NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ IONUŢ CARAGEA

*pe drumul de ţară

 

viaţa trece liniştită, monotonă

ca o căruţă trasă de-o gloabă

pe drumul de ţară

 

la biserică bat clopotele

cineva se roagă

cineva se pregăteşte

să moară

 

unii îşi scot pălăriile

şi zâmbesc ciudat

alţii se opresc din fumat

 

din când în când latră câinii

copiii îi alungă cu pietre

femeile plâng şi-mbătrânesc

pe vetre

 

viaţa trece liniştită, monotonă

ca o căruţă trasă de-o gloabă

pe drumul de ţară

 

 

*păsări la cap

 

 

uneori dragostea te loveşte ca un bumerang

în moalele capului

exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor

alteori îţi înfige ghearele-n ochi

şi-ţi ciopârţeşte ficatul

vezi tu

în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă

aşa că mai bine stai cu capu-n pământ

şi le priveşti doar umbrele

rotindu-se-n jurul tău

ca într-o horă

a morţii

 

 

 

*trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine

 

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine

şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa

şi taie capetele plecate

ale spicelor de grâu

fără să-i pese că şi oamenii

au capetele plecate în faţa morţii

 

moartea cuiva este foamea altcuiva

 

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine

şi simt cum este să-ţi chiorăie maţele

de dragostea celuilalt

ce trece ca un bolovan de cocă

prin stomac

 

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine

şi mă gândesc la sânii iubitei

ca două pâini rumene

înmuiate în lapte

 

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine

tot ce-a mai rămas din pâinea mea

cea de toate zilele

 

 

*niciun răspuns

 

niciun hoţ nu deschide porţile raiului

niciun mort nu deschide ochii

niciun Dumnezeu

nu deschide uşa bisericii

niciun musafir nu te-ntreabă

nu vrei dar nu vrei

să murim împreună

de singurătate?

 

niciun chiştoc nu-şi trage sufletul

niciun pahar de şampanie

nu-şi umezeşte buzele

niciun pas nu-şi chinuie urmele

niciun glas nu-şi urlă tăcerea

niciun viers nu-şi pierde memoria

nicio inimă nu-şi lasă jumatea pe drumuri

nu vrei dar nu vrei

să pornim împreună

la drumul mare?

 

nicio pasăre nu-şi leapădă zborul

nicio rază nu-mi aduce soarele-n casă

nicio stea nu vrea să-mi fie

mireasă niciun răspuns

călătorule printre

lumi de nimic

 

 

*întreabă-l pe nichita de ce a murit

 

îţi zic un pahar face cât mai multe guri de femeie

întreabă-l pe nichita de ce a murit

întreabă-mă pe mine de ce beau

ha!

întreabă-l pe ovidius ce înseamnă exil

întreabă-l pe dumnezeu ce înseamnă

TANDREŢE

dar mai bine…

întreabă-l pe nietzsche

de ce dumnezeu a murit

întreabă-ţi singurătatea

de ce este atât de perversă

pe femeie nu ai ce s-o întrebi

dai paharele pe gât

şi cauţi un final

doar nu vrei să mori

mă întreabă nichita

 

 

*cad crucile

 

eu şi cu moartea iubita mea fidelă

flirtăm de-o viaţă

îi tot trimit scrisori ajunse la pubelă

nu-mi râde niciodată-n faţă

doar le înjunghie

pe cele ce mi-s drage

colecţionează oase-n sarcofage

 

şi până când stimată doamnă moarte până când

iubirea-n bezna nopţii-o să mă poarte

să merg un somnambul cu mâinile întinse

spre cimitirele cu lumânări aprinse

şi oare când lumina învierii

o să mai ardă-n pântecul muierii

tu nu te saturi doamnă să mai numeri

atâtea morţi şi dai mereu din umeri

 

cad muzele ca picăturile de ploaie

cad crucile sunt mult prea obosite

de-atâta aşteptare şi nimic

prin cimitire părăsite

cad crucile şi eu

nu le ridic

 

Supravieţuim jocului

 

timpului…

nu-i tremură niciodată mâinile

îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre

ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa

numai mie îmi tremură mâinile

când încerc să mă rad

îmi zic mereu astăzi trebuie să fiu mai frumos

poate mă întâlnesc cu sublimul

mă îmbrac cu acelaşi costum de haine

pe care îl port de-o viaţă cuvântul meu

merg pe stradă râzând

poate că mă voi pierde în această forfotă 

şi timpul mă va scăpa din privire

însă oamenii se întorc la casele lor

rămân singur în faţa destinului

mâinile-mi tremură iubire

supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde

după fiecare apus mâinile-mi tremură

închinăciune către tine

cel care m-a învăţat să trăiesc după regula

că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine

în care mă nasc în care trăiesc în care mor

 

 

Sub talpa unui pantof


oameni şi oameni

ne întâlnim pe stradă

fără să ne mai aducem aminte vreodată

şi totuşi te gândeşti că dumnezeu este capabil

să ne asculte pe toţi

să ne privească să ne iubească

iar noi cel mai bine ştim să uităm

mergem indiferenţi

cu mâinile în buzunare

pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte

din toată lumea asta atât de mare

am ales să ne privim în oglindă

să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri

sângele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele

am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă

am întins mâinile şi am strigat

veniţi treceţi prin mine

m-au călcat în picioare

aşa am început să cutreier lumea

sub talpa unui pantof

 

 

Margine de vis

 

pasiunea mea

colecţie de apusuri pentru viitor

filozofie cu embrioni pe bandă rulantă

masterat în iubire halucinantă

 

evoluez înspre eternul vid

dumnezeu are privirea în ceaţă

cobor cu liftingul pe rid

şi mi-e atât de greaţă

 

mi-am lins rănile mi-am închis porii

celule vii şi bolnave

se bat precum

gladiatorii

 

mă culc pe-o margine de vis

alint partea perversă a clipei

o caut intrigat de concis

pun perna pe masca ispitei

 

mi-am încuiat moartea în mine

şi-am aruncat cheia departe

în adâncul râului Styx

 

Geometrie perfectă

 

 

tentaţia este pretutindeni

tentaţia vieţii sau a morţii

şi dragostea, da dragostea, care doarme înlăuntrul nostru

ca o femeie bătrână îmbrăcată în negru

şi timpul un cancer

care nu dă niciodată înapoi

şi satana care lasă întotdeauna bacşiş

după ce bea sângele unui incest

n-am nicio idee despre dorinţa asta

care şerpuieşte spre tine

lepădându-şi cămaşa

 

tentaţia este pretutindeni

tentaţia atacului sexual

războiul pe care l-ai pierdut deja

de prea multe ori ca să mai numeri

răniţii

 

singura victorie este să regăseşti nirvana

când cele doua sexe desăvârşesc

geometria perfectă

a unei renaşteri

 

 

M-am născut pe Google

 

m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun

Mamă

am atins-o cu degetele mele pătrate

şi mi-a fost teamă… din păcate

să nu o rănesc şi să nu mă rănească

cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească

 

degeaba ne ţinem de mâini

nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent

ştim amândoi că adevărata mană cerească

este un abonament

 

mai demult am primit mesaj de la Dumnezeu

îmi spunea că va veni o zi în care

va exista o singură biserică universală

credinţa, da, credinţa va fi o stare

de euforie declanşată de o perpetuă mişcare

spre nihilism

 

m-am născut pe o pagină de istorie care

nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine

va rămâne o întâmplare

în spaţiul infinit dintre două secunde

mărginit de milioane de pixeli

 

am murit pe Google

 înconjurat de miliarde de ferestre

deschise pur şi simplu din greşeală

sau poate nu ştiai că Dumnezeu este orb

 

 

 

Disconnect

  

şi dacă pică serverul mai sunt poet?

şi dacă pică brusc internetul în toată lumea

cine va mai auzi de mine?

 

mi-ar plăcea să se dea o lege

prin care să se interzică poezia în locurile publice

să te duci în locurile special amenajate

cu un creion şi o foaie de hârtie

să scrii numai pentru tine

ca şi când poezia ta

ar fi un inel de logodnă

sau o promisiune de iubire

 

mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie

în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte

sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie

chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete

dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge

aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc

m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc

 

 

Linişte claustrofobă

 
              

Îmi poţi auzi dragostea? Este atât de periculoasă…

Ascultă sufletul cum vibrează

Ce zbucium furtună liniştea mea

Ce gânduri ascunde această iubire maladivă

Vreau să te strâng în braţe nedefinită de singurătate

 

Tu fato de ce nu mi-ai spus că ai forma vântului

Urăsc clepsidrele în care timpul se zbate

Din toate încheieturile roase

De umbre

 

Ce sentiment obscur

Migrează spre visurile cambrate

De suflul greu al zidurilor reci

Ce linişte claustrofobă

Mă sugrumă

 

Mă îmbăt cu lacrimi amare

Plânsul meu în acest deşert de cuvinte

Oază de tristeţe în care îţi admiri chipul

Fără să-ţi fie sete

 

Îmi poţi simţi dragostea? Este atât de periculoasă…

Priveşte palmele astea bătătorite

Drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte

Atinge-le dar lasă-mi degetele iubirea să-mi poarte

Să exploreze tărâmul virgin al şoaptelor nedesluşite

În noapte pe o pagină frigidă

Să violez intimitatea nopţii cu o lumânare

Şi să mă sting orgasmic

 

 

Voi fi mereu de partea ta

 

voi fi mereu de partea ta

şi de cealaltă parte doar prizonier al lumii

să împărţim acelaşi trup între lumină şi-asfinţit

iubito, să te iubesc cum nu te-am mai iubit

pe înserate când vom deschide cartea de bucate

să ne citim în palme cuvintele să ne foşnească

să ne şoptească umbrele se vor iubi şi ele

să-ţi curgă lacrimi vinul de Fetească

şi să te gust din toate cele…

de vom dormi sub Luna plină

iubito, ne vom trezi plini de lumină

cu zâmbetul precum răsare-n colţul gurii

îţi voi gusta şi buzele şi nurii

voi fi mereu de partea ta

şi de cealaltă parte vor arde-n şemineu cărbunii

te voi privi când flăcări îţi vor dansa pe piele

mă voi gândi din nou la toate cele…

voi fi mereu de partea ta

şi de cealaltă parte ne vor chema străbunii

să împărţim aceeaşi lume şi cu ei

şi morţi să fim şi vii

şi dumnezei

  

 

Eu te-am iubit cu foc de artificii

 

şi dacă totul trece şi nopţi rămân stinghere

de chipul ei rotund ce-mi luminează paşii

ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării

iubita mea devine o simplă amintire

atunci voi pune norii

să tragă ca ocnaşii

la jug să-mi are cerul

să-mi semene urmaşii

nimic şi efemerul

 

privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării

aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune

voi împleti cunună din gândurile bune

voi arde semne rele şi alte superstiţii

şi multe premoniţii

în foc de artificii

din mii de sacrificii

să te mai văd o dată

iubito… de-altădată

 

şi dacă totul trece, voi trece în uitare

mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze

să fiu şi eu un chip din alt etern abis

în care timpul slut să nu mă mai urmeze

acolo nu mocneşte

nicicând o supărare

nici alte artificii

nu vor usca în palme

durerea-n bob de sare

 

  

Visul unui eunuc

 

La început a fost cuvântul cu vântul

a călătorit şi am rămas înmărmurit în măr murit

cu gândul la femeia ce-şi acoperea cu haíne haine

sufletul plăpândul

 

şi sparge liniştea cuvântul cu vântul frunzele şoptesc

te ispitesc să devii prund şi fir de iarbă uscată

sub tălpile femeii eşti una cu pământul

 

am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile

şi lumea mea cealaltă e sărată şi locuiesc la malul unei mări

în amintirea sărutului ce mi-a făcut răni pe buze şi meduze

şi singurul legământ deznodământ la început şi la sfârşit

un dor de dragoste cumplit şi timpul timpanele

îl prefăceau în sunet ascuţit

în cânt încântător

 

cuvântul cu vântul dezvirgina tăcerea

şi se năştea moştenitorul trup de lut

 

iubirea a devenit un rut

arhicunoscut

de toţi cei care au păşit pe lume

şi s-au trezit printre cutume

 

ce noroc în acest paradis cresc arbori de cauciuc

mă duc

să îmi iubesc femeia din biblie

să o păstrez în visul unui eunuc

 

 

La început a fost punctul

  

la început a fost punctul

şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l

astfel s-a format o stea

prima literă a universului: Alfa

a crescut mare până a ajuns Omega

a explodat dând naştere la restul literelor din alfabet

 

literele au început să facă dragoste între ele

din nevoie de cuvinte

acestea simţeau însă că lipseşte ceva

şi au pornit discuţiile cu părinţii

care au stabilit reguli sub formă de propoziţii

dar copiii au protestat în lungi şi interminabile fraze

 

la un moment dat nu au mai rezistat şi au fugit de acasă

au cutreierat lumea înţelegând cât este de frumoasă

şi atunci au încercat să dea o definiţie

s-au adunat cu toate pe o foaie şi au scris o poveste

pe care alţii au catalogat-o drept proză

 

anii treceau

cărţile erau din ce în ce mai multe şi mai greu de citit

până-ntr-o zi când cuvintele au îmbătrânit şi au devenit

mai înţelepte

au spus că vorba multă aduce sărăcia cuvântului

şi au inventat poezia

 

la început a fost poezia simplă cu rimă

pe care toţi la vremea aceea au catalogat-o sublimă

cu timpul însă au asociat-o cu monotonia

şi au condamnat-o la moarte prin spânzurătoare

puterea a fost luată de cuvintele la întâmplare

 

şi cuvintele la întâmplare s-au transformat în propoziţii

şi propoziţiile s-au transformat în fraze

şi frazele au realizat că au nevoie de virgule

şi virgulele au realizat că au nevoie de puncte

şi punctele au realizat într-un final că sunt

cele dintâi şi din urmă semne ale existenţei

negrului în universul alb infinit

 

 

 

Locuiesc în casa cu multe ferestre

  

Locuiesc într-o inimă

Mă numesc ionuţ şi-mi place să privesc

În fiecare dimineaţă

Lumea

 

Cresc

Sunt suflet mare

Acum vreau să iubesc

Îmi întind degetele dincolo de ferestre

Aici toate camerele-s nelocuite

Triste

 

Câteodată nu pot sta locului

Încerc să zbor

Dar mă lovesc de gratii

Şi visurile dor

 

Mă trezesc

Locuiesc într-o celulă

Aştept graţierea

Lui Dumnezeu

 

Îmi amintesc

Locuiam împreună cu Ea

Sub cerul liber

 

Privesc pereţii

Prind viaţă

Amintirile

Rupestre

 

Locuiesc în casa cu multe ferestre

 

 


Orfelinat celest

 

Dacă la început a fost cuvântul înseamnă că Dumnezeu s-a născut poet

şi a făurit universul doar în imaginaţia sa…

nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil

şi oricât aş scotoci nu i-aş găsi niciodată marginile.

Sunt obligat să cred că exist şi dacă nu aş crede nu aş mai exista…

 

supernovele dospeau undeva într-un vis;

copilul le strângea în palme, iar ele explodau.

Unele planete erau puse cu dichis, altele în praful cosmic scindau,

dintre meteoriţi… de-a v-aţi ascunselea surâdea şi se năştea în cer o altă stea.

 

Copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa împreună cu altcineva,

o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,

să se plimbe cu ea prin univers, haihui,

dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte

ar fi fost îndeajuns să-l alinte.

 

Copilul plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea o creatură ciudată

cu forme nedefinite, cu aripile zgribulite.

Se tot gândea… şi se tot gândea:

 

ce-ar fi dacă din pământ, suflare şi lacrimi,

din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi

aş plămădi un trup şi o umbră?

Celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,

să vorbească cu a sa inertă jumate;

dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va-ntoarce,

când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?

Ce-ar fi dacă din coastele sale aş face femeie

şi două lumi diferite

care să se atragă şi să se evite

nedorind să se cunoască vreodată

o lume de oameni şi o lume de umbre

trăind şi murind totodată?

Ce-ar fi dacă i-aş lăsa şi pe ei să viseze

lumi în care să trăiască fără să graviteze

în jurul visului meu?

 

 

 

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.