NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ LUMINIŢA ZAHARIA

 

 

 

 

 

    TEMĂ      

 

-Luaţi cuvintele „noroc”

„albastru”, „albie” şi „troc”

şi încropiţi o poezie…

 

Multă cerneală curse, frate,

pe mii de foi împarfumate

se risipiră pe cîmpie

cuvinte nemaiîncercate

şi multe capete plesniră…

Domnul profesor, fără milă,

făcu selecţia la sînge…

Un ins înjură, altul plînge

ceilalţi nici azi nu-şi reveniră…

 

Doar El, alesul dintr-o mie

creă această poezie:

 

„Iubita mea fără noroc

în seara asta facem troc

tu-mi dai o albie de porci

pe care i-ai cules să-i torci

să iasă prinţi, ca în poveste…

Iar eu ţi-oi da această veste:

albastru-i cerul, roşu mărul,

fără culoare adevărul…

Iubita mea aprigă-n troc

te-aş da cu var, cu-alcool, cu foc,

m-aş da cu capu-n poloboc,

iubita mea fără noroc…”

 

 

(După n ani)

 

El a ajuns mare poet.

Vorbea cu deferenţă, -ncet,

despre, ah, scriitura lui,

sau despre pana corbului

şi splendoarea norului.

Scria cu-atîta uşurinţă…

Nu exista altă fiinţă

cu harul lui, cu mîna lui

plasture la alean să-l pui

profet în ţara orbului…

Poetul tău şi-al orişicui

(ambasadorul poporului,

propovăduitorul soborului

etc., etc….hai, termină cu încercarea asta idioată

de-a-l copia!

Nu-i ajungi nici la degetul mic,

hai, valea, linguşitor de nimic!).

 

Deci a ajuns mare poet.

Scria isteţ şi metaforic

cu viteza luminii

despre miracolul care-nfloreşte crinii

în parthenonul oniric

sub paravanul doric

al metempsinunţării

şi despre alte chestii înalte

de netradus în altă limbă…

Scria cu abnegaţie, era superprolific!

Îl vedeau uneori cum se plimbă

prin librării

să vadă cîte cărţi s-au mai vîndut

(erau, desigur, zeci de mii!)

lesne de recunoscut

în galoşii lui sidefii

de poet indulgent

cu orice critic jigărit.

Era, of course, cel mai iubit

era, of course, un talent!

 

Lumea îi cerea autografe pe stradă

(-Oamenii, vrei să spui?

-Nu, dom’le, lumea toată!

Oameni, primari, vînzători de-ngheţată,

copaci, căţei, telefoane, armată…).

I se urcase puţin, ce-i drept, la cap –

doar el dărîmase mitul poetului sărac

înglodat îngropat (şi apoi, am auzit, disecat…)

în datorii.

Ridicase poezia la rang de meserie

făcea şi acte de filantropie

la talk-showuri era mereu invitat

(de onoare!)…

 

Dar într-o zi

(aţi observat

că-n prima clipă

lovitura de fulger nu doare?

Că e doar o albastră mirare

aşa, ca iubita aia fără noroc…?)

văzu o fetiţă aşezată pe-o piatră.

Plîngea încet. În mîna dreaptă –

păpuşa cu piciorul smuls.

În păr – un fluture de junglă.

Pe chip – tristeţi de nepătruns.

Poetul nu înţelegea aerul frînt din jurul ei

şi lacrima sfîntă, şi magia…

Nu-nţelegea –chiar el! – copilăria…

Pios, căzu-n genunchi,

scoase pumnalul în formă de pix

şi-l împlîntă adînc în locul unde

ar fi trebuit să fie ceva

redefinind astfel, prin jertfa sa

Poezia.

 

 

  REŢETĂ DE POET

             

 

Nimeni nu ştie

ce e în creierul unui poet

cînd scrie!

Nici măcar el!

-Fă-i o radiografie!

zice-un ucenic tembel.

 

Radiografia e gata.

O priveşte doctorul în lumină.

Se prelinge din ea

dîra neagră a singurătăţii,

dîra roz, de bomboană fondantă,

a kitchului cotidian,

dîra gri a blazării.

Puţin argintiu – din vîrsta

ce nu se lasă masurată, pesemne.

