Sânuri de bisericuţe
In sânul familiei
cine nu e prost ori prostit e minoritar
şi nu se mai sesizeazã Comisia Europeanã
sau ‘ş de mii de organizaţii pentru
drepturile omului, apãrarea copilului
apãrarea animalului neclonat
cu trei sferturi de specie-n urmã ori înainte-ne.
La caldul sân al familiei,
numai neapartenenţa tehnicã, utilã-realã, cu recii ei ţurţuraşi
te mai scapã de la sufocare.
Şi te spânzuri şi tu de doi ţurţuraşi din ãia şi-ţi cânţi lamentoul.
In sânul familiei, prostia.
InfoRom
România e tristã.
Copiii ies în stradã şi strigã
cã nu sunt genii.
Ici-colo câte un adult mai face gestul normal
de-a se identifica cu Eminescu.
Unei trecãtoare distrate îi scapã
un comentariu feminist
cum i-ar scãpa un euro din poşetã.
Pinng!
Ai imbãtrânit, Ioane
Irod nu mai e cretin
sã-l scurteze pe Ioan c-un cap.
Iar Ioan Prodromul nu se mai sfâşie
fiindc-a-ncremenit
cu braţele lui asceticoase în lãturi.
Ioan nu mai are de multişor plãmâni
sã mai strige.
Comenteazã în schimb Irodiada
cum ca profetul ciolãnos încalcã
dreptul cuplului la intimitate.
( Adicã se uitã puţin cam câş
când o apucã Irod pe ea de mânã. )
Ioan regretã
cã n-a ştiut sã etaleze şi el
o mascã de-aia de impasibil redactor de ştiri
de la BBC.
Aşa, o sã-şi vadã sigur mutra-n ziar.
Şi dedesubt o sã citeascã
cã se manifestã fãrã echivoc discriminativ şi cã
ultimele lui victime sunt nevestele de cumnaţi.
“Ai îmbãtrânit, Ioane”,îşi spune.
“Te-au lãsat Irodiadele-astea mai noi sã
mai trãieşti ceva peste menirea ta.
Şi nu mai ştii ce sã faci cu timpul.
Şi calci în pioneze…”
New Left
Au dispãrut fãrã urmã din puşcãrii
deţinuţii politici.
Din ospicii şi din aresturile la domiciliu
credincioşii în orice.
( Nu mai are cine-i vexa credulului
credulitatea. )
Au dispãrut din materialele didactice
martirii.
Au mai rãmas numai
printre noi
antipaticii
( cu blenoragiile, furunculele, belelele
şi discursul lor “patetic” ).
Antiutopicã în dulcele
Mã duc la cununia mamei
pasul meu de domnişoarã.
M-am gãtit, “sunt frumoasã?”
repetã papagaliţa, pasul meu
de domnişoarã,
în praf şi-n toamnã pasul meu
de domni-şoarã,
intru-n temploidul Tatalui Unic –
pasul meu –
de domni-
şoarã –
templierul oficiazã, pasul meu
de
domni…şoarã…
se cununã mama-n rochie de piton roşu
c-un V pânã-n buric
pasul meu… de domni… şoarã…
cu frãţiorul meu în voaluri verzi
imberb
pasul meu
de
domnişoarã;
am întârziat,
gâfâi
pasul meu
de
domni…
şoarã…
Imi gãsesc un loc.
Pasul meu…
Mã uit si mã bucur.
Pentru mama. Pasul…
Si pentru
Michipichi.
Pasu’ meu de domnişoarã!!
Mã uit
şi mã
bucur
Vine carismaticul cu câ
Vine carismaticul cu câ
mic.
