NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ IONEL BOSTAN

 Satul

Sta să se prăvale satul

De pe cele trei coline ale sale,

Pârjolit de soartă

Înaintea Colectivei.

Îi dădeau chip

Vreo sută de case

Din lut galben

În care decreţei*,

La fel de galbeni

Şi în picioare goale,

Ar fi vrut ca povestea

Balegii din vatră,

Devenită turtă de făină albă,

Să fie adevărată.

Bărbaţii şi femeile îmbătrâneau

Înainte de vreme,

Prăşind pe arşiţă

Doar cu o sticlă de apă,

Iar toamna, şeful de post

Întocmea dosare penale

Oricui i-ar fi găsit

Vreun păpuşoi prin buzunare.

Preotul slujea, pe rând, în trei sate

(Având parohii veşnic vacante)

Şi horele erau parsuspendate.

Totuşi, la câte-o nuntă,

Bărbaţii găseau putere să strige,

Răsucind muierile pe sub mână

Şi bătând cu talpa

Colbul ogrăzii mirelui:

Unde joacă giurgeştenii,

Dedesubt pământul geme!

 

 

Liţa Floare

 

Ia mămăliguţă cu sare,

La mama,

Păsăruică-pui

(Îndemna cucuveaua,

În puterea nopţii,

Liţa Floare)

Şi du-te,

Că poate ai de cântat

Prin pădure

Ori pe unde

O-i şti

Numai tu!…

Gobaia (naibii), ioc,

O ţinea pe-a ei:

Cucuveau, cucuveau!

Prevestindu-i că va lua

Calea ţintirimului.

Vădană de-un car de ani,

Liţa Floare se deprinse

Cu liniştea mormântală

Care-o lăsa s-asculte

Ticăitul şarpelui casei

Şi rarele pocnete

Din grinzile odăii.

 Se împăcase cu gândul

Că sfârşitul îi este

Undeva prin preajmă,

Chiar dacă nu suferea

De vreun beteşug anume.

Aşa, ca de bineţe,

S-o fi întrebat 

Ce mai face,

Îţi răspundea 

Că, iaca, se bucură (încă)

De sfânta  lumină a  soarelui,

Că la anu,

E-he, nu se ştie –

Poate va sta sub bolandăie

Mai înalte decât gardu,

Ca Marghioliţa lui Cobuz,

Anica lui Ipate

Ori Sultana lui Tofan …

Acu` cei de-o etate cu ea

Se împuţinaseră zdravăn

(Majoritatea

Clarificându-şi situaţia demult:

Rai sau iad)

Şi se gândea

Să nu rămână

Chiar aşa

Cu mâinele în sân.

De aceea

Îşi pregătise

Cam tot ce trebuie

Pentru când o fi

S-o strângă Cel de Sus:

Prosoape, lumânări,

Pânză de poduri

(Douăşpatru),

Vin, rachiu,

Zahăr şi grâu,

Pentru colivă…

Dar câte altele nu,

Şi raclă, şi cruce,

Şi toiag de ceară

(Să ardă la priveghi),

Şi tavale

Pentru biscuiţi „ciucălăi”

Să dea la cei copii

Care or veni s-o vadă

(Ultima oară)

Lungită pe laiţă,

În odaia de bună.

De la o vreme,

Racla, ţinută în podul casei,

Plină ochi cu fasole

„De cele boambe”,

Năpădită de gârgâliţe, 

Se cam scorojise.

Aşijderea,

Crucea mare din lemn,

De braţele căreia

Atârnau largi cununi de ceapă

Şi de usturoi,

Puse la păstrat pe iarnă.

Anii au trecut

Şi Liţăi Floare

Au început să-i moară

Feciorii,  de bătrâneţe.

Face acuşi suta de ani,

Iar carii i-au gătit de tot

Sicriul din pod.

Şi crucea-i paradită …

 

Antihrist

 

Costache-al lui Furtună,

În tinereţe,  temut hoţ de cai,

Nu-l primea pe popă

(Nu voia în rai).

Nici cu Ajunu’

Şi nici cu Boboteaza,

Popa Giurgeşteanu

Nu-i trecea pârleaza.