Puţin auriu – asta vrea să însemne

că bogăţia nu se asortează cu arta.

Radiografia e acum albastră.

Se poate interpreta aşa:

o ciocîrlie într-o glastră

un puzzle pentru mintea voastră

(fiori pe şira spinării)

 

sau aşa:

un labirint pe viaţă

un abis

(“a” bis?)

“o piedică în calea uitării”…

Uite şi reflexia, greu descifrabilă, totuşi,

a oraşului obosit.

Flash. Imagine mişcată.

Trucată, poate? Prins pe film,

dorul a murit.

Într-un decor uitat (pădure+lac)

vechile cărţi mă îndeamnă să tac.

“Eşti din ce în ce mai mic,

neuronii îţi mor pe capete,

nu mai recunosc din tine nimic!”

 

-Dar dacă poetul dormea

cînd a fost filmat?…

întreabă ucenicul Poeziei.

El nu ştie

Că poezia e o fiinţă vie

ea nu se învaţă

ea nu se cumpară la piaţă

ea nu se lasă nici măcar mîngîiată

(darămite linguşită/mituită/furată!)

 

Poezia e frînghia

pe care urci la cerul (albastru, fireşte!)

pe care cobori în oceanul

tot albastru, fireşte!

să prinzi peştişorul vrăjit

(te-ai mulţumi cu orice peşte…)

frînghia cu care

îţi înfăşori gîtul slăbănog

de poet chinuit –

în loc de colier/

în loc de zgardă/

în loc de guler de blană –

 

poezia e o Ană

ce-aşteaptă de-un secol

(în ploaie, în vînt, în zăpadă)

să fie zidită…

Poezia e foc, e ispită

e siesta de după masa tăcerii

coloana (cu discartroză!) spre infinit

promisiunea Învierii după ce ai murit

blestemul încăperii

cu lacăte şi cu zăbrele

cu merii, cu perii

cu firul de trandafir

aluniţe maligne pe piele

e ofrandă şi bir…

 

Nimeni nu ştie

unde dispare

creierul poetului cînd scrie…

Cu ce parte a fiinţei

dă el lumii cuvinte?

Nimeni nu ştie

de ce e poetul atît de cuminte

de ce ne minte el şi se minte

şi apoi se dezminte

de ce se ascunde el

de ce se-ntoarce pe dos

ca  banda lui Möbius, furios

că i-a rămas o singură faţă.

 

De ce e poetul aşa luminos

şi frumos, radios, maiestuos

ca un bondar ameţit în farfurie.

 

 

Scrie, ucenicule, scrie:

“Acesta e un poet.

Se serveşte cu salată de păpădie

şi se mestecă fooooarte încet.”

 

 

 

 N-AM MIJLOACE DE APĂRARE

 

N-am mijloace de apărare

în faţa înălţimii tale.

 

Cum pedepseşti invadatorii

cînd nu te aperi, cînd n-ai nici cetate,

şi stai perplex, cu sufletul în vînt,

strivit sub marea ta timiditate?

 

Cum pedepseşti un om necunoscut

pe care-l simţi, şi îl gîndeşti, şi-l creşti

atît de-nalt în universul tău

încît pe tine nu te mai găseşti?

 

Cum pedepseşti zilele lui de luni,

străzile lui pe care păşeşte,

umbra lui uriaşă pe inima ta buimacă,

buimaca ta inimă care-l iubeşte?

 

Şi cum te pedepseşti pe tine?

 

-Ştiu cum!

 

N-am mijloace de apărare

în faţa Înălţimii-tale.


 

 

   OMUL ŞI CASTELUL

 

Ştiam cîndva să fac – cu mîna mea!

un om de zăpadă,

un castel de nisip…

 

Azi, timpul se comprimă

fără chip

şi-o poezie-ncape într-o rimă…

Te vindeci de alean cu aspirină

azi spaţiul se dilată

ca un copil îndopat

cu pufarine şi cu îngheţată…

Unde sînt zilele de altădată?

Mama făcea cremă de zahăr ars

prietenii mă vizitau, cu bomboane fondante

colecţionam timbre rare

luam lucrurile andante

priveam, în fiecare seară, luna

şi, mai presus de toate, alergam

numai de dragul alergării

şi strigam din rărunchi: „Jos minciuna!”…

Scriam scrisori lungi, salvam gîndăcei,

miroseam regina nopţii

pînă-n staminele ei

zîmbeam

 iubeam

contemplam

apretam

gulerele albe de fetiţă

silabiseam mirată bre-be-nei

făceam fotografii alb-negru

visînd la epoca celor color…

Îmi rămînea şi timp pentru somn

îmi rămînea şi timp pentru zbor…

 

Azi, cu tot echipajul de roboţi performanţi

cu tot statutul meu de vip

şi cu toţi fanii dornici să mă vadă

 

de-abia mai reuşesc să-nchipui

un om de nisip

un castel de zăpadă…

 

 

 

   GEOMETRIE PLANĂ

 

Dragostea e un cerc.

Te-ntorci mereu de unde ai plecat,

ca un criminal la locul crimei.

 

Dragostea e un pătrat.

Te ascunzi pe la colţuri

dar nu poţi scăpa, orice-ai face.

 

Dragostea e un triunghi –

există întotdeauna o a treia latură,

un intrus gata să ţi-o fure.

 

Dragostea e un trapez

ca la circ: îţi rişti viaţa pentru nimic

atras de jocul aventurii ca de moarte.

 

Dragostea e geometrie plană

cu axiome, teoreme şi demonstraţii ciudate.

Niciodată în spaţiu

floare de colţ

presată-n ierbar.

 

…linie dreaptă

dusă pînă la infinit.

Sau punct, cu rolul lui bine definit

pe hîrtie.

(De ce căutăm în alt om

tot ce ne lipseşte

cu speranţa absurdă că am putea umple într-o zi

golul din noi?)

 

Zeii dorm

şi-am obosit

(mai ales de linia dreaptă

am obosit!)

să tot caut, să orbecăi

rătăcită-n labirint.

 

 

           VITEZǍ     


Secolul vitezei a trecut.

 

Sentimente din hîrtie creponată

fac sluj în faţa sufletului-rege

(sau era împărat?…)

dar el se face ca nu înţelege

şi le trimite la depilat.

Mă joc de-a primăvara

mă joc apoi de-a ghilotina

(de nu s-ar stinge lumina!)

codul pin al inimii l-am pierdut.

Să ne grăbim altfel –

hai, de la început:

oul, găina…

 

 

 

 

   VIAŢA CARE

 

Viaţa care îmi scapă

ca săpunul în cada plină

ca lumina printre pleoapele ude

ca declaraţia curgătoare din gură…

 

Şi el, care spunea:

-Sîntem făcuţi mai mult din apă,

draga mea.

 

  

 

  LA ŞTIRI

 

 

Un puşti a omorît o pisică.

A filmat crima şi a difuzat-o pe internet.

(l-aş fi omorît şi eu, cu mîna mea

dar aveam numai arme de poet!)

A fost condamnat la şapte ani.

Cînd a ieşit, la poarta puşcăriei îl aştepta stăpînul pisicii

care a scos puşca şi l-a împuşcat.

A fost condamnat la şapte ani închisoare.

Cînd a ieşit, la poartă  îl aştepta tatăl puştiului

care a scos puşca şi l-a împuşcat.

A fost condamnat la şapte ani.

Cînd a ieşit, la poartă  îl aştepta fiul-stapînului-pisicii

care a scos puşca şi l-a împuşcat.

A fost condamnat la şapte ani închisoare.

Cînd a ieşit…………

………………….

 

Un nebun (fără cazier!) a dat foc aseară la puşcărie

şi toţi puşcăriaşii au m…

 

O, dar asta e prea atroce

de povestit!

 

 

 

   ALBASTRU-LILIACHIU

 

 

Mă îmbrăcasei, fără să ştiu,

în albastru-liliachiu.

 

Şi aşa, pastelată, zglobie,

am aşternut pe hîrtie

o bine-meritată poezie

cu-alesături şi cu tichie

(de mărgăritar,

că nu mă născuse mama cu har…),

viole(n)t liliachie…

 

Citiţi-o ca pe-o viorea

ca pe-o violetă

ca pe o floare de nu-mă-uita

desuetă

în acest secol amar…

 

Vă pricopsesc c-un liliac în dar!

De-l veţi vedea arbust, ori animal –

vă priveşte!

 

Mă îmbrăcasei fără să ştiu

într-un peşte

şi mă-nvăţam să tac

româneşte.

 

 

     CE FRUMOASĂ E VIAŢA

 

De ce văd copiii filme de groază?

Să se obişnuiască de mici?

„Interzis sub 18 ani”  ce înseamnă?

O căsăpire de cap nu mai impresionează copilul

el îşi consumă senin floricelele

ronţ- ronţ

ce dacă pe ecran se revarsă valuri de sînge?!

Ce dacă X îi trage lui Y un glonţ?!

 

 

De ce se uită oamenii mari în fiecare seară

la un film

(de preferinţă de dragoste)?

Ca să se obişnuiască? Să-şi amintească? Să mai poată spera

în ceva? În orice – în demonetizata iubire

în moneda de schimb a timpului hoţ

în monetăria statului…

Un film pe zi

ca vitaminele

aşa cum copiii ascultau în fiecare seară o poveste

cîndva, cîndva, cîndva…

 

De ce citesc oamenii mari – uneori –

cărţi interesante utile instructive

de învăţătură de psihologie de comportament de bucate?

 

O, filme şi cărţi minunate,

o, o, o şi tra la la

frumoasă mai e viaţa

viaţa mea

şi a lui şi a ei şi a ta…

 

Trage rogu-te o perdea

să nu ne-o fure din vreun spaţiu vecin

cineva!

 

 

  

     NATURĂ MOARTĂ

 

Flori albe în braţele miresei

margarete crizanteme trandafiri liliac

(nu toate au alternativa culorii

ghioceii, de pildă, sînt numai albi, pe cînd…)

flori multicolore din curcubeu

în vază în ghiveci în Cadillac

în apă, nentrecute-notătoare

cu aspirină întru conservare

flori presate-n ierbar

cu a treia dimensiune furată

flori aduse de băiat pentru fată

la prima-ntîlnire

ca o prevestire

simbolul dragostei

al inocenţei al purităţii

al morţii

flori de azi de mîine

de cîteva zile, bolnave

flori pe care le-au plantat vizigoţii

flori încrucişate

deci mult mai frumoase

ca după botox ca după cosmetizare

floare de cîmp floare de nu mă uita

floare de colţ floare nemuritoare

floare…

 

Oameni cu picioarele tăiate

în glastre

oameni cu rădăcinile smulse

spînzuraţi la fereastră

pentru desfătarea noastră

oferiţi în dar cu fundiţă roz

conservaţi trei zile-n formol

oameni de cîmp de uită-mă azi sau de stîncă

oameni în comă

mişcători încă

traşi cu invizibile sfori

(de îngeri drogaţi

cu smoc de iarbă la subsuori

angajaţi de Dumnezeu pentru treaba asta murdară)

oameni crizantemi de toamnă

oameni uituci de primăvară

(fie-le ţărîna petalelor uşoară!)

oameni pufoşi ca nişte nori

parfumaţi îmbălsămaţi tămîiaţi

oameni de viaţă oameni nemuritori

oameni…

 

Natură moartă cu oameni şi flori.

 

 

 

 SCRISOARE DE LA MARE

 

Îţi scriu de la Marea Neagră.

 

Eu nu sînt neagră, sînt arămie.

Sufletul meu  lăsat în grija aurarilor

are cea mai frumoasă culoare

împrumutată de la soare

sau mai degrabă furată.

 

(nu te supăra, dragul meu,

că-ţi scriu atît de simplu şi firesc.

Ştii doar că n-am talent literar

că metafora nu e punctul meu forte.

Eu cînd iubesc spun atît: te iubesc.

La mine, for ever e  forever – tu ştii!

Aşa că n-am să te obosesc cu jurăminte,

floricele, sirop sau poezii!)

 

Nu sînt neagră, sînt arămie.

Pielea mea se vrea sărutată

dar arde prea tare

(de prea mult soare?

De la depărtare?).

 

Dac-ar putea cineva să-nţeleagă

prima silabă a nou-născutului,

jalea muntelui, prelinsă-n cîmpie,

răsăritul soarelui din mare,

scintigrama sărutului,

sensul vîntului, miezul pămîntului,

logica schimbării de anotimp,

prima (dar absolut prima!) ninsoare,

omul preistoric, fără dependenţă de timp,

dac-ar studia cineva, la psihologie,

racul, struţul şi prinţul-broscoi,

o, cîte mistere s-ar descifra între noi!

