NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ IOAN MICLĂU

CAND PRIVESTI…! (I)

 

Cand privesti la vechi istorii, vezi miscarea unei ape,

Unde generatii ritmic vin in albie sa sape.

Vezi cum raul harnic poarta pe aceleasi vechi carari

Volburoase unde-n spume ce se sting in larg de mari!

 

La fel gloriile-s spume, faima negura negura pe brazi,

Cand vezi mandra Omenire in ce hal ajunse azi !

Ce-au luptat vitejii lumii si-nteleptii cei strabuni,

Cand noi azi, progenitura, de nimic nu suntem buni !

 

Noi suntem urmasi de-Apostoli? Orin e implinim cuvantul,

Cand prin inimi si prin creier ca-n pustie bate vantul?

De morala si simtire suntem seci ca boaba seaca,

Iar copii si mame-n lume cu-a lorlacrimi se ineaca!

 

Inca n-am izbit de grinda fruntea noastra adormita,

Tot lunateci si cu vise batem calea de ispita,

Ca apoi sa plangem iarasi invocand asprimea sortie,

Chemand Cerul sa ne scape, sa ne ia din calea mortii?

 

Si tot altii sunt de vina cand poporul cere seama;

Sti-nvatatul cum serveste tulburosul blid de zeama

Caru-I zic spiritual filosofice stiinti?

Ca tot band-o omul nostru ii incurca a lui minti?

 

E de-ajuns, lasati lumina  si-adevarul sa patrunda,

Pana-n adancimea voastra, inimi raul sa n-ascunda,

Ci sa-l zvarle, iar iubirea zorii dragostei sa-nchege,

Sa avem din nou un suflet si o stramoseasca lege!

 

De-ai ingenuncheat Romane, ia-o iar usor la deal,

Te ridica si ne-arata alt cuget triumfal,

Al tau dor de sfanta viata, de unire si iubire,

E de-ajuns cu lacrimi sterpe si cu jilava jelire!

 

Ia-ti dar vatra-nstapanire si o seamana cu flori,

Caci e scris in Cer la Tatal, Tu Romane n-ai sa mori!

Ti-am dat  Sabia si Cartea, de ce dormi, dece visezi?

Ia-ti pe umeri Crucea sfanta caci e timp sa te salvezi!

 

 

 

 

 

CHIAR DE OROLOGIU S-A OPRIT !

 

Sunt cant pe margini de prapastii

Sub care curge fluviu infinit,

Sunt lacrima ce suna in ocean

Precum secunda-n timpul nesfarsit!

 

Eu nu-s rotita unui ceas anume,

Ce ruginit miscarea si-a gripat,

Eu sunt un cant, o lacrima comuna

Ce curg cu infinitul poporului meu dat!

 

Cum o secunda e viata mea intreaga,

Cu-a Natiunii suflet s-a unit,

Caci Neamul-Timpul merge inainte

Chiar de orologiul gongul si-a oprit !

 

Ma-si simti gol, secunda risipita,

De n-asi avea-n iubire al gandului izvor;

Caci nu-mi este de mine, crutare sa castig,

Ci vreau ca NATIUNEA sa aiba viitor !

28.02.2008- (dedicata lui I.C.Dragan)

 

 

NINS  DE  PRAF  DE  LEMN  PE  HAINA

 

Nins de praf de lemn pe haina,

Duceam voios durerea mea, in taina,

Dar stamp e drumul drept,

Cu Dumnezeu in piept;

Caci duhul umilit si inima smerita

De-apururea un inger coboara de-l alinta,

Iar Dumnezeu din ceruri nu il va urgisi,

Pe cand in haos prabusit siretul va pieri!

 

M-AM  DEDICAT  UNEI  ILUZII !

 

M-am dedicate unei iluzii,

Unei iubiri zidite pe confuzii,

Caci ochii tineri sunt miopi

Chiar de-s greselile ciclopi!

