NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ IONUŢ POPA

Ca o ruină-mbrăţisez abisul…ionut-popa


ca o ruină-mbrăţisez abisul
găsind în gând căderea – sunt epavă
şi un vulcan aprins fără de lavă
sau un sărman ce-a glăsuit din scrisul
cernelii transformate în otravă
chiar de-n albastru-mi înălţam zapisul
într-un tandem ce fost-a scurs şi visul
cu lenevia ce-şi găsea ispravă
aglomerez secundele în fire
şi firea o atrag din creştet dur
să-mi împlinesc destinul c-o jertfire
în timp mai scurt decât mi-a fost să-ndur
întreg trecutul ce-a-nsemnat clădire
spre căi ce sting sclipirea din azur

––––––––

In memoriam


mă-ngheaţă saltul ce ţi-a fost cădere
spre nicăieri şi văd cum se aprinde
pe-ntinderi vaste dorul ce-mi cuprinde
inertul trup şi raza din vedere
recad pierdut când glasul tău mă prinde
şi-l mai ascult în orice adiere
căci n-am cerut şi nici în veci n-oi cere
spre-o altă viaţă căi mai suferinde
acum te las să-ţi împlineşti răgazul
să te aşezi ca florile-n ghivece
iar de-ar rodi-n pământuri pleata-ţi ruptă
aş duce cu pustiurile-o luptă
să mai ating o dată mâna-ţi rece
şi-n amăgire să-ţi sărut obrazul

––––––––

Viziune



nu sunt aici – e-o fantasmagorie –
şi tot ce-am spus la fel se va întrece
cu-avântul lumii grosolan şi rece
în ce-a rămas şi va urma să fie
al gropii rânjet plânsete petrece
pe spate-mi urcă un mânunchi de glie
când tot ce-i astăzi vânt de penurie
apleacă-n unde vocea s-o înece
e seară-acum şi trag de umbra-mi goală
cu-arome dulci amare – nu se ştie
pe-un alt zenit se frânge-o altă coală
mai albă decât prima… ce să fie?
şi mă întreb pierdut: „de ce banală
răsare din nimic o letargie?”

–––––––––-

E douăzeci şi doi…



E douăzeci şi doi: ce surd decembre
îmi bate-n lungul oaselor deşarte
şi-aruncă-n mine orologii sparte,
când Timpu-mi trage disperat de membre.

Din cerul var sarcastic El împarte
pioase rugi şi alb curat de febre.
E noapte-n zi şi-n ziuă sunt tenebre,
descoperind în tot secunde moarte.

Ce gol de iarnă… – mi-e tocită gheata,
când ironia-mi scutură grumazul.
Un nor anemic îşi revarsă pleata,

şi-n atmosferă simt cum trece gazul
dintr-ún plămân ce-a găzduit săgeata
momentelor din care-am tras extazul.

––––––––––

Sonet



Iubirea-mi să o lepezi de povară:
La sânii tăi de stele să-mi sugrumi
Coşmarul anilor, cu părul sfoară.
Să ne iubim etern, în alte lumi.
Pătrunde enigmatică prin pleoapă,
Lăsând pe gene un sărut stingher…
Te prinde vântul şi din nou te scapă
În glasul meu uscat, când doar îţi cer:
O altă zi, purtată-n alte sfere
Prin care să zburăm de sus în jos;
Înmărmurit de-a vocii-ţi adiere
Şi-nveşmântat în alb de Făt-Frumos,
Te voi opri. Eşti fără de scăpare,
Vei fi a mea în dulcea încordare.

––––––––––––

Sonetul contopirii



Şi mi-ai redat speranţa când am umblat prin tine
Ca o himeră stearpă în trandafiri de sânge –
Cuprinsă de-o enigmă ce nu îi aparţine,
A plâns, odinioară, cum alta n-o mai plânge.
Şi ţi-am redat dorinţa când ai ţinut pe buze
Un mădular de astru. Trecând Calea Lactee,
Te-ai desfătat cu raza ce-mi curge din havuze
Şi ai lăsat sclipirea pe-o urmă de scânteie.
Şi ne-am redat plăcerea fără de care-n viaţă
Am fi rămas doar setea unui izvor uscat,
Dar printre noi, iubito, lumina se dezgheaţă
De sufletele-ncinse ce-n piepturi mai răzbat.
Vor răsări, alături, şi soarele, şi luna,
Să mă admire-n pace cum te-nstelez întruna.