( Unii îl şi descriu
cu ochi negri focoşi sau cu pãrul scurt, mã rog. )
Vine carismaticul, vine-ncântãtorul fanilor
mai înainte educaţi estetic;
vine viagra culcuşiţilor mai înainte culcuşiţi;
vine fãcãtorul de pâini şi peşte
pentru flãmânziţii mai înainte flãmânziţi;
vine vindecãtorul infectaţilor celor mai înainte infectaţi
cu HIV sau alte cele;
vine eliberatorul tuturor celor
ofensaţi si asupriţi
pe considerente de rasã, sex, cult, culturã, peste şi pe sub culturã,
putinţã, supra-putinţã, neputinţã;
vine-mpãciuitorul vãrsãtorilor de sânge
mai înainte intensiv împãtimiţi; de…
oamenii lui…
şi graţie dulce-nspãimântãtoarei,
dulce de aer împâslitoarei
bipolaritãţi
din chiar vocabularul activ
al nimãnui altuia
decât
al lui…
Monolog deloc autist al femeii est-europene
Ţie ţi-e fricã de mine.
Dac-aş ieşi mai des din casã m-ai ocoli
şi dacã ne-am întâlni pe stradã
ai pãli instantaneu
şi din cap pânã-n picioare.
Ţi-e fricã, ţi-e fricã de vorbele
grele ca pâinile
cu care ţi-aş respinge “omagiul fizic”.
Ţi-e fricã sã nu mã priveşti ca pe-un lekker ding
şi sã nu mã faci sã-ţi dãruiesc o icoanã.
Şi fugi…
Te-apucã groaza
de douã pahare
cu apã limpede de puţ
pe care am putea sã le schimbãm.
Tremuri tot
anticipând minutul de comunicare-cuminecare
pe care am putea sã-l avem.
Şi fugi!
Şi te trezeşti tot pipãindu-ţi o ranã veche
pe care mori de fricã sã nu cumva sã ţi-o-nchid!
Ţii cursuri la cotituri şi la distanţã,
înveţi toate femeile serioase din
lumea a treia
cum sã aibã replica promptã
în limba ta.
Aş reuşi acum sã-ţi spun
nu ştiu exact în ce limbã
sã te mãnânce Raiul –
dar tu fugi.
Antiutopicã II
Separarea resturilor menajere este
foarte importantã pentru buna funcţionare
a oricãrei gospodãrii moderne
şi pentru ecosistem.
Resturile organice
se depun în containerul verde;
resturile anorganice sau
organice care se descompun greu
se depun în cel negru.
Hârtiile la cutia de carton.
Şi-acolo, cãrţile: fãrã coperţi din piele.
Coperţile de carte fãcute din piele le aruncãm
la containerul negru.
Dar, atenţie, coperta bibliei o arunci
împreunã cu icoanele, crucifixurile şi-alte kitsch-uri
la containerul albastru cu cruce pe el.
Mâinile feciorilor mei
I
Cu mâinile curate
pe genunchi
şi cu capul dat pe spate, Benjamin râde
dacã-i de râs.
Cu mâinile curate, Benjamin se-nfruptã dacã-i ospãţ
şi bate din palmele-i curate
dac-aude múzici.
Veniamin, copilul avant la lettre
al celei de-a şasea Fericiri,
e-adesea singurul curat pe mâini
de la masã.
II
Ionuţ a crescut.
Şi-a-nvãţat cã trebuie sã-şi spele gândul,
vorba,
uitarea,
mâna
de pãmânt
cu apã limpede multã.
– Ioane, vino şi tu la masã!
– Vin…
“Doamne, ce fricã mi-a fost
sã nu Te fi vândut eu!…“…
parcã şi-ar spune Ioan uitându-se
la mâini.
Strigătul femeii est-europene
Anna Karenina
se plimbă cu trenul şi cu picioarele
-n Duminica Paştilor la ortodocşi
şi nu vrea să se consoleze
pentru că nu mai e depresivă.
( C-adeevăraat aa înviaat,
c-adeevăraat aa
în-vii-aat… )
Gospodi, Iisuse Hriste, sîne Boji,
pomilui mia!
( greşnuiu )
Aşa tãceţi voi
– Schizoid, schizomorf
îmi expirã kwark-ul franţuzesc pentru pascã
între un Paşte şi celãlalt.
Schizoid, schizomorf
ţin post şi casc în Olanda de Ziua Reginei.
Schizoid, schizomorf, aluatul de cozonac
la care frãmânt de-un sfert de ceas
mi se desparte repetat numa-n douã.
Schizoid, schizomorf, m-aş îmbrãca acuma
jumãtate-n hainã de Sãrbãtoare
şi jumãtate-n pijamaua mea de flanel
care-mi scoate fund şi genunchi.