Când a fost să plece,

Era în spital;

După săptămâni, la rece,

În morgă uitat,

Veni doar … Primăria

Care l-a-ngropat.

 

Lasă

 

În fiece an,

La dezlănţuirea

Lungilor ploi de toamnă,

Lui Mitruţ Botarnă

Îi sărea muştaru:

-Femeie, afară pişă-ntruna,

Azi e săptămâna;

Nu mult de-ngăduia,

Dregeam acoperişu`,

Turnam trotuaru`,

Desfundam canalu` …

Dar lasă,

Pe toate le-oi face la anu`,

Spunea Mitruţ

Golindu-şi cu sete ciocanu`.

 

Vrăcioaia

 

O nucă seacă

Şi-un pricăjit colac

Să capeţi puteai,

Dacă urai,

La Maria Babei.

Ştiută cu leac

De deochi şi mâini răsucite,

(Vădană, cu doi gemeni,

Avea puteri nebănuite)

Durerii îi venea de hac:

Îţi dădea fierturi,

Făcea rugăciuni,

Călcături şi frecţii,

Scăpai de injecţii.

Însă, în Ajun de-o urai,

Nu te căpătai

Decât cu-n colac

Şi c-o nucă seacă:

Maria Babei

Era foarte săracă

(Ţinea şi pe vechi,

Pagubă-n curechi).

 

 

 Copac

 

Să ai copacul tău

Sub care să zaci,

E mare lucru.

Hoinar o viaţă,

Alde lui Chivercă

Făcea acuşi

Vreo şaptezeci de ani.

Nu prea avea o casă a lui,

Cu salcâm la drum,

Sub care să zacă.

Şi tată-su, când s-a stins,

A zăcut mai întâi cu lunile.

Îl scoteau afară cei mai în putere

Şi-l mutau

Tot cum se dădea umbra.

Garafa cu apă îi stătea la cap

Până se clocea,

Iar muştele îl bâzâiau

De se săturau şi ele…

Chivercă îşi aştepta sfârşitul

Şi se gândea că n-are nici de unele

Să lase alor săi,

Copii ori nepoţi,

Care l-au grijit …

 

 

Tebece

 

Trasă în centru, la şcoală,

Caravana albă

Primeşte tăcuţi muşterii.

Înceţi, pe rând se dezbracă,

Ruşinaţi de petece şi rapăn

Îşi umflă piepturile

Şi aşteaptă.

Doctoriţa maşinii trage fum

Din ţigară şi declară: gata!

Toţi să plece,

Doar Anica lui Dână

Să rămână.

Filmul arată plămân scorburos

De sărăcie ros

Şi trebuie să meargă,

Dacă vrea să-l dreagă,

În deal la sanator.

I-au plâns plozii

Şi i-a plâns bărbatu

Şi-o lună a vuit tot satu.

A stat doar cât postu;

La Paşte a venit, fugită,

În haine de spital …

Azi îşi duce încă

Vacile pe deal.

 

Fierătanii

 

Hâtu Grăuroaicei era ceferist

Şi nu ieşea defel din tură

(Douăsprezece cu douăzecişipatru)

Cu mâna goală:

Aducea pe umeri,

Tocmai de la gară,

Câte vreo cuplă de vagon,

Manivele de frână,

Chiroane de cale şi bucăţi de şină,

Bune de bătut sapa,

Odată, chiar şi un tampon,

Aşa, de pus căldarea,

Arcuri oţelite şi piese turnate

Şi câte drăcii,

De pe la boghiuri,

Nu căra,

Că bătătura îi devenise

Un fel de  magazie de triaj

(Vreo vită

Sau coadă de animal, ceva,

N-aveai să-i zăreşti prin ogradă,

Că-i lipsea sporul la lighioi

– Când îşi luase şi el vacă afăta,

Na, să aibă lapte la plozi,

Se gâdila la muls

Şi i se făceau ţâţele mici,

Ca de capră,

Sărea prin ogradă şi

Zvârlea cu copita

De-ajungea doniţa în drum.

Cel de i-o vânduse,

Unul de departe,

Tocmai din Maxut,

La peste zece sate,

Pe semne ar fi vrut

Să i se piardă urma belitei

Dacă tot i se luase mana,

Numai că, la o lună-două,

Îi răgea la poartă

Cu tot cu viţel.

