colinde: „– Lerui, ler!“,

Jertfite crud, aşa cum se cuvine,

Pentru tot ce-au crezut şi nu mai vine…

 

Pretinsele iubiri se-ntorc în slavă

Din segregata inimii enclavă,

Cu răni de foc, cereşti, strălucitoare:

Când le-am ucis, nu ne-au strălucit, oare?!

 

Pretinsele iubiri se-ntorc plângând:

N-au evadat din inimă în gând!…

Cu bucurie-au revenit Acasă:

Suspin şi teamă nu le mai apasă!

 

Pretinsele iubiri se-ntorc umile

Din vieţile atee, inutile:

Condiţia umană şi „Ştiinţa“

Ne-au pervertit până şi conştiinţa…

 

Pretinsele iubiri se-ntorc în noi

Când suntem întinaţi, flămânzi şi goi,

Desferecând, tăcut, Poarta Luminii,

Să surpe Domnul spaimele ruşinii…

 

Pretinsele iubiri se-ntorc în Soare

Ca un revers de tainică ninsoare

Din care Apa Vieţii-şi ia izvorul

Când îngerilor le îngheaţă Zborul…

 

Pretinsele iubiri se-ntorc în Rai,

Topindu-se-ntr-al Logosului Grai

Pe care Lumea noastră L-a uitat

De când respiră Moarte prin păcat…

 

Pretinsele iubiri se-ntorc la Tatăl

Şi fericite se-nfioară: „Iată-L!…“

– Ce dor ne-a fost de Tine, Preaiubite!…

– Ce greu ne-a fost pân-am fost dezrobite!…

 

Dar Te-am văzut!… Prin Noul Legământ,

Rugămu-Te: ne-ntoarce pe pământ!

sâmbătă, 10 noiembrie 2007

 

 

 

Viaţa

 

 

Motto:

 

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine.“

 

Ioan 14:6

 

De când nu m-am mai bucurat de Viaţă?!

Cândva, simţeam aievea ca trăiesc…

Mi-am perfecţionat, la suprafaţă,

Echilibristica pe-un fir de aţă

Şi-apoi vin la Hristos să mă căiesc…

 

Plâng anacronic florile din glastră:

Mă simt străin chiar şi de mine însumi…

Întredeschid, sfielnic, o fereastră:

Poate vreun tril de pasăre măiastră

S-o identifica, tardiv, cu plânsu-mi…

 

Mă-ntind în pat… E linişte şi pace…

Cu ochii-nchişi încerc s-aud un Glas

Ce şi-atunci când vorbeşte, parcă tace…

Sunt trist şi singur… Însă, ce-are-a face?!

Până-n inima nopţii-i doar un pas!

 

Luna-mi oferă-n dar frigida-i rază,

Bastarda fiic-a Soarelui cel laş

Ce-şi tot ascunde-n slava-i din amiază

Frica atroce, fără nici o bază,

De întuneric – veşnicu-i făgaş…

 

Încerc să prind momentul sfânt şi unic

Când voi aluneca din veghe-n somn…

Cad stele şi-mi trimit mesajul runic

Al Vieţii, dar nu ştiu să le comunic:

„- Am fost copil şi-acum sunt doar un domn!…“

 

 

Mă scald cu duhu-n muzica de greieri,

Pe cea a Lumii nu dau nici un leu,

Căci Moartea mă strafulgeră în creieri…

Ori, poate m-ai cerut ca să mă treieri,

Stăpâne-al întunericului meu?…

 

„Viaţa-i mai mult decât odaia asta!…“

Mă ispiteşte luciul stins al clanţei…

Pică la fix!… Mi s-a sfârşit şi pasta…

Pe ritm de reggae-ngân un vers de rasta

Şi ies afară-n noaptea ignoranţei…

 

Nu am ştiut deloc ce-nseamnă Viaţa!

Am să încep de-acum să-nvăţ să fiu!

Chiar dacă mă va prinde dimineaţa,

Măcar m-oi înălţa la cer cu ceaţa

Şi-n ploaie m-oi întoarce… însă, viu!

