NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ GEORGE BĂDĂRĂU

george-badarau DESTIN

ce tragic destin

pentru mine soarele răsare

încă puţin

.

razele sale se-ntunecă

lunecă

într-o floare de spin

.

de spin sau despina

lui nea caisă

la o oră precisă

.

ce tragic destin

când cornul de vânătoare

mai sună puţin

SOMNUL DULCE

strada mi-a intrat prin geam

somnoroasă să se culce

cu perechi de-ndrăgostiţi

căutându-şi somnul dulce

.

la un semn deschisă-i calea

să se-aşeze lângă masă

cu toţi îngerii aproape,

cui îi pasă?

.

fum, benzină şi alte multe

stăruie-n sufragerie,

stau ideile pe rafturi

cu chirie

.

şi aprind veioza beată

cu bolborosiri discrete,

nici o noapte nu-i frumoasă

fără fete

A NINS

a nins din nou –

urme de sanie păstrează

faţa bătrână-a bunicului

a nins cu europe şi americi

pe ilustrata singulară a satului

a nins plicticos şi fără măsură

a nins până a îngheţat lumina

şi copiii patinau nevinovaţi pe ea

.

am trăit fiecare clipă

ca o atlantidă scufundându-se

ruga celor mulţi s-a întrerupt

în timp ce-i priveam cu ochi înecaţi

lucrurile care mai rămăseseră în mine

luau foc

am deschis larg ochii încercând

să-l văd pe Dumnezeu

şi am orbit

AGONIE

intrasem în agonia scrisului

cuvintele foşneau ca şopârlele

în foi de hârtie

.

intrasem în agonia

scrisului

lipsit de luciditate

cu ochii privind în gol

cu faţa crispată

.

inima se îngâna

cu marele clopot

mitropolitan

VARIATIUNI

de ce dorm îngrămădite

într-o carte de poeme

strofe, rime şi imagini

note, virgule şi scheme

.

de ce dorm în garsoniere

fete mângâind o barbă?

cum să nu m-abată ritmul

şi ispita de la treabă!

de ce dorm poeţii lumii

în istorii literare?

spaima morţii se întinde

tot mai mare şi mai mare

.

am dreptate să rup pana

să fiu paj la ei în casă

şi să umplu cupa goală

azi, mesenilor la masă

PASĂRE MIGRATOARE

mă mai gândesc la tine ca la o zi frumoasă

ca la o carte cu poze

răsfoită de vânt

mă mai gândesc cu ochii închişi

la aniversarea ta

de la care cu siguranţă că voi lipsi

.

numai fii fericită ca ferestrele sărutate de raze

ca iarba neatinsă ca apa neîncepută

fii fericită în timp ce eu

îndepărtez

pânza de păianjen din dreptul ochilor

în timp ce eu

îmi pipăi faţa prăfuită de întuneric

.

fii fericită ca aerul în care se zboară

pe când eu mă gândesc la tine

ca umbra la propriul ei conţinut

ca ploaia la pădurea veştedă

mă mai gândesc

chiar dacă ştiu de pe acum că voi lipsi

de la aniversarea ta

.

numai fii fericită

ca o pasăre migratoare

ca o superbă pasăre migratoare

VARIAŢIUNI (II)

ninge ninge ninge

cerul mi-i casap,

n-am o picătură

de alcool în cap

ninge ninge ninge

.

animalu-n mine

urlă a pustiu

şi îmi muşcă mâna

rea, cu care scriu

ninge ninge

.

ninge-n poezie

ninge în chiloţi

în vaginu-n care

ne întoarcem toţi

ninge ninge ninge

.

ce melancolie

mama ei de viaţă!

ne-adânceşte-ntruna

ridurile-n faţă

ninge ninge ninge


LUPUL DE MARE

sunt ca un lup de mare

urlând în singurătatea depărtărilor

marea îmi spumegă-n gură

vântul se înşurubează în urechi

umblu pe puntea unui vas în derivă şi urlu

până când cineva îmi trage un glonţ roşu

în cap

SPĂLĂTORIA UNIVERSALĂ

mă duc la spălătoria chimică spre seară

cu geanta plină de rufe

mă întâmpină o doamnă cu fundul mare

uite-aşa ca o masă de scris

aş vrea să caligrafiez un poem pe cele două

coline dar doamna încearcă

să-şi ascundă reclama şi-mi zice:

salve bătrâne

aici nu-i loc se adună tot jegul oraşului

ptiu! ptiu! răsăritul şi asfinţitul

mamei lor

îi ştiu pe de rost punct cu punct

linioară cu linioară

umbra ei se continuă cu umbra mea

în aşa fel încât nu mai ştiu unde se termină

EA şi unde încep EU

ne-a trecut vremea

zice

vremea mâinii băgate discret pe sub fustă

vremea ţigărilor fumate pe-ascuns

da da primesc rufe murdare

din lumea aceasta din lumea cealaltă

cămăşi pantaloni izmenele domnului

procuror-şef care iartă-mă că ţi-o spun

put de la o poştă

un cearşaf în care şi-a lăsat o fată

fecioria oho oho cămaşa fostei mele soacre

pe când mă credeam cel mai tare din parcare

bine bine doamnă îmi place fundul

dumneavoastră pe care aş fi scris poeme

de dragoste

dacă n-ar fi venit între timp

un transport de rufe din lumea cealaltă

în apa cu detergent aproape totul se amestecă

întregul univers

lumina întunericul existenţa inexistenţa

o la la!

MERSUL TRENURILOR

am venit c-un tren aseară

pe la şapte şi ceva

nu era nimeni în gară

şi nici gara nu era

dar ploua, măre, ploua

întruna în plămâni

de vreo două săptămâni;

am venit c-un tren aseară

deraiase lângă creier,

şi voiam să te cutreier

preafrumoasă domnişoară

dar nici tu nu mai erai

între dunăre şi plai;

înăuntru sau afară

am venit c-un tren aseară?


AIA…

în bălţile cerului

broaştele orăcăiau

numai aşa ca să-l scoată din papuci

pe sfântul petre

mama lor de fufe!