A fost om de treabă,

Că i-a trimes vorbă lui Hâtu

Să vină şi s-o ia.

Până la urmă

O terminase tragic:

Scăpând la luţărnă,

S-a umflat

Şi-i pocni buftul,

Ca şi la alte două, după ea).

 

Mana vacii

 

Strânsă la trup

Şi-adusă de spate,

Ţaţa Catinca avea atâta lapte

Că da la toţi sărmanii

(Fireşte, numa’ de pomană).

Însă, cu teamă,

Mulţi spuneau, în şoapte,

Cum că  le descântă

Şi că le ia mana

Vacilor de lapte.

 

Vidanjorul

 

De o veşnicie,

Dimitrie a lui Dână

Ia trenul cu  noaptea în cap.

Gunoier la oraş,

E mândru de el:

Ştie mersul de tren,

Vorbeşte cu domni

Şi nu dă cu sapa, ca proştii.

Jumătatea zilnică de votcă

Şi două negre pâini (la plozi)

Îi dau liniştea absolută.

Ajuns bătrân şi ca un ţâr de slab,

Vede cum bordeiul îi cade în cap

– Şi zilele, odată cu el.


Ţapu

 

Avea o voce

De-l auzeai şi de la şapte case,

Fără să strige sau să se răstească.

Asta însemna că era bun

Pentru munca obştească,

Şi Partidul l-a pus colector de taxe.

Răsuna maidanul,

În gura lui stătea tot satu,

Când se-mplinea anul

Şi venea cu luatu.

Bătaia cu băţul în poartă

Nu scotea pe nimeni să-l primească;

El înainta, hămăit de căîini,

Să scoată uşa din ţâţâni.

Adesea ţipa şi-ameninţa doar la pereţi,

Că toţi se ascundeau, care şi pe unde

    sub paturi, prin pod ori în scaieţi,

Iar Ţapu nu tăia nici măcar o chitanţă

Să-l vadă la Centru că are importanţă. 

 

 


Glonţ vital

 

Prins în snopul mitralierei

La Cotu Donului,

Douăzeci de ani a zăcut,

După aceea,

Costache-al lui Tartacă.

Din când în când,

I se făcea câte-o operaţie;

Schije şi gloanţe

Îi scoteau din spinare mereu.

Două sau trei îi rămăsese,

Că se vedeau la raze,

Dar colonelul chirurg

A hotărât  să le lase,

Aşa de bine stăteau

(Odată mişcate,

Ar fi făcut să moară

Pe masa de operaţie.)

Acum, gloanţele

Deveniseră vitale

Pentru organism

Bolea întins  pe iarbă

Sub un nuc umbros

Şi veri în şir

L-a întors nevasta,

Pe-o parte şi pe alta,

Că amorţea cumplit.

Pe lângă el, ai lui nepoţi

(Vreo şapte, de toţi)

Făceau căsuţe

Din frunze de nuc

Ori păpuşi din cârpe,

Iar cei doi feciori

Chiteau cum ar trebui

Să-i facă mormântul:

Cu placă şi gărduţ

Sau ceva mai simplu.

 

Chivearcă săracu

 

La Chiverceni,

Pisica făta nouă mâţişori

Iar scroafa numa doi purcei.

Aproape goi, în toiul iernii,

Chivercenii, în jurul mămăligii

Ce nu-i chip s-ajungă,

Hotărăsc s-arunce-n baltă mâţişorii;

Şi-n apa rece a bălţii din imaş,

Fără ochi şi cu trup golaş,

Pe rând, îi îneacă

Vasile,

Băiatul cel mare-al lui Chivearcă.

Şi azi, după amar de ani,

Le-aude scâncetul,

Visează motani …

 

Surdu`


Pe Hohăneşti

I-a prins ruperea frontului

Într-o casă de lut,

Acoperită cu stuf,

Pitică, de bătea broasca

Seara cu laba în geam,

Ridicată înainte de războiul celălalt.

O singură odaie

Cu două paturi umplute cu paie

Şi învelite în ţoale de cânepă,

Aspre şi rare,

Iar în mijloc, o masă şchioapă,

Le era destul să-şi petreacă,

Trei băieţi, trei fete, mamă şi tată,

Amărâte zile în scurgere înceată.