 

Mă-mbrăţişează firele de iarbă

Cu vegetală dragoste-ametist

Şi sângele-mi începe-n flori să fiarbă!

Cresc din pământ ca firul de rubarbă

Şi urc spre cer ca Imnul Acatist!

 

Aud bătând o inimă de jad!

Sărut, îndrăgostit, copacul care

Mi-a spus, de mic, ce-nseamnă Rai şi Iad:

„Flori parfumate, frunze care cad“

Când îmi bătea-n fereastră, la culcare…

 

Cu dragoste mă răcoreşte vântul…

Şi-nvăţ să zbor, sămânţă de arţar

Ce-a redescoperit, căzând, Cuvântul,

Atrasă crud şi tainic de pământul

Care-o aşteaptă ca pe-un ceresc dar…

 

În noapte, Taina Vieţii mi se-arată,

Sub constelaţii ce se văd şi nu-s:

Un compendiu de crimă comparată,

Învederând Istoria furată

De Lucifer, un înger nesupus…

 

 

 

Creaţia dintâi a fost perfectă…

Noi, oamenii, cópii de Dumnezeu,

Ne-am sinucis cu arma predilectă

A celui ce mândria lui infectă

Ne-a dat… Şi-apoi ne-a stăpânit ca Zeu!

 

De-atunci, Lumina S-a închis în Sine

Şi ne-a-nglobat un Univers entropic…

Seara n-am mai vorbit, Doamne, cu Tine,

Ne-am închinat la Rău, spunându-i Bine,

Iar Proniei: „Principiul catastrofic“…

 

…………………………………………………

 

Apoi, s-au scurs milenii fără sens…

Creaţia şi-a cunoscut neantul,

Mâncată de acidul negru, dens,

Numit impropriu „Timp“, Nimic imens

Ce ne-a-ngropat adânc, în lut, talantul…

 

Dar s-a ivit o clipă-n veşnicie

Când Firea-ntreagă, suspinând din greu,

A refuzat a Morţii silnicie,

Plinind a vremii ei nevolnicie

Şi L-a-ntrupat pe Bunul Dumnezeu!

 

El slăbiciunea noastră a purtat-o

În Trupul Său, ca Dumnezeu deplin…

Însă, nicicând, pe Moarte n-a curtat-o!

Puterea ei de Iad a tot scurtat-o,

Pân-a împins-o-ntr-un etern declin…

 

Ce scurtă, între noi, I-a fost şederea!…

Din Sine ne-a hrănit, spre-a ne-ntrema:

Ne-a dat ruga şi postul, privegherea,

Naşterea-n duh, iar pe Tabor – Vederea

Şi „- Tată!“ pe Cel Veşnic a-L chema!

 

Dar noi L-am răstignit, râzând, pe Cruce,

Fără să ştim c-acesta-i Planul Său…

Şi L-am hulit, urlând, pe Cel ce duce,

Sub umăr stâng de tainică răscruce,

Întregul Cosmos, să nu cadă-n hău…

 

Nici Moartea n-a putut în ea să-L ţină

Pe Cel din cer printre cei morţi căzut,

Căci n-a găsit într-Însul nici o vină:

A vrut un hoit, dar a-nghiţit Lumină

Şi propria sa moarte şi-a văzut!…

 

Puterea diavolului e surpată

Şi Iadul, dintr-o dată, s-a prădat!

Zadarnic rage Fiara cea turbată,

În sine însăşi e acum curbată:

Sămânţa Evei, iată, „a trădat!“…

 

S-au spăimântat Puterile Cereşti:

– Cine-i Acesta, Împăratul Slavei?…

Tu, Cel ce-ai înviat, eşti Cel-ce-eşti?!…

De-abia acum vedem cât îi iubeşti

Pe cei ce stau pe-ntăritura lavei!…

 

Ajuns din nou de-a dreapta Slavei Vieţii,

Iisus ne-a dăruit Mângâietorul

Ca să ne-alunge-n Iad duhul tristeţii…

Să-I dăm întâiul gând al dimineţii

Şi să-L numim cu drag: Mântuitorul!…

 

Căci Duhul Său cel Sfânt ne-a înfiat

Şi suntem împăcaţi cu Tatăl Nostru…

Avem la Tronul Vieţii-un Aliat,

Dintr-a păcatului robie ne-a-nviat:

– Trăiţi-Mă!… Eu sunt un drept al vostru!