––––––––––––-

Allegretto



Se-nfige vârful ierbii în coatele-mi când tu mă
apuci de braţul vânăt – de vremuri necuprins –
şi ochii tăi de rouă cu vrere îmi consumă
arzândele sprâncene ce gura-ţi le-a încins.
Oboiul creşte-n fală şi cântă cu amor
un cântec alb în noaptea din cerul vocii tale,
când mă înalţ din roze şi-atunci când mai cobor
în mări voluptuoase de ronduri şi petale.
Eu sunt copac – tu norul ce mi se-aşază-n poală
şi îşi revarsă ploaia pe trunchiu-mi lunecos…
Ia-mi scoarţa şi clăteşte-o în recea-ţi năduşeală,
fă stropii să nu piară de sus şi până jos,
iar de recazi pe umbra-mi să o păstrezi în tine
cu amintirea sfântă când îngânai suspine.

–––––––––––

Beau flacăra iubirii…



beau flacăra iubirii dintr-un potir de carne
când sângele-n văpaie rapid s-a prefăcut
şi braţul tău apucă plăcerea-mi s-o răstoarne
într-un decor de corpuri demonic şi zăcut
e cald iubito… fruntea mi-e un văzduh de ceară
cu păsări de cenuşă ce se înalţă-n gol
când vremea ne asmute şi calmă ne strecoară
prin găurile negre din Univers şi sol
de mi-ar surâde luna stând beat la tine-n poală
sau de-ar trosni o venă în mii de rădăcini
m-oi arunca în versul ce licăre-a cerneală
şi voi urca spre ceruri buchetele-mi de spini
grămezile uitării spre viitor ne poartă
lăsând în urmă viaţa şi aura-i deşartă

–––––––––––––

Dezbracă-mă de tine…



Disimulezi plăcerea când de-al tău piept o limbă
Încolăcită, sfoară, te-atrage din Eden
Şi-ţi încălzeşte duhul – purtării tale-i schimbă
Portretul de fecioară. Eşti toată-un erogen
Abis în care gândul mi-l adâncesc în taină
Şi-aplec cu dânsul teama de-a nu te fi lovit
C-o pasiune strâmbă, purtând precum o haină
Golaşu-ţi trup ce fi-va de ochiu-mi istovit.
Din solitare dâmburi voi ridica stindarde,
Stabilopozi, columne din carnea-mi să-ţi proptesc
Iubirea ce-n străfunduri străine n-o mai arde
O alta-nstrăinare din alt nimic trupesc.
Dezbracă-mă de tine şi-mbracă-mă din nou,
Să-mi fii întotdeauna cum coaja-i pentru ou.

––––––––––––

Când se-arcuieşte-n clipe…



chiar de mă ştii cuminte nu am teamă
să cad pe coapse-n ploi seducătoare
şi mâna în adâncuri cu ardoare
s-o mai aplec trăgând de-a vieţii poamă
aştept c-un tremur să redai uşoare
ecouri din laringe… mai cu seamă
să-ntind pe buze albul ca o zeamă
şi să-ţi răsfăţ nesăţul cu fervoare
când se-arcuieşte-n clipe al tău spate
şi se inundă patul de-amândoi
îmi pare că zăresc înaripate
săgeţi de aburi ce pornesc în roi
spre-a ne urni din trupuri şi-n curate
simţiri să ne înalţe din puhoi

–––––––––––––

Sonetul fornicaţiei



Ţi-a ars concupiscenţa prinsoarea pubiană
În cea dintâia noapte a lunii lui april,
Şi dezbrăcaţi de vise, chiar vântul în poiană
Îşi arunca mânia spre-al nostru gând febril.
Ştergând sudoarea frunţii, te-apleci cu buza stângă
Spre elixirul vieţii; ca trasă prin arcuş
Ai tremurat, iubito, cât toate, să-ţi ajungă
Plăcerea de la vale şi până la urcuş.
Se ondulează apa în formele-ţi de vampă,
Şi norii, laolaltă, coboară – tu mă-ngâni,
Când doar ce raza lunii se prăbuşeşte-n lampă
Şi-ncepe recitalul cu strigăt din plămâni.
„Al tău, pe veci, ibovnic şi vârf de armonie”,
Am scris pe sânu-ţi moale c-o pastă alburie.

