NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ LUCIA OLARU NENATI

 

HAIKU

 

“M-a trăit destinul ca pe-o frunză”

Cel mai scurt haiku din viaţa mea

Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina

Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.

 

 

POEZIA

 

Regăsirea Cuvântului

Prin care Dumnezeu a descris

Cum vedea el că va fi lumea,

De aceea uşor de recunoscut

Niciodată de numit.

 

Cum să descrii tu,

Cu ochiul tău

Cel o clipă trecător

Peste nemarginea firii

Întregul cel de Marele Sine văzut

Înainte de-a-l naşte

Spre-a-l da drept merinde

Iubirii?

 

 

POETUL

 

Cel ce rostuie hotarul

Fiindului de nefiind

Cel ce ştie turna-n trupuri

Ploaia-sufletul de argint

Până nu se mai înseamnă

Fiindul de nefiind

Cel ce văzul azi îl umple

Dară vine de nicicînd

Iar cînd lutul i se surpă

Se-mprăştie  peste lume

Ca un nour de argint

 

Solzul frunzei viu în lună

De–al său suflet strălucind…

 

 

 

POET    OM  CU  MISTER

 

 

Poet – om cu mister

(Apud madame Candrea

Cea care mult iubitu-i-a pre poeţi

De zei i-a făcut să se creadă

Învăluindu-i în fum de Olymp

Pe cînd stăteau la mesele din crîşma ei

Cea de din afară de timp).

 

Poet – om cu mister;

Om pentru care lumea,

Cu toate cele lumeşti

Nu-i decît un pretext

Pentru stări sufleteşti.

 

 

 

BUCOVINA  DIN  INIMĂ

 

 

Îmi port pretutindeni ca un melc

Albastrele mînăstiri după mine;

Uneori, cînd copilul meu cîntă,

Privirea-mi acoperă lucrurile

Cu lanuri argintii de cartofi în floare;

Cînd merg, în amurg, pe cîmpie

Zarea-mi desenează-n cărbune

Pe-o strachină de Marginea

Casele sobre şi caldele şuri

Pentru o schiţă de destin

Acoperită de smalţul ierbii;

Lacrimile plînsului învie în auz

Copilării de duminică cu zvonul clopotului

                                                                        

Buga

Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele

Între semicercurile aproape filozofale

Ale obcinilor împurpurate-n fragi;

În inima mea înflorind priveliştea Bucovinei

Ca într-un cuib de cartofi săpat toamna

Unde lîngă trupul sacrificat al plantei-mamă

Strălucesc neînvinşi puii albi.           

 

 


 

ACADEMIA DE  AUR  ŞI  PURPURĂ

  

Drumul nostru prin tunelul de frunze

Spirală plutitoare într-o lume de amintiri arămii

Cu cerul neîncăpător de durerea culorii

Precum am pluti în apa unei fîntîni

Plină de rugina regală a viselor de stea

Ce s-au aruncat de iubire în adînc.

 

Fiece pas sporind augustul preţ

Al sublimei arte cu care ştie frunza

Toamna să moară.

 

Drumul nostru de ucenicie

În academia de aur şi purpură

Din superbia căreia-nvăţăm

Cu cîtă frumuseţe eşti dator

Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.

 

 

 

UITAM      TREZESC IN  ZORI

 

Şi se facea cum uneori

Uitam să mă trezesc în zori

Era precum mi s-ar fi-nchis

Poarta ieşirii dinspre vis

Şi tu veneai şi te vedeam

Ca pe-o ninsoare te-aşteptam

Şi parcă tot nu ajungeai

Şi înotai şi-apoi zburai

Cu braţe-vîsle despicai

Apa uitării dinspre rai

Apoi pluteai pînă la brîu

În valul aurului-grîu…

Aveai păduri, aveai şi rîu

Dar nu ştiam cine erai

Şi numele nu mi-l ştiai

Cum nimeni nu ne cunoştea

Doar steaua mea de steaua ta

C-o rază albă se ţesea

Şi-ntr-un sărut se-ndurera…

 

Iar eu muream şi tu plîngeai

Şi înviam şi tu rîdeai

Şi înotai, zburai, pluteai

Către mireasa ta de mai

Şi veşnic nu mai ajungeai

Şi eu plîngeam şi tu rîdeai

Şi eu visam şi tu ştiai

Şi-atuncea părul meu crescu

Şi într-un pod se prefăcu

Şi degetele-mi se lungiră

Spre braţul tău se arcuiră

Şi-n ramuri ninse de cais

Le prefăcu augustul vis…

 