 

Omul Meu drag, în inimă nu ţine

Dor de Eden, ce – trist – l-ai părăsit:

Eu, Dumnezeu, am coborât în tine,

Păcatul tău l-am omorât în Mine

Şi pentru Noul Rai te-am hărăzit!

 

Nu mai tânji întoarcerea-n Natură,

Ca să-ţi vorbească şi să îi vorbeşti!

Tu nu eşti doar o simplă creatură

Întoarsă-n lut de-o moarte prematură:

Ţi-am dat Lumina Mea!… Să nu orbeşti!

 

 

 

Nu te-nchina la zumzet de albine!

Nu te topi în fluturi şi în flori!

Prin jertfa lor eşti înfiat în Bine?

Din visul lor, trezeşte-te în Mine:

Eu te-am suit la Cer, tu te cobori?!…

 

Din păsări, nu-ţi mai tot ciopli tu chipuri,

Prin rugă ai să reînveţi să zbori,

Eliberat de vechi stereotipuri

Prezente până şi-n videoclipuri:

„- Eşti Cel-ce-eşti!… Nicicând nu ai să mori!“

 

Doar Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa!…

De ce mă cauţi pe străine căi?!

Nu în abis de sine-ai să-Mi vezi Faţa,

Ci doar Iubirea Mea topi-va gheaţa

Inimii tale… Deci, Căldură dă-i!

 

Şi vei cuprinde Taina de-a renaşte

Din Apă şi din Duh, copilul Meu!

Vei fi creştin, dar nu din an în Paşte,

Când vei vorbi, mulţimea n-o să caşte:

Te va vedea ca fiu de Dumnezeu!

 

Şi-atunci, trăi-vei Viaţa-n bucurie,

Te vei urâ pe tine, cel ce-ai fost

A diavolului scumpă jucărie…

N-ai să mai faci nici vreo „scamatorie“

Ca să le-arăţi la toţi că nu eşti prost!

 

Păcatele-ţi n-o să le mai justifici

Cu nonşalanţă: „- Sufletul mi-e pur!“

Realitatea n-ai s-o mai mistifici,

Ca Dumnezeu n-ai să te mai certifici;

Eşti muritor! – e adevărul dur…

 

Ai să te schimbi, pentru că Eu o spun

Şi-ai să cunoşti ce-i Dragostea, în teamă…

Ai să fi bun, pentru că Eu sunt Bun,

Nu veşnicul „adolescent nebun“

Care şochează, să se „bage-n seamă“…

 

 

 

Tu ai să-Mi fi Lumină pe pământ,

Să spui şi altora Povestea Vieţii:

Cum Însumi M-am făcut Pogorământ,

Cu oamenii-ncheind Nou Legământ:

Beţi Apă din Fântâna Tinereţii!

 

Unde sunt Eu, cu toţii-aveţi un loc:

V-aştept cu dor să reveniţi Acasă!

Depinde doar de voi, nu de noroc…

Cer şi Pământ vor arde-ntr-al Meu Foc

Ca o dovadă vie că Îmi pasă!

 

Creaţia a doua n-o să cadă

Căci, iată, Eu le fac pe toate noi:

Pe Dumnezeu, făptura o să-L vadă!

Apocalipsa nu-i legendă fadă:

Treziţi-vă!… Eu vin curând la voi!

 

…………………………………………………….