 

Iubita mea avea gandirea-n nori,

Iar ochii-I scaparau scanteietori,

Si idealul naltator pe buze,

Eu o vedeam regina intre Muze!

Fiinta ei soptea cu-atata infocare,

Un imn de-amor, de-al inimi saltare

Ma-mpinse sincer catre ea,

Si am cazut cum din senin o stea!

 

Ci nu ca doar era oceanica sirena,

Si-avea in partea stanga o galbena migrena,

Dar cand se dezgoli in noaptea cea cu luna,

Simtii ca strang in brate o palida Minciuna !

 

Eu am sarit ca ars de iad,

Iar luna-si ingropa obrazul dup-un brad;

Mi-am intrebat iubita de ce filogenie este?

Ea mi-a raspuns: politicii sunt zestre!

 

Atunci, deschizand ochii adio-ti zic pe veci,

Si-n preajma casei mele nicicand sa nu mai treci!

Caci ti-am inscris pe frunte o cruce cu taciune,

Si-am pus pe buza lumii o dulce Rugaciune!”

 

 

RAZA  DIVINA

 

Ce uscat mi-ar pare mie

C-ar fi lutul ce ma poarta,

De n-ar fi legata-n suflet

Cu o raza biata-mi soarta!

 

Asta raza ma tot roade,

Si ma-ntreb de unde vine?

Intr-o zi m-am pus sa cuget

Cu tot simtul ce ma tine!

 

Dar, tot simt cum raza-mi pune

Drag de viata, bucurie,

Muncesc zdravan, am de toate,

Dar tot versul ma imbie !

 

Eu, jucandu-ma cu versul,

Unii chiar imi zic poet,

Desi poate viitorul

Sa-mi aduca vreun regret !

 

S-au tot spus de multe veacuri,

Lucrurile ce le stim,

Dar din zona nestiintei

Tot nu-i chip ca sa iesim !

Dulce-I linistea si pacea,

Dar razboaie planuim;

Ah, aci e despartirea

Ce cu greu o dibuim !

Raza mea e Duhul vietii,

Iar viata e o lupta,

Pe cand linistea  vrea lutul,

Locul din tarana rupta!

 

Raza duce sus la Ceruri,

Trupul in tarana moarta;

Sufletul pe firul razei,

Bate la cereasca poarta!

 

Creatorul ne deschide,

Cu iubire ne inspira,

Iar pe razele luminii

Alte suflete respira!

 

Caci in El stau prinse toate,

Cum sa prinzi a Sa marire,

Cand scurtimea vietii noastre

Nu-i a Sa nemarginire!”

 

 

LIRIC

 

De va fi sa mai am vreme

Creierul sa-l storc de vise

Si gandirile-mi sa  cheme

Tot ce Dumnezeu promise,

A fi bunul astei vieti,

 

Atunci asculta-ma umbra

Marginita de lumina,

Porti in tine doar raceala,

Priviri reci, gheatza si tina!

 

Lasa spiritul sa prinda

Firul vesnicei iubiri,

In interior s-aprinda

Focul sfintelor simtiri;

 

Si-ai sa vezi cum cresti in tine,

Omule, tu umbra rara,

Cum prin geana razei fine

Auresc sub alba roua

Florile de Primavara !

 

FRUNZA  VERDE

 

De-ai fi mandro frunza verde,

Niciodata nu te-asi pierde,

Caci si unda apei line

Te-ar adduce catre mine;

 

De-ai fi frunza de pe fag,

Mi-ai cadea la piept cu drag,

Apoi la gurita fluier

Ti-asi preface al tau suier!

 

De-ai fi frunza de padure,

Ori prin vai de rug de mure,

Orice-ai fie u nu te-asi pierde

De-ai fi vesnic frunza verde !

 

Dar, cand bruma toamnei vine,

Galbenesti si tu ca mine,

Si-amandoi un pom uscat,

Nestiind c-am sarutat!