Eu te-aşteptam şi tu păşeai

Ca primul om venit din rai

Eu te uitam şi mă iertai

Îngenuncheam şi mă vindeai

Şi-arginţii galeş ţi-i sunai

Şi iar spre mine înotai

Şi eu uitam şi eu uitam

Şi părul pod iar mi-l creşteam

Şi te-aşteptam şi te vedeam

Cum veşnic nu ştiai s-ajungi

Spre chipul meu cu umbre lungi…

Şi  aerul creştea-ntre noi

Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi

Şi te-aşteptam şi tu vîsleai

Şi te chemam şi n-ajungeai

Mă-ntunecam şi mă strigai:

“Rămîi, mireasa mea de mai

Căci nu e drept şi meritat

Atîtea veacuri să fi stat

În depărtarea ta-ntristat ! ”

Şi te-auzeam cum mă strigai

Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai

Şi-apoi cînd răsăreai din nori

Eu mă trezeam şi era-n zori…

 

 

 

TRANSPARENŢĂ

 

În cetatea asta-n care

Nimeni nu mă mai cunoaşte

Feţe vii şi feţe moarte

Trec ca norii peste ape.

 

Împrumută fiecare

din lumina mea o parte.

 

În cetatea asta verde

Toată lumea m-a uitat

Nimeni parcă nu mă vede.

Cum nici n-aş fi existat.

 

Zi de zi tot mai departe

Adîncesc alba-mi tăcere

Învăţînd să tac pe note

Precum apele-n cădere.

 

Poate o ninsoare-albastră

Mi-a supt chipul în adînc

Poate-o linişte sihastră

M-a înfăşurat pe-un cînt

Şi nu sînt decît o umbră

Şi nu sînt decît cuvînt

 

 

În cetatea asta parcă

Mă întorc cu un toiag

După veacuri petrecute-n

Valea Plîngerii

Pribeag.

 

 

 

 

CAII  ARĂMII,  VIOLEŢI

 

Mi-e grijă că m-ai pierdut

În uitată linişte

Ca pe-o basma mătăsoasă…

Am dormit nu prea mult

Doar vreo două vieţuiri depărtate;

Trece apusul în zare

Cu caii arămii, violeţi la păscut…

Mă vei găsi prin cămări ca o boare

A mătăsii şi mă vei privi

Cu mirarea dintîi

Şi eu nu te voi trezi

La amintire…

Timpul acelei vieţi purpurii

Prefăcut e-n departe rugină

Ah, liniştea-n care aştept

Să se întoarcă apusul

Cu caii lui violeţi, arămii de la rîu…

 

 

 

ODĂ  VRĂJMAŞULUI  MEU                            

                                                                                              

 Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin

 Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti

 Ce m-aş fi făcut fără tine?

 Aş fi îngalbenit vegetal

 Spre uitare de sine

 As fi ruginit mineral

 Pînă-n miezul ruinii

 M-aş fi stătut

 Ca un ochiu de mîl

 Nici apă, nici humă

 Şi-ncet m-aş fi nenăscut

 Ca pruncul în mumă.                                                                                 

 

 Vrăjmaş nesperat

 Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcînd-o-n oţel de Toledo

 Imprevizibil şacal

 Ce mă obligi sa mă apăr amintindu-mi de mine

 Şi lustruindu-mi armura şi coiful

 Pîn-ce-mi devin epidermă de bronz

Tu ce mă arăţi lumii hidoasă

Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin

Tot mai întreagă, mai luminoasă;

O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii

Căreia cealaltă-i sunt eu

Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia

Aproapele meu mai aproape decît mi-a fost cîndva vreun iubit…

Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv       

Strajă de veghe timpului meu

Înspre îndîrjită nedelăsare

Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună

Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har

Fruntea de cîine turbat, ochii de lup hămesit

Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vîrcolac.

Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi

Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele

Graţie ţie, tot mai întregi

Ţie-ţi ridic osana

Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!        

 

 

 

CU MINE SAU CU EL TE LUPŢI ATUNCI?

(Excurs la cenzura transcendentă)

 

Unde te-ascunzi cînd aspru rîzi de mine

Şi de zădărnicia oricărei  faceri de bine?

Cu ce ţi-am greşit de hohoteşti neauzit

Cînd chingile-nşeuării mă sufocă

Iar spinii ticăloşi ai celor mulţi

Îmi sîngeră în frunte coroană barocă?

De ce transformi în cruce orice trunchi

Din care plănuiesc să-mi fac o vîslă ?

De ce-mi îngreuni paşii  spre avînt

În mîzga rea a unei ierbi de pîslă?

Cînd cel înalt a vrut să mă-ncunune

Cu rostuirea cupolei de lumină

Cu mine sau cu El te lupţi atunci

Cînd îmi întorci, trufaş, lucrarea-n tină?

Au vrei să mă încerci precum pe Iov

Şi-mi joci credinţa într-un joc de zaruri

Ce-ar trebui să fac, răspunde-mi dară

Ca să primesc în loc de cazne daruri?

Tu cine eşti şi unde stai, Tirane

Ce-mi vămuieşti Destinul la tot pasul

Şi cîtă  vamă trebuie să-ţi dau

Ca să-mi tihnească oaza şi popasul?