 

La Glasul Sfânt, deodată, m-am trezit…

Inima-mi bate tare, cu durere

Şi dinţii simt că mi s-au strepezit…

Mi-e teamă, până-n duh sunt şubrezit:

Nu ştiu de-a fost real sau o părere…

 

Privesc pe geam norii pe cer trecând…

Vântul ce-adie blând, leagănă nucii…

Mă spăl… Însă oglinda, tremurând,

Mi-arată-n dreptul inimii, pulsând,

Sfânta Lumină-n forma vie-a Crucii!…

 

luni, 27 august 2007

 

 

 

 

 

Rugăciune

 

 

Te simt atât de Viu, Iisuse-n gând,

Din zi în zi, Te văd tot mai aproape,

Ca-n vremea când călcai pe-acest Pământ

La fel de blând precum umblai pe ape…

 

Mă fericeşti când nu mai ştiu ce vreau:

Voinţa mea spre Tine se înclină…

Mi-e sete iar… Mai dă-mi un pic să beau

Lumină lină din Lumină Lină…

 

Când teama îmi arunc-adeseori

Ziua de mâine-n griji târzii de noapte,

Cuvântul Tău în mine Îl cobori:

Versuri născute dintr-a’ Tale şoapte…

 

M-asculţi chiar mai ’nainte de-a rosti

Vreo rugăciune, fie şi în minte…

Cu dragoste mă-nveţi că a posti

Înseamnă-n primul rând să fii fierbinte

 

Mă ocroteşti de orice rău din jur,

Ce dulce este-a Ta călăuzire!…

Cu îngeri legiuni, jur-împrejur,

Mă-ncredinţezi prin sfântă auzire…

 

În inimă îmi dăruieşti o pace

Ce orice-nchipuire covârşeşte…

O, Doamne, fără Tine orice-aş face,

Sunt doar un orb ce dibuind păşeşte…

 

Îmi dai puterea demn de-a mă-nchina,

Nu în genunchi, ca robul, tremurând…

Iisuse, dacă nu m-aş întina,

De-aici aş fi cu sfinţii Tăi în rând!…

 

Mă-mbraci aşa cum niciodat-o floare

N-a oglindit vreun curcubeu în vis,

Ca să-nţeleg că-n lumea trecătoare,

Cât eşti cu mine, sunt în Paradis…

 

Mă curăţeşte, Doamne, de păcate,

Pe cât de-adâncă mi-este pocăinţa…

În Tine-mi sunt speranţele-mpăcate,

„–  Să nu Te las! îmi este nevoinţa…

 

Şi-nvaţă-mă din nou ce este Zborul,

Ca-n vremea când eram doar un copil

Şi îşi sfinţeau arhanghelii soborul

În lacrima petalei de april…

 

sâmbătă, 7 iulie 2007

Pentru Andra – Ioana,

cel dintâi copil

care mi-a iubit poeziile…

 

 

 

Schimbarea la Faţă

 

 

Adu-mi, Doamne Iisuse-n dar schimbarea:

Lăuntrică, de taină şi profundă…

Nu vreau să-mi fie viaţa doar plimbarea

Ce naşterea în moarte o afundă…

 

Mi-e sete de-un Cuvânt de-nviorare:

Din Stânca Vieţii-aş bea Apa Minunii…

Al Tău Duh Sfânt în duh să mă-nfioare,

Unind suflet şi trup: podul genunii…

 

Aş vrea să mă-ntrupeze-a Ta Lumină,

Să mă cunosc aşa cum sunt de fapt:

Când frica-mi naşte-n suflet flori de mină,

Să pot transcende-al diavolului rapt…

 

Celui ce slavă-Ţi dă cum se cuvine,

Vedere-i dai prin Noul Legământ!…

Greşesc cei care spun: „- Domnul nu vine

Decât în marii sfinţi de pe pământ!“

 

Fără să văd Schimbarea Ta la Faţă,

Mă simt un zombi, nu un suflet viu…

Cum să mă schimb, Iisuse, mă învaţă,

De-a Ta vedere, vrednic ca să fiu!

 

Iar dacă n-am să pot urca Taborul,

E pentru că-n păcate am zăcut…

Chiar dacă sunt omidă, visez Zborul:

Tu pentru acest lucru m-ai făcut!

 

Dacă nu azi va fi ziua în care

Te-oi întâlni, am drumul spre Damasc:

Trei zile Tu vei fi a mea mâncare

Şi-apoi, văzând, în Duhul să renasc!

 

Te rog, primeşte azi smerita-mi viaţă,

Nu sunt acuma sfântul cel deştept,

Dar azi e-a şasea zi, de dimineaţă,

Din lun-a opta… Doamne, Te aştept!…

sâmbătă, 4 august 2007

Sensuri

 

 

Am căutat prea mult şi prea departe

În toate cele să găsesc un sens,

Dar Timpul orb, indiferent nonsens,

M-a răsfoit grăbit, ca pe o carte…

 

Şi m-a lăsat fără de vreun răspuns:

Dorm şi visez că-s treaz, în aşteptarea

Odihnei unui somn, cu deşteptarea

La trâmbiţă de înger neascuns…

 

Văd pretutindeni superficialul

Tronând comod în Locul Cel Preasfânt;

Sunt Lacrimă şi n-am să mă mai zvânt:

Mă-ndurerează artificialul…

 

Lumea-şi revarsă izul greu de hoit

Terenului viran din conştiinţă

Unde-a-nflorit obsesia – „ştiinţă“

A pseudoreligiei lui Freud…

 

Şi rând pe rând, valori sunt răsturnate,

Uzurpatorii vin cu noi „valori“:

Sub măşti, au cadaverice palori

Care ne vin la fix, parcă-s turnate…

 

Am învăţat prea lesne să minţim,

Fără s-avem în gând „nota de plată“…

Când o vedem, ne pare prea „umflată“,

Dar n-alergăm la Domnul: nu-L simţim!

 

Doar Tu, Iisus, eşti Raţiunea pură,

Ne-ajută să nu stăm nelămuriţi!…

– Cunoaşterea vă face să muriţi:

Fără Iubire, vă-nchinaţi la Ură!

––––––––––––––

Nu aştepta pân’ ai să fii tu „sfântul“,

Eu te iubesc aşa cum eşti acum

Şi încă te aştept, plângând, în drum:

Cunoaşte-Mă!… Sunt Dragostea – Cuvântul!…

 

 

vineri, 17 august 2007

Găgeni

 

Tinerilor fraţi ai mei în Hristos…

 

 

Stare de Har

 

 

Revine-al întunericului sol

Cu alte 7 duhuri, curioase

Să vadă cum mi-am reintrat în rol…

Mă înfăşoară-n frici injurioase

Şi blestemând, când pleacă, furioase,

Îmi lasă-n urmă cer tăcut şi gol…

 

Dar alteori, văd pogorând de sus

Cuvântul, ce cu pace mă inundă,

Decât înţelepciunea mai presus…

Şi rezonez la tainica Sa undă,

Versificând reflexia profundă:

Lumină din Lumina lui Iisus!…

 

Când raza Ta nu mă mai primenea,

Uitam Cine îmi dă zilnica pâine…

Şi-atunci, grija de trup mă prihănea:

Captiv al ipoteticului mâine,

Nerecunoscător precum un câine,

Muşcam, turbat, Mâna ce mă hrănea!…

 

Cum se atinge cremenea de-amnar,

Ca iarăşi mila Ta să mă învie,

M-ating şi eu de-al pocăinţei jar…

Tâşneşte ruga iar, Flacără Vie,

Arzând tot ce a fost în ce-o să fie

Şi patima în plânsul dulce-amar…

 

Rememorând frânturi de Paradis,

M-am prăbuşit în falia din mine,

Hipnotizat de ochiul din abis…

Nu mi-a păsat că-s lacrimă din Tine

Şi fără să discern Răul de Bine,

Cu diavolu-am făcut un compromis…

 

De când m-ai deşteptat din visul tern,

Eu mă topesc precum o lumânare

Şi-n faţa Ta, Iisuse, mă proştern:

M-am săturat de-a vântului vânare,

De viaţa ca o crudă amânare

A întâlnirii Tale din Etern…

 

Iisuse, numai Ţie mă înclin

În gânduri, în cuvinte şi în fapte…

Iubirea Ta m-a luminat deplin:

Prin orice stări mă treci, sunt taine 7

Ce-mi dăruiesc duhovnicescul lapte,

Ca starea Ta de Har s-o gust din plin…

 

miercuri, 18 iulie 2007

 

Prietenului

şi fratelui meu în Hristos,

Bogdan.

 

 

 

 

 

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.