NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ JEANETTE CARP

Sânuri de bisericuţe

 

In sânul familiei                                                                                  

cine nu e prost ori prostit e minoritar                                         

şi nu se mai sesizeazã Comisia Europeanã                                       

sau ‘ş de mii de organizaţii pentru                                                      

drepturile omului, apãrarea copilului

apãrarea animalului neclonat                                                             

cu trei sferturi de specie-n urmã ori înainte-ne.                                  

La caldul sân al familiei,

numai neapartenenţa tehnicã, utilã-realã, cu recii ei ţurţuraşi            

te mai scapã de la sufocare.                                                               

Şi te spânzuri şi tu de doi ţurţuraşi din ãia şi-ţi cânţi lamentoul.         

In sânul familiei, prostia.                                                                      

                                                                      

InfoRom


România e tristã.                                                                                  

Copiii ies în stradã şi strigã                                                                  

cã nu sunt genii.                                                                                    

Ici-colo câte un adult mai face gestul normal                                        

de-a se identifica cu Eminescu.                                                            

Unei trecãtoare distrate îi scapã                                                           

un comentariu feminist                                                                          

cum i-ar scãpa un euro din poşetã.                                                       

Pinng!                                                                                                     

                                                                                  

Ai imbãtrânit, Ioane

 

Irod nu mai e cretin                                                                                

sã-l scurteze pe Ioan c-un cap.                                                          

Iar Ioan Prodromul nu se mai sfâşie                                                  

fiindc-a-ncremenit                                                                              

cu braţele lui asceticoase în lãturi.                                                      

Ioan nu mai are de multişor plãmâni                                                  

sã mai strige.                                                                                      

Comenteazã în schimb Irodiada                                                          

cum ca profetul ciolãnos încalcã                                                         

dreptul cuplului la intimitate.                                                               

( Adicã se uitã puţin cam câş                                                              

   când o apucã Irod pe ea de mânã. )                                  

Ioan regretã                                                                                         

cã n-a ştiut sã etaleze şi el                                                                   

o mascã de-aia de impasibil redactor de ştiri                                      

de la BBC.                                                                                           

Aşa, o sã-şi vadã sigur mutra-n ziar.                                                   

Şi dedesubt o sã citeascã                                                                    

cã se manifestã fãrã echivoc discriminativ şi cã                                    

ultimele lui victime sunt nevestele de cumnaţi.                                    

“Ai îmbãtrânit, Ioane”,îşi spune.                                                           

 “Te-au lãsat Irodiadele-astea mai noi sã                                      

mai trãieşti ceva peste menirea ta.                                                              

Şi nu mai ştii ce sã faci cu timpul.                                                         

Şi calci în pioneze…”                                                                             

                                                                                                              

                                                                                                                       
                                                    

New Left

 

Au dispãrut fãrã urmã din puşcãrii                      

deţinuţii politici.                                                       

Din ospicii şi din aresturile la domiciliu                     

credincioşii în orice.                                              

( Nu mai are cine-i vexa credulului 

  credulitatea. )       

Au dispãrut din materialele didactice                    

martirii.                                                                   

Au mai rãmas numai     

 printre noi                                                                 

antipaticii                                                                      

( cu blenoragiile, furunculele, belelele

 şi discursul lor “patetic” ).

 

Antiutopicã în dulcele

 

Mã duc la cununia mamei

pasul meu de domnişoarã.

M-am gãtit, “sunt frumoasã?”

repetã papagaliţa, pasul meu

de domnişoarã,

în praf şi-n toamnã pasul meu

de domni-şoarã,

intru-n temploidul Tatalui Unic –

pasul meu –

de domni-

şoarã –

templierul oficiazã, pasul meu

de

domni…şoarã…

se cununã mama-n rochie de piton roşu

c-un V pânã-n buric

pasul meu… de domni… şoarã…

cu frãţiorul meu în voaluri verzi

imberb

pasul meu

de

domnişoarã;

am întârziat,

gâfâi

pasul meu

de

domni…

şoarã…

Imi gãsesc un loc.

Pasul meu…

Mã uit si mã bucur.

Pentru mama. Pasul…

Si pentru

Michipichi.

Pasu’ meu de domnişoarã!!