stau cu aia la soare în timp ce îngerii

trec pe cărare cu palma la ochi

susţin că aşa a fost începutul tuturor lucrurilor

o adevărată cosmogonie fără de care

nici un poet n-ar fi existat

râioaselor ce lume ce lume râioaselor

în imaginaţia unui înţelept

pe cărare trec îngerii trec eu şi îngerii

privind curioşi printre degete

la aia cum s-o fi numind în limba oac-oac

fără de care n-ar fi existat începutul lumii

răsare soarele se trezesc somnoroşii

unii în paturi alţii în guri de canal

sau sub poduri

în orăcăitul secret

inima lumii creierul sângele

toate se pun în mişcare

acum

MUŞCATUL DE DIMINEAŢĂ

somnoros mă trezesc dimineaţa

întrebând mamă tată unde sunteţi

plapuma a căzut da plapuma

încărcată de ani ca marea de scoici

mi-e frică de câini şi m-ascund în mine însumi

baricadându-mă cu carnea sângele nervii

bolovani uriaşi pe care-i rostogolesc

în faţa uşilor şi ferestrelor

aveam şi o femeie naiba ştie pe unde

s-o fi rostogolind acum când întunericul

mă acoperă treptat

centimetru cu centimetru

înfloresc cireşii în grădină

şi câinii se reped la picioarele mele

spumegă îşi înfig colţii adânc

la ora ziua anul

mă zbat împing întunericul

cu amândouă braţele

sleit de puteri tremurând în casa de la ţară

unde m-am jucat prima dată

cu o rază de soare

acum trag de ea până se face neagră

tot mai neagră şi trag şi trag

în timp ce colţii câinelui pătrund tălpi

genunchi coapse

încet dureros aproape de

inimă

POEZIE TUŞITĂ LA GARD

poezia postmodernă este ca un prosop

ca un şerveţel vărgat peste mare

aruncat ca o batistă în care îşi suflă

nasul nicolae milescu spătarul

ca un ţărm unde un meduz şi o meduză

stau de vorbă buză-n buză

şi tu o reciţi cu mâna la gură

la buric, la chiloţi

pe unde-au trecut ali baba cu

cei patruzeci de hoţi

poezia aceasta sucită în toate

părţile ca atunci când vrei să vezi

dacă nu are cămaşa vreun defect

o mototoleşti o scuturi

o arunci

calcă întunericul pe ea cu picioarele

nespălate lipa lipa

nu-mi pasă dacă se amestecă iarăşi

cultura înaltă cu cultura de masă

şi tu o reciţi sprijinită cu mâinile

de gard o tuşeşti printre scândurile

putrede uah cum se împrăştie flegma

poetică rimele cu sechele

cuvintele avortate de creier

acolo în uliţa îngustă

unde gustă omul viaţa mai din plin

şi poezia abia se mai vede

cu felinarele umflate în plină figură

în atmosfera prozaică şi plină de zgură

PUPĂZA SAU LIBERTATEA DE A FI

câtă fericire încape între pereţii

afumaţi

undeva la ţară

câtă încape o mai îndesăm cu pumnii

cu picioarele

o facem baloturi o împăturim cu grijă

te aşezi goală deasupra

şi-ţi arunci chiloţii nespălaţi spre fereastră

zbrr dau din aripi zbrr se transformă

în pupăză

iaca poznă c-am scăpat-o

prin fereastra deschisă

spre cerul frumos ca o zi de duminică

tu râzi sari de pe un balot pe altul

împătureşti

câtă fericire încape între pereţii

afumaţi

o mai îndesăm până se umple încăperea

şi nu mai avem loc

mai dăm şi la alţii zici mai dăm

cu ocazia sărbătorilor

dăm anunţuri pe internet

mâine

ne privatizăm pe-un dolar

şi pupăza zbrr şi zbrr

ÎNAINTE DE A SCRIE

iubito înainte de a scrie

o poezie nu mai lua anticoncepţionale

m-am săturat de-atâtea avorturi lirice

mă doare în partea dorsală a creierului

când văd cum arunci plozii

în coşul de gunoi

unul are un epitet bulbucat

altul o metaforă insuficient dezvoltată

altul o pată în loc de sens

tu scrii mereu

crac peste crac

lujer peste lujer

un tramvai deraiază

iapa teatrului naţional

nechează o poezie postmodernă

în timp ce mesteci anticoncepţionale

naşti monştri lirici pe care-i botează

criticul literar

râşniţa de cafea hârâie

în camera alăturată

ca altădată

a scrie un poem e ca şi cum

ai face dragoste cu duşmanul de clasă

dar ţie nu-ţi pasă

de-avorturi păcate şi crime

te doare-n suflet de rime

iubito

AMOR LA FIRUL IERBII

şi te-ai dus, dulce minune

într-o noapte de tăciune

mâzgălită pe pereţi –

căutaţi-o dacă vreţi

într-o altă regiune

credeam că e fată mare

când am dus-o pe cărare

la un camping părăsit –

am intrat şi am ieşit

fără nici o supărare

bine că -mi veni răcoarea

bucuria, întristarea

dincolo de mici boscheţi –

au trecut atâţia fleţi

pipăindu-i cingătoarea

azi lucrăm în schimbul doi

blugii-s umezi de noroi

şi de frunză veştedă

şi te dai, fa, şi te dă

pân’ la viaţa de apoi

PROBABIL

acum totul mi se pare clar

ca o dimineaţă de vară

acum totul mi se pare precis

ca ora exactă a Bucureştiului

toate străzile şi văzduhurile

toate păsările

ploile goale şi neruşinate

acum totul mi se pare adevărat

ca o femeie care mă părăseşte mereu

ca o pădure în ceaţă

ca o catedrală fără sfinţi

ca un chiot

probabil mi-am verificat consumul periodic

al creierului

probabil nu m-au interesat niciodată

mărunţişurile

probabil am intentat un proces de divorţ

raţiunii

de aceea totul mi se pare real şi frumos

de aceea totul mi se pare ca o apă călduţă

preţul adevărului preţul minciunii

figurinele de ceară

şi figurinele de carne vie

ochii închişi spre trecut

ochii deschişi spre prezent

ziua şi noaptea

ziua şi noaptea

COPILUL VA FI TRIST

curând se va naşte

copilul unui cetăţean fără picioare

curând va veni o ploaie supărată în sat

va întreba dacă mai este undeva

vreun loc liber;

curând se vor decolora pletele galbene

ale lunii

.

copilul va fi trist

ca un ziar cu ştiri proaste

va mitralia în jur

va apăsa inima

cu un deget va scăpăra pe cutia de chibrituri

.

curând se va deschide ultima poartă

urmele vor dispărea vinovate în praf

copilul va fi trist şi se va naşte noaptea

cu fruntea grea rece întunecată

.

copilul cetăţeanului fără picioare

va fi matur curios singuratic

va călări un câine de rasă la stână

va spăla pereţii de întunericul prelins

prin crăpăturile foarte adânci

va învăţa strategia de a trăi

va învăţa strategia de a ierta

va învăţa să-şi pronunţe

colorat

numele

PLICTISEALĂ

trec orele la O.R.L.

alături un bătrân W.C.