– De la poziţia foetalã la atitudinea de rugãciune
distanţa nu-i aşa de mare.
– … zise libelula ecumenicã
dulce fâlfâind aripioare peste schisme.
Zise, şi apoi tãcu.
Pãi, aşa tãceţi voi…
Kitsch şi chiar
De-o parte ai un kitsch dupã cele nouã Fericiri.
( Dorul ancestral de speţã
luat şi apoteozat. )
De cealaltã ai ucenicia asprã
a lui Petru.
De-o parte ai un kitsch dupã minunea
de la nunta din Cana.
De cealaltã ai numai sete…
de apã şi de Cuminecãturã.
De-o parte ai un kitsch dupã
tãmãduirea orbilor si slãbãnogiţilor.
De cealaltã ai chiar pustiul,
postul
şi ispitirea.
De-o parte ai un kitsch dupã lumina taboricã…
De cealaltã ai chiar Ghetsimani
şi Golgota.
Mi-e fricã
Mi-e fricã sã nu-mi încremeneascã identitatea
în patimi.
Sã nu-mi ia apa chipul cum i-a luat Ofeliei trupul
( dupã ce chipul îi devenise
indescifrabil ).
”Ţine-mã, ţine-mã, Doamne, de urechi
ca sã nu te vând ca Iuda!”
Catacombã
Când vorbesc cu meester Jaap prin semne
despre ceea ce ştim numa’ noi
( e mai bine sã nu tuşeasc’ alergicii din preajmã-ne ),
ei, bine, atuncea automat
ne scapã nişte-amãnunte.
( Meester Jaap nu-şi face, de pildã, semnul crucii,
iar eu cam slãbesc între Paştile lui şi Paştile mele.
Mai mult decât îmi stã bine.
El, drãguţul, mã-ntreabã oricum în fiecare zi-
standard-
dacã nu cumva am uitat sã mãnânc. )
Când vorbesc eu cu meester Jaap prin semne
despre ceea ce ştim numa’ noi, atuncea
noi generãm o catacombã
peste care-n linişte
coboarã câteva ceruri.
Preţ de-o clipã…
Când vorbesc cu meester Jaap prin semne…
automat, da, automat
ne scapã nişte-amãnunte.
( Iar pe alergici, oricum, catacomba nu-i cuprinde. )
***
Fã-ţi pielea sticlã
şi carnea icoanã uşoarã.
Şirã din şira spinãrii tale, Sfântul Gheorghe strãpungînd
balaurul.
***
Nu cãuta sã-ţi dãltui în piatrã
imaginea.
Mergi cu Hristos.
Şi la un moment dat
ai sã laşi pur şi simplu sudoarea şi sângele
chipului tãu pãtimitor
sã se imprime
pe nãframã.
Ca într-un film de Tarkovski
soţului meu Piet, botezat Petru
S-a pus un nor greu, ca de ploaie
între mine şi chipul Sfântului
Ţar Mucenic Nicolaie.
Imi dau jos zăpada de pe păr cu palma.
Viscoleşte. Mă simt ca într-un film de Tarkovski
abandonată de călăuză
cu dreapta cu har zugrăvitor îngheţată
într-o posibil-mioritică mitenă.
Mă canonesc să-l zăresc pe Sfânt, dar
pesemne că nu sunt încă vrednică.
Văd în loc de chip de sfânt un cap de hidră,
hâd ( ,
primul cap hâd dintr-o lungă şi gemelară serie, dacă anticipez bine.
Nu-i nici o problemă – ) totul e să privesc capul în ochi.
Să-l privesc în ochi ca pe propria-mi
superbie.
Aşa!
( aşa, ce mă dor degetele
de la mâini… )
Nu te mişcaa!
Hai! haide, să-ţi văd ochii!!
Ca să mă-nvrednicesc apoi să fac icoana
Sfântului…
S-a pus un nor greu, ca de ploaie
şi nu se mai ridică
dintre mine
şi chipul Sfântului Ţar Mucenic Nicolaie.
( Şi viscoleşte! straşnic viscoleşte! )
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi 