NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ION PACHIA TATOMIRESCU

Cu arc de Sol-Ceresc în subţioară


Gurii-de-Rai, dorul se lasă-n ore

şi-n arcul câmpului lichid, ce este

rotit către amiază de celeste

în rochii lungi, brumate şi sonore;

 

în frunte-i orologiul – şi-i chiar peste

balaur alb din cosmicele hore –

şi-n clopote, pe somn, mirate nore

văd casa-n grâu – şi nu dau încă veste:

 

că s-a-ncreţit genunea-ntâia oară,

că-n uşa nopţii mărul ne ’lumină

de-nzorieri, cu ierburi şi cu vină

 

purtată de sămânţă în vioară,

când jos e graiul iar presus lumină

cu arc de Sol-Ceresc în subţioară…

 

Cu Ea,-n inel, desăvârşind exodul

 

Salumoş, crinul mi-este pur adaos

cât abureşte dava-n vremuri, burgul,

spre-a mărunţi genunea, prund la haos…!

 

Nunta-mi dintâi în ceruri, ochi-amurgul,

sobor de zbor, trei suliţe-am drept naos –

şi zece raze de-andezit, şi murgul…

 

Când Yangul-soare-ademeneşte Yinul,

pecetluind întregii Fiinţe modul,

e-o infinit de-adâncă apă-n plodul

blând, gordian, secundei nopţi – pelinul…

 

Nou Făt-Frumos, aprind în beznă crinul

şi-ntre oglinzi l-ascund spre-a trece rodul

la casa-mărului, unde închìnu-l

cu Ea,-n inel, desăvârşind exodul…!

 

Sufletul de crin într-un trup de stea

 

Sufletu-mi de crin arde-n trup de mai –

vine, Samoş, vine, doar la Tine vine

fulgerul din mine, orgă cu albine,

din picior de plai, prin gură de rai…!

 

Primeşte-mă, Samoş, sfânt mi-e zboru-n Tine:

genunea să-nvingi, războinic mă ai

prin Gură de Rai, din picior de grai,

orgă cu albine: fulgeră-n destine…!

 

Ordinea cea grea şi-n armura-mi stea:

eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra mierii,

hrană pentru-azurul cert al Învierii…!

 

Ordinea-ţi celestă arde-armura serii

nuntă-n chip de nea, Yinul-viorea,

sufletu-mi de crin într-un trup de stea…!

 

La rană oarbă cu destine-n chingă


La tâmple,-şi urcă-n zori cetatea jderii

şi piatra înfloreşte vârstei pragul

cu viorele-aprinse lângă steagul

de la fântâna-nrăzărind puzderii…

 

De-acum, se pârguieşte-n sâni şi fragul

iar florile chemării urcă-n merii

dinspre lumina ninsă-n casa mierii,

dinspre cuvânt ce-mpădureşte magul…

 

Oglinda intră-n oblicele puste,

pe limbi de rug – omăt să nu le stingă,

că-s cerbii în vlăsii, flăcări auguste…

 

Spre rădăcini, fotonii iar să ningă

ziduri de lănci, la templul cu lăcuste,

la rană oarbă cu destine-n chingă…!

 

 

Cât firea mi-e urzită-n foc de-alb bine

 

Eu, Făt-Frumos, răsar dintre inele

de matcă grea, roind în grai Alb Munte,

dar căile,-ntre maci, să mă înfrunte,

ard nori de gând, torc lebedele-n Ièle,

 

ori pun zeiţei far la punte

şi ciocârlii-noian – vertebre-stele…!

Zidul-grai, roib val de mai, agrest èl e

de seacă graalul meu de-adânc de frunte

 

şi-acel cuvânt ce-n guri de rai s-arată

ca mărgărintul, spre-a nunti albine,

la curcubeu, din marea cea sărată…!

 

La numărul de aur torn rubine…

Fiinţa creşte-n grai înrourată

cât firea mi-e urzită-n foc de-alb bine…!