şi mai încolo nu ştiu ce

femeie-şi freacă fesele

.

o lovitură tare-n plex

e un poem cu iz de sex

pe care-l scriu pe la chindii

poeţii noştri încă vii

.

pe un perete la closet

şi trivial şi desuet

perverşii încă n-au habar

că-n urmă timpul dă cu var

LOCOMOTIVA

fetiţa mea desenează bucăţi de cale

ferată un tren cu vagoane vechi o gară

fără sală de aşteptare

ce-ai făcut? ce-ai făcut?

locomotiva cu cărbune pufăie

trenul se pune în mişcare în sens invers

ne întoarcem în timp în istorie

în noi înşine

simţim cum se rostogolesc roţile

pe coloana vertebrală

ne întoarcem ne întoarcem

pădurea în plămâni

civilizaţia în creier

înapoi în tunel în peşteră în gura cerului

fetiţo fetiţo confunzi culoarea şi forma

unicul şi perechea

trenul pufăie neliniştit în sângele meu

înapoi printre anii aproape uitaţi

de care mă împiedic în fiecare secundă

şchiopătând

nu-mi mai recunosc faţa în râu

urma în zăpadă

ce-ai făcut! ce-ai făcut!

Simona sau Mona cu blestematele tale

de creioane colorate?

în curând va rămâne din mine

doar un surâs tragic

PRIETENE…

să prinzi fluturele roşu, prietene,

şi să-l ţii captiv în podul palmei

ochii au devenit tulburi

mâna întinzându-se după paharul cu vin

tremură

dar tu să asculţi cum vociferează fluturele roşu

împroşcând spaţiul din jur cu lumină

să prinzi fluturele fără să te înfricoşeze golul

care va rămâne în locul acestuia

şi să-l ţii captiv, prietene,

calea pe care nu o vei regăsi niciodată

era aşa aproape de tine

mărăcinişuri te vor ascunde

şi te vor rătăci

.

dar tu să foloseşti fluturele roşu ca un fitil aprins

în lampa universului

pe zidul gol vei desluşi cuvintele mamei

tale

şi o vei auzi răbufnind în plânsul ploilor


PÂNĂ MÂINE

nu mai e mult până mâine

când mă voi lipsi de întunericul acesta

care-mi şiroieşte pe după gât

femeia doarme aproape goală

la marginea patului

becul s-a ars

apa a încetat să mai curgă

mă întorc mereu când pe-o parte

când pe alta supărat că mi-a fugit

somnul cine ştie unde

deodată se deschide fereastra şi intră

un înger cu aripile ostenite de zbor

bună nea omule îmi zice privindu-mă

cu ochii întredeschişi

încearcă să dormi acum în noaptea

cea mică fiindcă va veni în curând

noaptea cea mare

nu mai e mult până mâine

îngerul adoarme cu capul între aripi

pe marginea ferestrei şi mă visează

urât…

DIN CAUZA UNUI OBICEI

gagicile m-au poreclit freud sau îmblânzitorul de iepe

şi asta numai din cauza unui obicei banal

de-a mângâia sălbătăciunile pe coapse

am o memorie arhiplină din care nu pot arunca

mai nimic

degeaba încerc s-o spăl cu alcool şi să-i sparg acoperişul

cum fac pompierii cu casele aprinse

pe stradă mă aud strigat: freud îmblânzitorule de iepe

unde mă-ta alergi aşa dimineaţă cu capul ascuns

între umeri?

dar nimeni nu observase că alergam printr-o ploaie

ciudată

că singurătatea celorlalţi mă sfida

când cuprins de-o adâncă disperare

am început să bolborosesc:

până când catilina vei abuza de răbdarea noastră?

gagicile m-au poreclit freud ca să-mi întreţină

iluzia

că exist

fiindcă la urma urmei coapsele lor

sunt mai tot timpul ocupate …

POEMUL PUS LA NAFTALINĂ

barbar cânta femeia-aceea

în scara blocului A2

privind copacii ’nalţi şi goi

pe când era amiaza-n toi

.

călcai într-un scuipat de şmecher

în parcul horcăind năuc

zac frunze roşii sub un nuc

şi trei batiste cu clăbuc

.

barbar cânta femeia-aceea

cu mâna pâlnie la gură

pân’ azvârli c-o scurtătură

nea mişu de la prefectură

.