În patruş`patru, în zi de Paşte,

Dumnezeu nu ne-a mai iubit pe noi,

Şi s-a-ntors frontul, a dat înapoi.

Ai noştri, cu nemţii dimpreună,

Evacuau satul şi săpau tranşee

Sub ploaia de lovituri

De Katiuşă nebună.

Hohăneştii, mai mult goi,

Zoriţi de armată

Şi-au încărcat leaca toată

In căruţa trasă de boi.

N-au făcut trei paşi,

Că o năprasnică bufnitură

Îi lungi pe toţi în bătătură;

Toader Hohan, capul casei,

Deşi neatins  de schije,

Nu s-a mai ridicat niciodată.

(Nici lumânări nu aveau;

Aduse Gheorghe, băiatul mai mare,

Din ţintirim, un capăt scurt (de lumânare):

– Ai găsit, Gheorghiţă?

Ce bine! De-acu` pot să mor…

Au fost ultimele-i vorbe

Şi apoi chiar muri, uşor.) 

Aproape o lună,

Tăvălugul de foc

A făcut să rămână,

Răstignit pe pat,

Singur în casă

(Nemţii i-au silit să iasă,)

Apoi l-au îngropat

Ghiţă Hărmănescu

Şi Mitru lui Petroaia,

Doar când a stat ploaia,

În spatele şurii,

La o pană de hârleţ,

Să nu-l scoată câinii,

Şi numai în toamnă,

Când au venit din refugiu,

L-au mutat în ţintirim.

(Tot atunci au  murit sfârtecaţi

şi lăsaţi ca pe câini,

Neculai Cozmescu şi Vasile Mocanu,

Amundoi vecini.)

În căruţă, mezinul, Ion,

Abia înţărcat,

A fost tulburat

Din suptul degetelor

De aceeaşi bombă

Care- l asurzi.

Rămas într-o ureche, până azi,

Când îi bătrân şi surd,

(Strigă tare : – Ha? Eu nu prea aud!)

Ion n-a mai ieşit defel din necaz.


Bădia

 

Frate mai mare al bunicului dinspre tată,

Bădia, odată şef cu întovărăşirea

Şi cu Partidu`, la noi în sat,

(Pentru asta, avea şi medalii din cele roşii,

În cinci colţuri, cu seceră şi ciocan,

Doar pensie sau vreun ajutor,

Ceva acolo, uitaseră să-i facă)

Acum bătrân, o ţinea numa-ntr-un chef

Şi ardea mărăşească după mărăşească.

Când se-aghesmuia de-a binelea,

Ne lua pe noi, ţâncii, pe genunchi

Şi punea mereu aceeaşi placă:

– Dac-or veni cu popă să mă scoată,

După ce-oi muri, voi să strigaţi :

Unde-l duceţi pe Bădia,

De-aicea nu-l luaţi!

Că poate-aşa m-or lăsa pe pământ

Să mai beau şi eu o ulcică din asta

Şi să mai cânt.

(E drept, la cântat  din fluier  şi din gură

Nu prea- l întrecea niciunul din sat.)

Când a fost să-nchidă ochii,

Nimeni n-avea să plângă

Ori să tragă de dric să nu-l ducă,

Ba chiar nici nu l-au ţinut priveghiul tot,

Că prea se umflase

Şi mirosea a mort.


Anuţa

 

-Valiu, valiu, nu mai poci!

O auzeam ades pe-Anuţa lui Vasile.

(Nici valiu, nici poci

Nu erau cuvinte de pe la noi ;

Le-aduse Anuţa, după război,

Odată cu sipetul de zestre,

Din cătunul ei de lângă Movile,

Unde-o găsi unchiu Vasile.)

Strâmbă de şale şi cu vederea pierdută,

Mergea anevoie, cu palmele-n toiag,

Deşi n-avea încă nici juma de veac.

 

Apoi, de tot la pat a căzut

Şi  zilele, câte i-au rămas,

Aşa le-a zăcut.

O dată la lună,

Noră-sa o spăla în balia cea mare

Şi-năduvită mai arunca la descâlceală:

– De-ai muri mai iute, dracului de chioară!

 

 


*

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.