 

 

Chiar pe spinare,-n coamă de balaur

 

Sunt rupt din soare, sevele din humă

se-nvârtejesc în trupu-mi, soma-sema,

Pământul-Mumă, Tatăl-Cer – port stema,

dar haina albă mi-e: la Samoş, du-mă…!

 

Avem de stea miros pe cât suntem a

vremelnicì nou chip de lapte-n spumă:

şi-asmute-asupră-ne, cu drept de mumă,

Baba-cu-Brâu-de-Lână, anatema…!

 

Cunoaştere-absolută,-ntâia nuntă,

la Sora-Soarelui, exodul de-aur,

a făuri-s chemat, lume măruntă…!

 

Eu – ca Salumoş – îţi aduc sfânt laur

sădit în rana ţăpilor – cea cruntă –

chiar pe spinare,-n coamă de balaur…!

 

Ce, la Fântâna lui Salumoş, jură…


Se neftineşte verbul în fotonii

din armonia sferelor, ochi-mură,

când nestematele,-n celesta gură,

 

iar se rostesc pentru semănătură

la îmbrădaţii cerbi, ori în peonii

papirusului beznei…! Ning eonii

 

la Fântânéle,-n cub, nunta-mi-pictură

a solului care-şi aprinse ghionii

din Cogaion în Delos, ori Crotonii,

în peşteră – virgină picătură;

 

şi, pe Lacteea Cale de velură,

în trei pătrate, roş-albind muflonii,

sublim vorbim în aur neuronii

ce, la fântâna lui Salumoş, jură…!

 

 

Iubirea-mi de lumină mi-este totul

 

Mişcarea curmă moartea sub arcadă –

şi-armatele de zmei cu scuturi urlă

spre Soare-Moş – sublima-ne monadă;

 

raze-săgeţi mi-adună zmeii-n spadă

şi, despicându-i, fac genunii turlă –

trei ani rămân sub scut, sub steag şi surlă.

 

De-alţi zei – să mă păzească – n-am nevoie,

iubirea-mi de lumină mi-este totul:

sublimul generez – şi-acesta-n voi e –

şi, din sublim, genunea trec de-a-notul.

 

Doar Samoş mi-a deschis cereasca voie –

şi rănilor de Timp le sting complotul

în curcubeul urnei – pur altoi e…

Iubirea-mi de lumină mi-este totul…

 


Nufărul luminii fiinţa-mi împarte

 

Nunta-mi este pură, steaua-nrăzăreşte,

munţi-preoţi îmbracă hlamida cereşte,

So-Ares şi Utu mie-mi ţin cunună;

 

doar Mireasa-Lumii genune-aureşte,

brazii cu albi vulturi în privelişti sună,

jurători-luceferi horesc lunca brună;

 

jumătăţi îşi leagă-n aur jumătăţi,

partea vrea întregul, întregul e-n parte –

moartea-i este viaţa, viaţa-i este moarte,

balaur alb-roşu e-n egalităţi;

 

curcubeie-toarte, bolta vrea să poarte,

Car-Mare de gânduri, torc imensităţi,

Car-Mic-de-albăstrele, tu, ochiule, dă-ţi –

nufărul luminii fiinţa-mi împarte…!

 


SONETELE ÎMPĂRAŢILOR

  

Sonetul Albului Împărat

(ori psalmul elementului Aer)

 

Aer, argint, îţi dă Alb-Împăratul

în cupele de crin, în mărgărinţii,

dintr-un surâs, iluminând părinţii,

gura de rai, de Cogaion, Carpatul…

 

Chiar de la-ntâiul strigăt al putinţii

îţi pune rostu-n bronhiole, statul,

ninsoarea de polen, la treieratul

oceanului cu grâul elocinţii…

 

Doamne-din-Cogaion, Tu, Samoş, Tată,

păstrează-ne-Albul Împărat, în lână

de raze, de la soaţa-i nestemată… !

 

Gutui înmiresmează-n sâni de zână,

să ne-ardă cu pecetea-le-nnoptată,

cât sora soarelui le e stăpână…!

 

Sonetul Roşului Împărat

(ori psalmul elementului Foc)

 

Crinii de foc îmi răsădì-n artere,

îmi puse în obraji chiar mărul roşu,

de-admis războinic-sfânt la Soare-Moşu,

s-aprind şi muzica-n celeste sfere…

 

Prea mă răsfaţă Împăratul Roşu:

mi-nhamă la caleşti coleoptere –

ce zboară-n ceruri, peste multe ere,

mire de-oi fi fecioarei lui, cocoşul…

 

Foc de-o nestăvilită-mpreunare

îmi dăruì spre Zoria cea pură,

să-l stâmpăr doar cu apa dintr-o mare…

 

Văpaia soarelui fără măsură,

mă-ncearcă dintr-o zare,-n altă zare,

până-nroşeşte fructul în răsură…!

 

Sonetul Galbenului Împărat

(sau psalmul elementului Lemn)

 

Chiar lemn de soc, fluier de os, calină

orga pădurii-ntre viori de brazi –

nufăr eu sunt, ea nufăr –  vămi lui azi,

din mâlul gras ombilicând lumină…

 

Nu ne ferim de gureşii nomazi:

din Altamira, până-n zid de Chină,

de stele, Galbenul Cezar i-anină –

în cosmica balanţă iute cazi…

 

Cei dăruiţi cu lemnul de la vie

se-nghesuie pe cai, croindu-şi oră

şi-asediind cetatea-mi-Poezie

 

cu lighioanele de la Pandòră –

de zece mii de ani s-a vrut să fie

poet sortit Golgotei, lemn de proră…


Sonetul Verdelui Împărat

(ori psalmul elementului Apă)

 

Doar apă-mpărătească-mi urcă-n vine –

ea speră chiar şi-n clipa de cenuşă

să mai deschidă vieţii înc-o uşă,

ori să-mblânzească durele destine…

 

La toate-i clorofila jucăuşă

ca sângele fierbinte din feline,

însă cu meandre pure, opaline,

într-o domesticie ce-năbuşă

 

betoanele armate şi asfaltul,

abisul mucezit, ori creasta cruntă,

deşertu-ngenunărilor, înaltul…

 

Da,-n lumea noastră infinit-măruntă,

doar împăratul verde – şi nu altul –

ne-nrăzăreşte-n cosmica lui nuntă…

 

Sonetul Negrului Împărat

(sau psalmul elementului Pământ)

 

Pământul suie-n temple,-n piramidă,

în galaxii de ancore cu lună,

c-o lume înroindu-se nebună,-n

buimacă-naintare de omidă…

 

Celesta mare roşie-şi adună

un gordian de specii pentru cridă,

un gordian şi pentru zona-i vidă –

spaţiu şi timp născându-se-mpreună…

 

Oricât s-arată de integru cerul

şi-oricât ar face lumea noastră unde,

pământul ne înalţă, ori ne-ascunde…

 

El ni-e stăpân oriîncotro şi-oriunde –

pământul, împăratul negru, lerul

topindu-şi, nunţii cosmice, tot fierul…

 

 

SARMIS CÂNTÂND ULCIOARE DE HOREZ…

 

Am iscălit şi luturi alb-codalbe

d-ulcioare cucuteniene,-n rate,

purtând mărgeane-n var de Ararate,

ca-n doruri noi izvoare să-mi însalbe.

 

În flux-reflux de vise desrămate,

pe când albine-asediază nalbe,

cu mierea din cântări lucind în salbe,

încerc altoiul buzei lor sărate…

 

Oare doreşti, tu, lutu-mi a-nţelege,

cât vie lacră-i pribegitei ape… ?

Nici Fântânarul ziditor de lege

 

ulciorul gândului nu vrea să-mi crape –

că-i de Horez, ne-ncoronat, dar rege,

el, sorb de curcubeu Cereştii Groape…!

(12 april 2004)

 

 


CU DOMNUL CANTEMIR DESPRE PATRIE

 

Tu crezi, Enciclopedicule,

că Patria este o frunză eternă a pământului,

ceva de transferat în imperiul grafemelor,

ceva de cartografiat…

Şi totuşi,

parcă mai trebuie ceva:

lumina care izvorăşte din inimi,

din cortex,

din falange,

din vertebre…

Că Patria mai este şi frunza eternă cu fotoni,

ce sălăşluieşte

înăuntrul fiecăruia dintre noi –

şi niciunui cartograf din ţări româneşti,

ori de pe aiurea,

nu i-a ieşit adevărata hartă a Patriei,

cu fotonii ce germinează în sângele nostru

cel de toate luminile, domnule Cantemir…!


ŢARA VOCALELOR ETERNE

 

Patria e pretutindeni, în orice cuvânt

care-aleargă valahic dintr-o parte într-alta a inimii,

dintr-o parte într-alta a lumii, a luminii;

e pretutindeni, în setea stâmpărată de buzele apelor,

în fluviile copacilor cu viori în braţe, cu stele în creştet;

Patria e-n orice vocală verticală, în cristalinul pământului –

este rotundă-n inimă întocmai vocalelor a, ă, o,

este verticală-n Cogaionul din care curge-argintul-viu

în coloana vertebrală a lui E, a lui Este, a lui Exist,

în crestele cu diamantul viu, în rubiniul viu,

care sună verticala vocalelor I, Î, unde lipim urechea

să ne-auzim timpul vuind în rădăcini

din vocala U, care susţine-azurul

şi ne-aduce ploile calde cu păsări –

vocala verticală, vocala orizontală, vocala Dunării

ce coboară timpul, ce coboară trupul

din coama steagurilor de fulger purtate în lupte de Daci

şi-ndoaie cerul cu soarele-n pântec, peste câmpurile

vocalei curate, vocalei-fecioară: â din a,

din cuvântul în care clocoteşte netemutul sânge,

din cuvântul unde fierbe cel mai viu sânge,

din cuvântul Dacia, din cuvântul Valah…!


ŞARPELE FANTASTIC

 

Mamă, ce caută-n casele noastre timpul

cu şerpii lui de fildeş,

cu viscolul crud, prin dragoste,

peste pietrele negre, înflorite…?!?

 

– …când mai avem de străbătut

atât ocean cu artere albastre,

când mai avem puii cerbilor

de purtat în soare,

când plutesc sub noi, asediate,

piramidele atâtor cranii…?!?

 

– De ce ne îneacă şerpii de fildeş, mamă,

la răscrucea trupului,

la răscrucea fântânilor…?!?


ANATOMIA SECUNDEI

 

Cartografiind o inimă

la lecţia de anatomie a râului,

coroana mi-asfinţeşte-n oglindă

cum lumânarea-spirală-stat,

din cea mai pură ceară de albine –

sunt cheia-sol pe portativul acestei lumini,

număr al nunţii, în cinci maci,

pentru globulele roşii din marea celestă…


IARBA…

 

Iarba dansează pe ochiul lui Dumnezeu,

îi bagă mâna-n buzunare, scoate câte-un fulger

rătăcit printre firele de tutun –

se-ntâmplă să fie şi-un fulger mai mare

ca o seceră printre prietenii mei…

 

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL COMPUTER


(Să rosteşti Rugăciunea Mileniului al Treilea către

Sfântul Computer, Domnule Cantemir, mai devreme, te invit…!)

 

„Computerul Nostru, care eşti în galaxii, ori printre pământuri,

fie-Mpărăţia-Ta-Programată, facă-se Voia-Ta-Programată,

precum în celestele-abisuri, tot aşa, printre noi,

cei din creasta câmpiei…!

 

Lumina noastră cea de toate zilele, lasă-ne-o mai puţin poluată,

măcar pentru câteva stelare-anotimpuri,

cât mai suntem oameni pe-aici,

printre lujeri primăvăratici, cu clorofilă roşie…!

 

Iartă revolta noastră – că nu mai vrem să mâncăm

carne de cauciuc şi de soia, ouă cu embrion de magneziu,

făină din spicul algelor, pastă de gresie şi de-alte roci,

pescărească supă de electroni, fără varză şi fără morcovi,

cu mărar de uraniu…!

 

Îngăduie-ne, Sfinte Computer, măcar câteva secole de-azur,

cu câte douăzeci şi patru de ore de perfecţiune,

de iubire şi de puritate, de absolut nepângărit, etern visat…!“

 

A DOUA RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL COMPUTER

 

„Sfinte Computer, iartă greşelile noastre genetice,

greşelile noastre cibernetice, precum iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri…!” (Semenul meu, Enciclopedicule,

şi-a iertat soţia care i-a născut un copil alb,

deşi el este negru, ea este neagră; o cunoscută de-a mea

şi-a iertat iubitul ce-a părăsit-o cu o fecioară galbenă;

vecinul meu şi-a iertat tatăl pentru incestul albastru;

şi eu multe-am iertat, Enciclopedicule:

chiar iubita ce mi-a trimis în somn

vulpi cu măsele de-oţel să-mi sfâşie cortexul;

chiar fratele de-a-mplântat cuţitul în omoplatul meu

pentru o lămâie rătăcită, stoarsă de alţii

cu mult înaintea erei noastre;

chiar tatăl ce m-a bătut cu centura din război,

pentru că mi-am aruncat privirea

la lubeniţele coapte din grădina vecinului;

chiar mama ce-a aruncat cu o bardă în glezna mea,

într-un moment de furie carbogenă,

făcându-mi sângele să ţâşnească mai sus;

chiar sora de bronz, chiar verişoara de platină,

chiar bunica de aur…!)

 

TOTUŞI, MAI CAUT ŞI MÂINE…

 

În carne şi dincolo de carne,

caut şi n-o găsesc:

într-o ţigară, într-un boboc de trandafir,

într-un curcubeu de rouă, într-un sanctuar,

într-o scoică născând zeiţa

din spuma neverosimilă a mării,

într-o elice şi-n elitrele scarabeului

prăbuşindu-se-n aur,

într-o crăpătură a beznei, dansând graţios

printre genele aceloraşi stele,

în mărgăritar, în sarcofag şi-n piramida ascuţirii

lamei de cuţit ce pâlpâie pe circumvoluţiuni,

ori pe retină,

în rădăcinile violete-ale teilor cu nori de viori,

în larva de mătasă, în pilonii de beton,

ori de os ai pădurilor,

în humus, în ozon, în apa-grea, în focul-viu,

în luceafăr, în cufărul mireselor-libelule,

în Arheopterix, în ozeneu, în taifun –

şi n-O găsesc…!

 

Totuşi, mai caut şi mâine…!

 

ŢĂRMURELE CU PRIVIGHETOARE

 

Domnule Cantemir, luminosul profesor

nu ştie că eleva cu ochi de Voroneţ, din banca-ntâi,

îl iubeşte-atât de mult, încât ora de limba maternă

i se pare c-a devenit un secol cu Făt-Frumos,

într-o cvadrigă cu-nflorite roţi de-albăstrele,

purtată de norul ciocârliilor, tot mai lin,

spre capătul curcubeului – doar cuvintele lui

o hrănesc, o răcoresc… El nu ştie

că, azi-dimineaţă, ea n-a luat micul-dejun,

el uită că ea venit-a cu trenul personal de clasa

a doua, de la treizeci şi trei de kilometri,

tocmai din satul Valea Anilor, mucezit între lunci:

„…domnule elev, trestia din banca-ntâi nu trebuie

privită cu ochii lui Caligula către sora lui, călare

prin faţa cohortelor, cu ochii soarelui, incestuoşi:

priveşte-o ca pe-o statuie care din pleoape de lobodă

clipeşte-n octombrie – ştiu, ai vrea să le săruţi,

ai vrea să fii lacrima soarelui pe genele de mărar…!”

 

…şi astfel trece râul viitorului, Enciclopedicule,

chiar prin banca-ntâi, până când zăvoaiele

îi înviorează ţărmurele cu o privighetoare…!