şi nici un dor nu mi-a rămas

printre gunoaie în grădină,

poeme de la naftalină

chiloţi, canabis şi urină …


PLOUĂ-N ORAŞUL CENUŞIU

plouă-n oraşul cenuşiu, george bacovia, un plâns

de văduvă încărcată de ani, frunzele cad şi mi-e

frică de moarte sau mai degrabă de numele tău

înfricoşător de trist george bacovia george bacovia

.

plouă în noaptea cu respiraţie greoaie, de vită

înjunghiată căreia îi rămăsese în ochii deschişi

imaginea iadului, plouă mereu cu mare risipă

flăcări albe dansează peste morminte

.

plouă-n oraşul cenuşiu, george bacovia george bacovia

afişul

de pe zid are cuvinte noroioase … dar paznicul îşi

face rondul de noapte

şi ne salută politicos: ave caesar ave caesar

ADIO

nu există dragoste, există femeie, suferinţă

şi moarte

nu există lumină, există reflexe în soare

călătorie, uitare

o gură care astupă altă gură

aşteptarea cât un vânt printre ramurile vişinilor

nu există lemn, există flacără nebună

ţipăt şi obstacole

nu există dinte, există gestul de a sfâşia

răzbunare şi groază

un fruct oprit pe care nu-l muşcă nimeni

cartea deschisă foşneşte asemenea unui pescăruş

din aripi

da, aceste degete întinse arată întotdeauna inima

da, aceste cifre aparţin unei matematici sentimentale

da, crima de a-ţi părăsi aproapele nu poate fi

iertată niciodată

nu există trădare, există o piaţă însorită

şi un porumbel care ciuguleşte fărâme

nu există scaun, există aşezare şi neaşezare

adio, spun lucrurilor desluşite din întuneric

adio, spun turmei de nouri care mugeşte

între cer şi pământ

adio, spun tramvaiului care îşi colorează roţile

cu sângele meu

dimineaţa

NAŞTERE

când am venit eu pe lume

mama citea coala tavanului

iar tata a spart o sticlă de rachiu

între dinţi

.

mă născusem fără program special

mă născusem într-o zi călduroasă de august

pocit ca o maimuţă

care dansează pe sârmă

.

când am venit eu pe lume

trebuie să fi fost casa zguduită de cutremur

trebuie să fi plouat cu lavă

.

nimeni nu voia să-mi iscălească paşaportul

de intrare în viaţă

nimeni nu voia să-mi recunoască mersul biped

nimeni nu voia să-mi asculte melodioasa voce umană

.

când am venit eu pe lume

bocitoarele au primit simbrie foarte mare

iarba a respirat îndurerată sub tălpile crăpate

ale ţăranilor

mă născusem cu o jumătate de veac

mai înainte

mă născusem mai bucuros şi mai supărat

decât vremea

mă născusem în laptele dimineţii şi eram alb

ca un perete proaspăt văruit

.

mi-am cerut iertare

am invocat toate motivele plauzibile

am gesticulat în limba de circulaţie internaţională

am bătut în uşile care nu se deschid

.

când am venit eu pe lume

nimeni nu voia să-mi înregistreze prezenţa

locomotivele cu abur pufneau supărate

trandafirii se scuturau

apele curgeau tulburi la vale

mama plângea

tata spărgea sticla de rachiu

între dinţi

SCRISOARE LUI WILLIAM CARLOS WILLIAMS

în Iaşi, nici un lucru

nu deranjează, nici canalele

cu excremente (tot ce e omenesc

nu-mi este străin)

nici jurnalele cu ştiri denaturate

în afara celor

care mă privesc personal,

încât pot spune:

câtă viaţă, Doamne, şi câtă

moarte, în râul Bahlui!

omagiat de unii, dispreţuit

de alţii care se urinează

sub pod, în bătaia lunii

(cei care au urechi de auzit

să audă!)

alo! Domnilor de la spaţii verzi

salubritate, pompe funebre…

lângă palat, ruinele fostei

cetăţi domneşti ascunse

în întunericul nopţii.

Vin ţiganii! devastează bucata

noastră de istorie, fură

trecutul şi-l încarcă în

camionete roşii, apoi

dispar. Un ţigan buzat

(vi-l imaginaţi?) face semne

discret. Câteva pirande

cară ceva cu poala ridicată

până la brâu; sexul lor, un pâlc

de trandafiri. Dar ţâncii umblă

în patru labe sub o maşină,

pişcându-se, în timp ce din

boschete se aude răsuflarea (cu

intermitenţe) a unui cuplu

care face dragoste. Iar noi

dormim. Visăm, probabil,

frumos, când alţii ne fură

istoria şi o transportă dincolo

de frontiere. Cineva a aprins

lumina la baie, şi după o vreme

trage apa.

Ruinele minunatele noastre

ruine în care, dacă priveşti

cu atenţie, vezi

carne şi sânge

ochii (nu tocmai cei

cu care ne-am obişnuit)

alţii blajini, de o culoare

suspectă a mărilor sau

a pădurilor sălbăticite de-atâta

neumblare. Unii au impresia

că sunt ameninţători ca ai lui

Dracula sau ca ai ţăranului

din tabloul lui Octav Băncilă.

Iaşul cu şapte coline, în ploaia

caldă sărutând relicvele,

iarba plăpândă, râul în care

se varsă excrementele a sute de

mii de locuitori. Ultima fotografie

(executată ce-i drept de-un amator)

a surprins un act

criminal: vandalism curat

vandalism! devastarea trecutului

ca atunci când dezbraci cu forţa o femeie.

Doi oameni îngenunchează

şi umbrele lor iar forma

unor biserici. Dacă asculţi

cu atenţie auzi clopotele

în turlele lor. Ce va aduce

ziua de mâine?

Ţiganii se îmbrăţişează, fură

ruinele în care se văd urmele

tălpilor goale,

urmele

roata olarului (ultima oală

are forma globului pământesc turtit de ploi).

Artă modernă? Postmodernism?

Sau cum îi spuneţi, bade, pe aceste

meleaguri?

Camionetele roşii dispar în

direcţie necunoscută. Fără trecut

suntem foarte săraci, fii adoptivi

ai unora sau ai altora, acum când

norii cu sacii lor de ciment

au camuflat luna şi nu mai ştiu

pe ce lume trăim

LANDOUL

trenul de la miazăzi

ieri s-a dus, mâine va fi

.

trenul de la miazănoapte

ieri a fost, mâine-i departe

.

trenul de la răsărit

ieri s-a dus, azi a venit

trenul meu de la apus

ştie numai drumul dus…

.

cânta fetiţa

gângurind în landou

schiţa un protest cu fiecare mişcare

a mâinii

mă lovea cu biciul strigând: dii, gloabă, dii!

.

îmi arăta soarele întrebându-mă

când s-a produs acea spărtură în cer

fumez din pipa de cireş

roşietică

rotocoale de fum se rostogolesc în văzduh

roţile se rostogolesc pe asfalt

orele se rostogolesc peste noi

lăsând urme în plină figură

.

împing landoul uşor pe lângă statui

pieptănate în grabă

pe stradă un tânăr îşi întinde inima

până o face vioară

şi cântă –

liniştit claxonez la fiecare intersecţie

gândindu-mă că transport

un munte de aur

.

carul cu boi a intrat în mormânt

locomotiva cu abur a intrat în mormânt

burghezia a intrat în mormânt

comunismul … comunismul …

nestingherite

circulă acum landourile

PATUL

ca orice bărbat am iubit şi eu

câteva femei la viaţa mea

veta madam’ vintilă tanti miţa biciclista

veneau când aveau chef machiate

după ultima modă

se aşezau pe marginea patului ăla

al lui nea procust

în care eu nu încăpeam niciodată

şi atunci ah dumnezeule începea marele chin

una îmi împingea capul în gât

alta îmi strivea picioarele o nu încă nu

tavanul se îndepărtează şi se face albastru cu nori

încă nu încap în patul vecinului meu

femeile zic nenorocitule într-o zi ai să încapi

ţi-a pierdut dracu’ măsura şi dă-i şi dă-i

îmi îndesau gândurile-n creier

până se lăsa întunericul

doar steaua singurătăţii lumina

genunchii mi se umflau

găurile din palme mai purtau rugina cuielor

mă făceam tot mai mic

un morman diform de oase şi carne

prin care şiroia ploaia necuprinsului

la naiba nea procust cu patul ăsta

în care nu încap niciodată ideile

tot nu încă nu dumnezeule

nu încap oricât aş încerca

în bătaia amurgului roşiatic

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.