 

 

POVESTEA  MAINILOR

 

“Oh, ce buna e odihna

Pe la umbrele de cetini,

Ori la plaji muiate-n aur

Viata ta pe val s-o legini!

 

Astfel mainile odata,

Surori dragi, unioniste,

Se jaleau una la alta,

Ca nu pot sa mai reziste…!

 

Oboseala le sleise,

Stomacul invinuiesc,

Ca ar sta ca un netrebnic

Inghitand tot ce muncesc!

 

Asadar, facura jalba

La judecatorul Creier,

Cum ca n-au sa mai munceasca,

Ci-asculta-vor cant de greier!

 

Crierul de mult cazuse

Cu stomacu-n cardasie,

Nu statu deci mult pe ganduri,

Ci le-a zis: “Asa sa fie!”

 

“Oh, ce buna e odihna

Pe la umbrele de cetini,

Ori la plaji muiate-n aur,

Viata ta pe val s-o legini!

 

Dar dupa o buna vreme,

Caci nimic nu-i pe vecie,

Bunele surori se mira:

“Ce am draga? Cum ti-e tie?”

 

“Nu stiu draga, doar privirea

Parca-ncetosata-mi este !”

“Ah, dar uite eu cum tremur –

Nu-i deloc prea buna veste !”

 

Nici stomacul, trandaveala,

Nu prea bine se simteste,

Ia asculta cum se-nvarte,

Si de foame chiorlaeste.

 

“Ah, se vaicarea stomacul:

Creierul n-a avut minte,

Prea v-am subjugate surate,

Cu placinte creierul devine linte!

 

Creierul simtind ocara,

Ametit, privind prin ceata:

“Tu, stomac nechibzuit esti,

Ca si mielul la verdeata;

 

De-azi cat vesnicia fi-va,

Mainilor ma declar frate,

Si cu socoteala numai,

Mai primi-vei a ta parte!

 

Mainilor apoi le zise:

“Haideti dragile de voi,

Sa ne infratim la munca,

Sa iesim iar din nevoi!”

 

ARTELE  STAPANESC  TIMPUL

 

In arte descifram un drum,

Pe-unde tiranul curgator,

Tot ia pe val ne-ntorcator,

O lume de pripas!

Cum timpu-i vis nesimtitor,

El duce-n carca buni si rai,

Si intelepti si natarai,

Si lenes ca si truditor !

In arte insa sta un sfant,

Un duh de adevar,

Ce ia din timp, cum ia un mar,

Copilu-n joc si cant,

Din marul cel increngurat.

“Vezi? Artele au spirit pur,

Culeg dreptatea dimprejur,

O scot din timp, si-o tin curat!”

 

 

VARFUL  CU  DOR

 

“Buna ziua, muntilor,

Cu carari din stanci si flori,

Porti deschideti zorilor,

Caci asteapta un neam mare,

Sa se-nalte catre soare!

 

Buna ziua , craisor !

Iancule, fecior din munti,

Tu esti acel varf cu dor

Ce din fluier chemi in noi,

Duhul bravilor eroi !

 

Viitorul desteptarii

E-al iubirii sfinte raza,

Cu-a lor varfuri pana-n ceruri

Muntii nostrii aur poarta,

Iancule, ne-adu aminte

C-am cersit din poarta-n poarta ,

 

Si nu vrem sa cersim iar,

Ci pe-a noastra sfanta vatra,

Pe al patriei altar,

Sa zidim o viata buna,

Toti din suflet si din har!”

 

SARMISEGETUZA

 

Prin arcada inverzita din cununi si flori de ruguri,

Si de vitze ce-si dezvele a lor boabe dulci de struguri,

Calci pe-aleea  cea umbroasa a gradinii milenare,

Unde sub lumini albastre ceru-i dete-ntinsa zare.

 

Chiar din pragul stancei albe carari dese duc spre munte,

Asternand privirii noastre tot ce umbrele ascunde,

Veacuri de istorii aspre randuite ca-n muzee,

Temple daltuite-n piatra, unde regii Daci sa stee!

 

 

Vezi prin scena unduioasa  aurind cetatea pusa,

SARMISEGETUZA – n codrii, ca o stea din cer adusa.

Ea de-apururi nou renaste din etern nemarginit,

Caci in timp si spatiu vesnic a ei loc e definit;

 

Si adeseori, cand norii cad  cu traznete pe creste,

Se aude-n vai adance un ecou de buna veste:

“Ah, sunt Dacii cei cu barbe, de rasar ca apa-n val,

De izbesc crapand si stanca, doar ii cheama Decebal!

 

Atunci Dunarea se-nalta de revarsa peste maluri,

Nalte spume si fioruri port gemandele ei valuri,

Neguri grele-ntunecoase imbrac codrii de stejar,

Se aud chemari prin aer, se-mpreun muntii cei tari!

 

In asemenea momente nu e bine sa te incumeti,

A visa vreo vanatoare, oris a-ti faci pasii drumeti,

Caci e defilarea mortii ce-si serbeaza and de an,

Amintirea grozaviei de pe vremea lui Traian!

 

Ies din radacini de munte limbi de foc scanteietor,

Misc’ Carpatii, Apusenii, raurile poarta dor,

Iar Zalmoxe este iarasi zeu la Sarmisegetuza,

El din Orastii alese domn de in cetate pus-a!

 

Atunci muntele din crestet scuturandu-si norii suri,

Slobozi raza luminii peste vai si-nfundaturi,

De-s cu aur si arginturi a lor muchii poleite,

Se-mblanzesc strabunii Dacii miscand barbile albite!

 

Nu-i usor sa duci pe umeri mostenirea cea strabuna,

Dar nici greu nu-i de ai cuget in gandirea cea mai buna;

Cel venit la pragul casei si-umilit ceva iti cere,

Mangae si-i da si paine si o lingura de miere!

 

Nu pleca urechea barfei! Dar de zvarle piatra-n geam,

O ridica precum David stand la turma sub un ram,

Si o pune-n prastioara pentru Goliatul mare,

Caci el singur isi alese a lui proprie surpare !”

 

 

FLOARE  CAZUTA

 

Floare cazuta,

Napadita de buruieni;

Singua vina,

C-a rasarit  intre-acestea!

 

Zdravene buruienile

Se intind si inabuse

Plapanda floare,

Zugrumand-o cu ura.

 

“Da, zice urzica,

Lumea e a celor ce intzeapa,

Aceste calitati omenesti le dorim!

Nu eterne visari ideale,

Rosti si scaiul.

 

Cazuta fu floarea,

Ca un nepoftit intr-o familie,

Din gradina botanica !”

 

 

DAR E CLAR…

 

“Dar e clar, caci numai fapta

E-adevarului masura,

Iar cand una zicem, si-alta

Este calea ce ne fura:

“Ce folos de-a noastre scrieri,

Ce folos de-ai nostrii creieri?”

 

FLORICI  MULTE-S IN BIHOR

         (Folclor popular)

 

De Santamaria Mica,

Mi-am prins mandra o Florica,

De Santamaria Mare,

Facui nunta-n Valea Mare!

 

Facui nunta  p-un delut,

Ea fugi cu-n alt dragut.

Ma-nsurai din nou, cu frica,

Si-mi gasii tot o Florica !

 

Dar pe drum spre Lazareni,

Am pierdut-o-n Carandeni;

Si-am jurat cat oi trai,

Eu Florici n-oi mai iubi!

 

Da-ncercai, cu multa pica,

Si-mi gasii iar o Florica,

mai din jos de Bicacel

Tocmai de la Caranzel!

 

Si-apoi de la Sanzaiene,

Numai Ane si Ilene,

Ca omul fara noroc,

Mai bine sa arda-n foc,

 

Langa vin cald, piparat,

Si-o mandra de sarutat,

Spanzurat cu-n taietel,

De-o frunza de patrunjel!”

 

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.