Aştept, ascult şi caut înţelesul

Prin toate semnele văzute ale lumii

Întreb mereu, jertfindu-mi tot răgazul

Şi n-aud decît mugetul furtunii.

 

 

 

 TĂRÎM  PREACIUDAT

 

Un ţinut al nimănui  între vis şi trezie

Din sidef cenuşiu

În care se răsfrîng alungite, fără fisuri

Umbrele nopţii şi cioburile zilei…

Aici prind contur în al treilea tărîm

Frînturi de speranţă, luciri de-nţeles, săgeţi de lumină

Atît cît poate e dat să cuprindă

Fragila minte de humă

Din necuprinsul întreg

 

Strălucitoare cenuşă

În care încă n-au ars de tot

Penele păsării-Phoenix

 

Aici mai găsesc adăpost

Precum  cei din vechime în templu

Cînd suliţi vrăjmaşe-i urmau peste tot.

 

Tărîm prea ciudat cu soare şi lună

Lunecînd fără trupuri – topite de mult în ţărînă

Privirile ochilor-suflet

Învăluindu-mă întru

Iluminare.

 

Atît de săraci cei ce n-au

Decît noapte şi zi.

 

 

 

VIN LUPII TINERI

 

Vin lupii tineri din urmă cumplit

Prada s-o-mpartă, a lumii ciosvîrtă

Straşnic urlînd din gîtlejul lihnit

Cînd încep hora prăzii s-o-nvîrtă.

 

Lupii bătrîni mai erau tacticoşi

Vintrele largi după ce-şi săturau

Şi-un strop omenesc în ochii sticloşi

Privind către cer mai părea că–nălţau.

 

 

RUGĂ ÎN NOAPTE

 

Ajută-mă, Doamne, să nu mor

Dacă nu pentru mine,

De dragul morţilor                                         

Al celor pe  care-i port în suflet

Şi-i legăn ca pe prunci

Şi le spun să stea cuminţi

De-acum şi pînă atunci

Şi să aibă răbdare

Că le voi aduce

Drob de sare

În spinare

Şi pomeni de fapte bune

Şi halviţă şi alune

Şi hrană de amintire

Şi le voi rîndui rosturile curmate-n părăsire

Şi le voi ridica numele-n pomenire…

 

Ei stau acolo cuminţi

Înfăşaţi în uitare

Ca nişte prunci sfinţi

Şi doar privesc cu ardoare

Ţipîndu-şi tăcerea

Ca nişte copii

Care nu pot încă vorbi

Şi aşteaptă de la mine

Cu plînsul lor mut

Să le dau  un suflet

Şi–o viaţă de-mprumut.

 

Ajută-mă, Doamne, să nu mor

Căci moartea mea va fi şi moartea lor! 

 

 

ATUNCI CAD ÎN VIS

 

E o lumină ciudată,

De primă-nviere

Şi nourii se-încolăcesc,

Încercînd să-mi deseneze o mantră

Pe care s-o pot înţelege

Si foarte aproape mă aflu, dar încă nu  întru tot

Şi vine din corul de frunze

Ce trec arămiu spre lumea lor de apoi,

O simfonie cu sensuri răvăşitoare,

Ca un triumf al frumuseţii-n do major..

Atunci cad în vis

Şi regăsesc albia dintîi

Şi-s atît de imaterială în alburi de fum

De parcă aş fi doar ideea de mine

Încă neîntrupată în frămîntatul destin.

Chiar dacă uit tot ce-am aflat în tărîmul dintîi

Şi-o iau mereu de la capăt,

Pe apa greşelii,

Ştiu că vreodată,

Cînd vine lumina aceea ciudată

şi norii  au mantre-n contur,

Va veni din nou, biruitoare

Şi de toate umilirile curăţitoare,

Căderea în vis.

 

 

 

            CUVINTELE  VII

 

Cuvintele vii cu viaţa de taină

Izvorăsc uneori noaptea cînd vocile tac.

Cetatea nu le aude

Ea folosind doar cuvinte de lut, sfărîmicioase

 ce mor de bătrîneţe în fiece zi.

Cuvîntul cel viu cu suflet albastru

Fără de început şi fără de sfîrşit

Apare doar în nopţile magice

Din cuibu-i ascuns

Arzînd zarea  cu umbra lui de mister

Iar de vrei să-l scrii arde în urmă-i hîrtia

Şi zboară

Îi rămîne doar, ca o cometă,

Urma în vis, necrezut de uşoară.

 

Cînd nu mai poţi respira de miasma fetidă-a mocirlei

Să-ţi aminteşti că el  va veni iar

Ca-n ziua celui dintîi adevăr

Şi va arde cu totul hidosul păcat

Reînviind zarea primă

Alb triumf pe ceru-nstelat.

 

           

 

 

 

 

 

 

 

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.