 

Mã uit

şi mã

bucur

 

Vine carismaticul cu câ 

                                                                                                                      

Vine carismaticul cu câ                                                                              

mic.                                                                                                          

( Unii îl şi descriu                                                                                    

  cu ochi negri focoşi sau cu pãrul scurt, mã rog. )

Vine carismaticul, vine-ncântãtorul fanilor                                              

mai înainte educaţi estetic;                                                                     

vine viagra culcuşiţilor mai înainte culcuşiţi;                                           

vine fãcãtorul de pâini şi peşte                                                                

pentru flãmânziţii mai înainte flãmânziţi;                                                

vine vindecãtorul infectaţilor celor mai înainte infectaţi                         

cu HIV sau alte cele;

vine eliberatorul tuturor celor

ofensaţi si asupriţi

pe considerente de rasã, sex, cult, culturã, peste şi pe sub culturã,

putinţã, supra-putinţã, neputinţã;

vine-mpãciuitorul vãrsãtorilor de sânge

mai înainte intensiv împãtimiţi; de…

oamenii lui…

şi graţie dulce-nspãimântãtoarei,

dulce de aer împâslitoarei

bipolaritãţi

din chiar vocabularul activ

al nimãnui altuia

decât

al lui…

 

 

Monolog deloc autist al femeii est-europene

 

Ţie ţi-e fricã de mine.

Dac-aş ieşi mai des din casã m-ai ocoli

şi dacã ne-am întâlni pe stradã

ai pãli instantaneu

şi din cap pânã-n picioare.

Ţi-e fricã, ţi-e fricã de vorbele

grele ca pâinile

cu care ţi-aş respinge “omagiul fizic”.

Ţi-e fricã sã nu mã priveşti ca pe-un lekker ding

şi sã nu mã faci sã-ţi dãruiesc o icoanã.

Şi fugi…

Te-apucã groaza

de douã pahare

cu apã limpede de puţ

pe care am putea sã le schimbãm.

Tremuri tot

anticipând minutul de comunicare-cuminecare

pe care am putea sã-l avem.

Şi fugi!

Şi te trezeşti tot pipãindu-ţi o ranã veche

pe care mori de fricã sã nu cumva sã ţi-o-nchid!

Ţii cursuri la cotituri şi la distanţã,

înveţi toate femeile serioase din

lumea a treia

cum sã aibã replica promptã

în limba ta.

Aş reuşi acum sã-ţi spun

nu ştiu exact în ce limbã

sã te mãnânce Raiul –

dar tu fugi.

 

 

Antiutopicã II

 

Separarea resturilor menajere este

foarte importantã pentru buna funcţionare

 a oricãrei gospodãrii moderne

 şi pentru ecosistem.

 Resturile organice

 se depun în containerul verde;

 resturile anorganice sau

 organice care se descompun greu

 se depun în cel negru.

 Hârtiile la cutia de carton.

 Şi-acolo, cãrţile: fãrã coperţi din piele.

 Coperţile de carte fãcute din piele le aruncãm

 la containerul negru.

 Dar, atenţie, coperta bibliei o arunci

 împreunã cu icoanele, crucifixurile şi-alte kitsch-uri

 la containerul albastru cu cruce pe el.

 

Mâinile feciorilor mei

 

                   I                                                                  

 

Cu mâinile curate                                                                                    

pe genunchi                                                                                             

şi cu capul dat pe spate, Benjamin râde                                                 

dacã-i de râs.            

Cu mâinile curate, Benjamin se-nfruptã dacã-i ospãţ                              

şi bate din palmele-i curate                                                                     

dac-aude múzici.                                                                                     

                                                                                                                 

Veniamin, copilul avant la lettre

al celei de-a şasea Fericiri,                                                                     

e-adesea singurul curat pe mâini                                                        

de la masã.                                                                                             

 

                 II                                                                                                             

             

Ionuţ a crescut.                                                                                      

Şi-a-nvãţat cã trebuie sã-şi spele gândul,                                             

vorba,                                                                                                     

uitarea,                                                                                                  

mâna                                                                                                      

de pãmânt                                                                                             

cu apã limpede multã.

 

    Ioane, vino şi tu la masã!                                                                  

    Vin…                                                                                                       

“Doamne, ce fricã mi-a fost                                                                  

sã nu Te fi vândut eu!…“…                                                                    

parcã şi-ar spune Ioan uitându-se                                            

la mâini.

 

Strigătul femeii est-europene                                                                 

 

Anna Karenina                                                                                           

se plimbă cu trenul şi cu picioarele                                                              

-n Duminica Paştilor la ortodocşi                                                                

şi nu vrea să se consoleze                                                                        

pentru că nu mai e depresivă.             