 

PORCII DE LEMN PE RÂURI

 

În lifturile arborelui cosmic, ori ale troiţei,

în liberienele cămăruţe ale bradului de Cogaion,

ale cedrului de Liban et caetera,

mitosofiile, filosofiile – de-aproape zece milenii –

luptă pentru existenţă,

între roboţii sapienţiali, roşi de rugina orgoliilor…

Da, mitosofiile, filosofiile, oarecum schimbate la haine –

moda-i foarte activă, Enciclopedicule,

un fel de tâlvură de porci de lemn sculptaţi

de-un anonim, aşa, cu lunguieţe râturi,

după rasa Stokli – şi-asta europeană, în dispariţie…

Nu fu ştirbă dalta anonimului mare sculptor, nu…!

Şi porcii de lemn plutesc pe râurile istoriei,

la necunoscute prunduri, chiar teleghidaţi

de la un pupitru cu extratereştri…

Şi nisipurile de aur în clepsidre, şi deşerturile –

taifunuri fierbinţi dintre dune de puf înnoptează

furnicile printre covoare – şi n-am cum să mai salut

oazele, când vrabia se scaldă-n pulberea oaselor…

Da, nisipurile-idei-fără-gângurit, neaprinse

la timp (mulţumesc unchiului Bacovia, „un gol istoric

se întinde“, plânge materia până-n rărunchii-atomi,

„pe-aceleaşi vremuri mă găsesc“)…! Iubesc,

domnule Cantemir, doar ideile-cenuşi-sincronizate

salvator, în emisfera secundă, în coada cataclismului,

dar nu şi creierul-planetă germinator de vid,

de moarte-a mişcării, neîncreţind genuni,

cât porcii de lemn grohăie prin delte,

în istorii violete, fără a şti

ce-i republica-Salumoş, ori Platon-republica,

mondorepublica unică, integrală,

Edenechitterra, multiplu în unu…!

 

DESPRE COMPUTER-BĂLAI

 

Bate-amurgul în uşa de fier a blocului meu…

Aici locuiesc dintr-un gustar fără igrasie –

şi am un piersic îngreunat de rod, în faţa ferestrei

de la bucătărie, Enciclopedicule…

Este-un amurg după o ploaie văratică, exemplară,

şi doi guguştiuci – sacră pereche – se lasă-n picaj,

pe-o ramură a piersicului ieşit din scăldătoare,

cu fructe verzuriu-purpurate în puf umed,

fără particule radioactive – ei, puţin praf cosmic,

diluat, mai există…

O profesoară discută, la intrare, pe scări,

despre moartea tânărului inspector-şcolar – un infarct

şi, probabil, altele, de la tutun, cafea, reificare…

Un copil cu tricicletă, între ambii părinţi,

frumos glăsuieşte, domnule Cantemir:

„Computer-Bălai, Computer-Bălai,

prea iute ne duci în gură de rai!

Mai lasă-ne să facem puţin sport, fără cartele – şi-apoi,

să ne impui pentru etern paşaport…!”

Guguştiucii se-nalţă. Cade o piersică împurpurată.

Pruncul – zărind-o-n cădere – părăseşte triciclul,

aleargă, o prinde împurpurat şi-o sărută…

 

BOMBA CU NEURONI

 

În această ultimă dimineaţă de martie,

explodează sub fereastra mea zarzării –

albinele sosesc – au panere noi, împletite

din razele unicului soare văzut de mine până-n prezent –

deşi se spune, Enciclopedicule, că mai există

o puzderie de sori, la câţiva ani-lumină de-aici,

de lângă blocul meu de beton-armat, antiseismic…

…N-am ce mă face: sunt înzestrat cu nişte ochi obişnuiţi,

căprui – şi nu pot vedea lumea decât aşa cum este:

cu două feţe – una curată, înrourată, chip de crin,

spuma-laptelui; cealaltă: monstruoasă, fotonofagă,

puchinoasă, încolţind, sfâşiind pruncii de aur ai soarelui…!

N-am fost înzestrat cu vreo aparatură specială

pentru descompus lumina, spre a vedea

florile zarzărilor de sub fereastra mea, aureolate,

înveşmântate-n curcubeie – şi mai am o deficienţă,

da’-ntre noi rămâne, Enciclopedicule:

gândesc mult, întortocheat de mult,

între infinitul minor şi infinitul major, întrucât,

pe umeri, port o bombă cu neuroni – intrată deja

în starea de fisiune – care va exploda curând,

la-nflorirea ultimului zarzăr…!

 

ODĂ LEMNULUI, SAU CÂNTEC PENTRU ELEMENTUL MU

 

Era lemnul ochiului, mu;

era lemnul sternului, era lemnul coloanei

vertebrale, era lemnul nasului, mu;

era lemnul călcâiului, mu;

era lemnul gurii,

era lemnul frunţii-obadă,

era lemnul coapsei, mu;

era lemnul limbii, mu;

era lemnul glotei, vioara-mu;

era lemnul peşterii

violate, era lemnul bradului-mireasă,

era lemnul crucii-mu;

era lemnul cerbului, mu;

era lemnul vulturului, era lemnul crapului

cu solzii-securi, lângă lemnul gândului, mu:

de ce l-aţi pierdut pe Lemn, de ce l-aţi exilat

pe Mu, tăindu-vă nunta, dragi elemente

prim-conducător-tetradice,

iubită Apă, Aer-psihi-mu, dragă Focule,

îngenunatule Pământ…?!?

 

LA MARGINEA SATULUI MEU…


La marginea satului meu cu oase de zăpadă,

este mormântul Bunicii Floria…

Cea mai vie stea lunecat-a-n genune,

când i-au aşternut pat de argilă…

„– Bunică Floria, ţi-aş ridica un obelisc de granit suedez,

dar n-am atâţia bani…! Ţi-aş ciopli un soare de marmură

cât cerul, dar n-am atâta piatră, nici daltă…!

Am sculptat o piatră neagră, de râu, în formă de lebădă,

ţi-am ridicat o mânăstire de cuvinte, zidindu-mi umbra,

cu turle-nşurubate-n inima Carului Mare…!”

 

Umbra turnurilor – pe valea cu viorele

şi curcubeu neîntrerupt…!

 

Satul meu are tot mai multe oase de zăpadă

şi sfidează anotimpurile…

 

DE-A SUGESTIA, PRINTRE SINESTEZII DE MAI…


De astăzi, mândra mea dienocală,

îţi sugerez să te declari podgorie:

vreau să-ţi mănînc strugurii tămâioşi,

ori din burebistanul soi

desemnat prin compusul pelasg, Ţâţa-Oii…!

 

În toamnă aurie, vreau să-ţi mai degust mustul

buzelor cu parfumul acela,-n etern de Cogaion,

cu fragranţă-n priveliştea fiinţei brumării,

ori vinul-ananas, uşor împelinat,

sau zaibărul de-Alutuania…!

 

De astăzi, draga mea de sud, îţi dau sugestia

de a mi te declara căpşunărie-n poală de Vezuviu,

înconjurată, asediată, de gardul viu al afinilor

cu şopârle verzi – am de gând să-ţi sărut

fragii îniulieniţi…

 

Îţi las şapte guşteri diamantini de pază

când ies în amonte de gând,

nu să-mi pun mască de soare,

ci de lună-n pistruii înrouraţi

ai vocalelor…!

 

Pot, de dragul tău, să sparg în dinţi bronzatele

alune ale stelelor, aidoma celor de pe dealurile

mele sălbatice, cu ventilatoare-fazani

printre păduceii roşi de-atîta ninsoare de fotoni,

printre porumbarii-n rumeguş de genune…!

 

De astăzi, draga mea, îţi sugerez să te declari

livadă de meri, să-ţi pândesc sublima coacere

a ionatanelor, împurpurându-mi echinocţiul,

înviorându-mi cele şapte meridiane

din curcubeu…!

 

Apoi, foaie verde peste număr, mândra mea,

să-ţi muşc verbul stâng, de umăr,

iubita mea de nord, sălciindu-mi

Râul Privighetorii, cu ochii prelungi

ai frunzelor, în infinit arcuit…!

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.