–––––––––––––

Pe scara omenirii…



pe scara omenirii urcat-am din genune
la naştere şi-n viaţă cobor câte un pic
şi vremilor las vorba s-aud ce au a spune
iar de se-mparte moartea vreau singur s-o despic
-.
călare pe o rază m-ascund de umbra minţii
servindu-mi din cuvinte tăcerea cea mai grea
ca noaptea ce abundă în raiul fără sfinţii
ce-au refuzat să-ntindă stăpânului o stea
.
mi-e infinitul treaptă şi balustradă clipa
când paşii ce în tremur fac saltul decrepit
spre colţul nebuniei şi-au adormit în pripa
seducţiei fatale… nu-s eu cel toropit
.
în pântecul hapsânei vom colinda ca racii
şi peste noi de-a pururi vor înfrunzi copacii

––––––––––––

Mă luminează noaptea…



mă luminează noaptea cu mici bucăţi de ceaţă
adâncul îmblânzit-a emoţii de cristal
şi cu sudoarea zilei încep de dimineaţă
o grea monotonie prin cercul digital
pătrunde murdăria în josul purităţii
când singura-mi cărare spre-un „eu” imaculat
străbate ignoranţa prin focul entităţii
şi urcă pân’ la fruntea în care voci răzbat
ştergându-mi rana mută ascultă neuronii
cum am iubit odihna şi cum o voi iubi
dar cei din sânul vieţii grăiesc ca fanfaronii
căci în tăcere clipa harpon nu le va fi
să m-ascultaţi în veşted cuvânt ce vi l-oi spune
şi nu-mi mânjiţi gândirea cu-a voastră-nţelepciune

––––––––––––

Arbore genealogic



visez mereu la arborele verde
îl mai zăream adesea printre astre
şi cu sudoare mi-l puneam în glastre
când frunza-i cade şi în gând se pierde
.
de jeg să-i curăţ ţeasta de albastre
promisiuni ce-n umbre îl mai arde
când se-nnoptează brusc pe bulevarde
şi-n rădăcini zac patimile noastre

zăcea copacul sub un cer de cretă…
coroana-i verde galbenă se-aruncă
prin alte lumi predând o grea ştafetă
.
când vântul morţii suflă a poruncă
şi singura-i prezicere concretă
închide trunchiul într-o groapă-adâncă

–––––––––––-

Când se-apleca în şemineu o rază…



când se-apleca în şemineu o rază
prin munţii oblojiţi de nori şi ploaie
mă încolţeai iubito în puhoaie
de plete roşii ce-mi stăteau de pază
rupeai cu vântul oasele-mi greoaie
şi le-aruncai în ora de amiază;
curgeam încins prin tine ca-ntr-o oază
ce pielea în deşertu-ţi mi-o înmoaie
când din amonte-mi căutai căderea
în ochii tăi ca un izvor pustiu
îmi amorţeai şi aripa şi vrerea
ca mai apoi tăcând să nu mai ştiu
de ce frumoaso ţi-ai jertfit puterea
şi sufletul l-ai dăruit să fiu…

––––––––––––

Sonet comico-tragic



„în câmp minat vom măsura dorinţe
resuscitând la noi chiar sfântul duh –
tu să îmi intri beat în dependinţe
iar eu să-ncep concerte-n ‘oh’ şi ‘uh’.”
.
(a spus la nunta ei o dulce fată
dar s-a acrit cu anii într-un an…)
„eu te-am iubit maestre – am fost plată”
(mi-a recitat din suflet pe divan)
.
„nu-ţi fie teamă” (am sărit de-acolo)
„şi nu băga în seamă orice prost”
(în gândul meu acid şi mult prea ‘solo’):
„i-ai tot cuprins – mai sunt şi au mai fost.. ”
.
(am întrebat-o) „nu te-ntorci acasă??”
„azi nu mai plec!” (s-a aşezat pe masă…)

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.