 

( C-adeevăraat aa înviaat,                                                         

c-adeevăraat aa

în-vii-aat… )

 

Gospodi, Iisuse Hriste, sîne Boji,                                             

pomilui mia!                                                                                             

( greşnuiu )                                                                                               

 

Aşa tãceţi voi

 

   Schizoid, schizomorf                                                                               

îmi expirã kwark-ul franţuzesc pentru pascã                                                

între un Paşte şi celãlalt.                                                                              

Schizoid, schizomorf                                                                                  

ţin post şi casc în Olanda de Ziua Reginei.                                                  

Schizoid, schizomorf, aluatul de cozonac                

la care frãmânt de-un sfert de ceas    

mi se desparte repetat numa-n douã.                                                          

Schizoid, schizomorf, m-aş îmbrãca acuma                                               

jumãtate-n hainã de Sãrbãtoare                                                                 

şi jumãtate-n pijamaua mea de flanel                                                                 

care-mi scoate fund şi genunchi.                                                                

 

  De la poziţia foetalã la atitudinea de rugãciune                                         

distanţa nu-i aşa de mare.                                                                          

 

  … zise libelula ecumenicã                                                                     

dulce fâlfâind aripioare peste schisme.                               

 

Zise, şi apoi tãcu.                                                                               

Pãi, aşa tãceţi voi…                                                                                             

 

Kitsch şi chiar

 

De-o parte ai un kitsch dupã cele nouã Fericiri.

( Dorul ancestral de speţã

luat şi apoteozat. )

De cealaltã ai ucenicia asprã

a lui Petru.

De-o parte ai un kitsch dupã minunea

de la nunta din Cana.

De cealaltã ai numai sete…

de apã şi de Cuminecãturã.

De-o parte ai un kitsch dupã

tãmãduirea orbilor si slãbãnogiţilor.

De cealaltã ai chiar pustiul,

postul

şi ispitirea.

De-o parte ai un kitsch dupã lumina taboricã…

De cealaltã ai chiar Ghetsimani

şi Golgota.

 

Mi-e fricã 

 

Mi-e fricã sã nu-mi încremeneascã identitatea

în patimi.

Sã nu-mi ia apa chipul cum i-a luat Ofeliei trupul

( dupã ce chipul îi devenise

 indescifrabil ).

 

”Ţine-mã, ţine-mã, Doamne, de urechi

ca sã nu te vând ca Iuda!”

 

Catacombã

 

Când vorbesc cu meester Jaap prin semne

despre ceea ce ştim numa’ noi

( e mai bine sã nu tuşeasc’ alergicii din preajmã-ne ),

ei, bine, atuncea automat

ne scapã nişte-amãnunte.

( Meester Jaap nu-şi face, de pildã, semnul crucii,

  iar eu cam slãbesc între Paştile lui şi Paştile mele.

 Mai mult decât îmi stã bine.

 El, drãguţul, mã-ntreabã oricum în fiecare zi-

 standard-

 dacã nu cumva am uitat sã mãnânc. )

Când vorbesc eu cu meester Jaap prin semne

despre ceea ce ştim numa’ noi, atuncea

noi generãm o catacombã

peste care-n linişte

coboarã câteva ceruri.

Preţ de-o clipã…

Când vorbesc cu meester Jaap prin semne…

automat, da, automat

ne scapã nişte-amãnunte.

( Iar pe alergici, oricum, catacomba nu-i cuprinde. )

 

 ***

Fã-ţi pielea sticlã

şi carnea icoanã uşoarã.

Şirã din şira spinãrii tale, Sfântul Gheorghe strãpungînd

balaurul.

 

***

 

Nu cãuta sã-ţi dãltui în piatrã

imaginea.

Mergi cu Hristos.

Şi la un moment dat

ai sã laşi pur şi simplu sudoarea şi sângele

chipului tãu pãtimitor

sã se imprime

pe nãframã.

 

 

 Ca într-un film de Tarkovski

                                          soţului  meu Piet, botezat Petru

 

S-a pus un nor greu, ca de ploaie

între mine şi chipul Sfântului

Ţar Mucenic Nicolaie.

Imi dau jos zăpada de pe păr cu palma.

Viscoleşte. Mă simt ca într-un film de Tarkovski

abandonată de călăuză

cu dreapta cu har zugrăvitor îngheţată

într-o posibil-mioritică mitenă.

Mă canonesc să-l zăresc pe Sfânt, dar

pesemne că nu sunt încă vrednică.

Văd în loc de chip de sfânt un cap de hidră,

hâd ( ,

primul cap hâd dintr-o lungă şi gemelară serie, dacă anticipez bine.

Nu-i nici o problemă –  ) totul e să privesc capul în ochi.

Să-l privesc în ochi ca pe propria-mi

superbie.

 

Aşa!

( aşa, ce mă dor degetele

de la mâini… )

Nu te mişcaa!

Hai! haide, să-ţi văd ochii!!

 

Ca să mă-nvrednicesc apoi să fac icoana

Sfântului…

 

S-a pus un nor greu, ca de ploaie

şi nu se mai ridică

dintre mine

şi chipul Sfântului Ţar Mucenic Nicolaie.

( Şi viscoleşte! straşnic viscoleşte! )

 

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.