 

Ieri nu te cunoşteam

ieri culoarea arămie mi-era străină

mă impurifica o mare vină

că nu puteam să mă cuprind întreagă –

ieri nu te cunoşteam,

eram neagră.

 

 

-Atunci, de ce eşti singură la mare?

mă-ntreabă, pe note grave, o privighetoare.

Asta da întrebare…

 

Poate vrea să insinueze

că te-am inventat!

Că nu exişti decît în imaginaţia mea

de copil răsfăţat.

Că delirez – de la insolaţie,

de la explozia reactorului nuclear

producător de abise.

Că am nisip şi scoici în buzunar

de la parastasul ăla bizar

de vise promise ucise.

 

-Hai, fie, ia cu tine un vis…

 

Şi totuşi, dac-ar fi să aleg dintr-o mie,

aş vrea să mă nasc

tot fiinţa asta uniform arămie

şi intens visătoare…

 

-Dă-ţi cu cremă, că te-ai ars de tot!

 

Salutări de la mare!

 

 

  

    REVOLTA SIMŢURILOR

 

În această casă

ordinea-i deplină.

Aer nu există,

respirăm lumină.

 

Ne privim cu urechi mari

pîlnii translucide

de prins muzici divine

şi, la nevoie, ţînţari.

Intrăm în antreu

printr-un tablou de Gaugain.

Rîdem cu mîna stîngă,

aruncăm kareninele departe de tren

plîngem lacrima cu nara împarfumată discret

ne strigăm unul pe altul cu-acelaşi nume tandru: Poet.

Covorul verde ca iarba ne e barba de tuns

oiţele din ţarcul ăsta de nepătruns.

Apa din cadă ne ajută la pipăit.

Oul se lasă decojit

şi găina suferă în tăcere

în sfînta şi halucinanta oală cu supă.

Nimic nu te atrage mai mult

decît clipa de după.

În borcanul cu miere

un gîndăcel conservat

(tocmai bun de respirat)

ar vrea să se transforme-n chihlimbar

ca să fie, în cele din urmă, văzut.

Nu mărimea contează,

nu e totu-n zadar

eu nu sînt zidar

să-ntemeiez trăinicii

tu nu eşti poet

să-nsămînţezi poezii

ea nu e mama noastră să ne înveţe

el nu e Nostradamus ca să ne ştie…

Ce lume decolorată prozaică liniară şi gri…

Ba nu! Şi-ntr-un motor există poezie!

Ne-a mai rămas ceva în lumea

prozaică-liniară-şi-gri:

 

un verb (repede, ridicaţi-i un templu!):

 

a simţi.

 

 

 

        PLAGIAT

 

O poezie veche m-a chemat

din caietul vechi din lada veche din podul…

Învăţată – de necrezut! – pe de rost

transfuzie amară

moştenire avară

Ioană d’Arc exilată din ţară…

Eram ce nu era, era ce-am fost?

 

Din şapte-n şapte ani celulele se înnoiesc

(acum pricep de ce e magică cifra 7!).

La fel şi sufletul născător de poezie?

Să vă povestesc:

părul are pere

mama are lapte

stelele vor fi la noapte

de partea mea!

Aşa e şi viaţa:

o pară

o mamă

o stea.

 

Am luat poezia mea veche

de un deceniu (sau două…?)

am vrut sa-i fac o haină nouă

că moda s-a schimbat, deh, între timp…

Dar cînd s-o scot pe scenă,

sub reflectoare –

fu razie mare.

Şi m-au arestat

(cu cătuşe, ţepuşe, aşa, ca la carte)

fiindcă, ziceau, m-am plagiat…

 

 

 

 DUPĂ CE MOARE, IUBIREA

 

 

 

După ce moare, iubirea

devine

un adevăr renegat.

 

Şi nu mai ştii

cine-a învins

cu-adevărat

bărbatul sau femeia

în veşnicul război

(cu minunatele, rarele

lui pacte sublime

pe care le-am făcut şi noi

cîndva, cu secole în urmă mi se pare

pe cînd eram doar două pete indecise

de culoare

uimite una de alta

avide

de a fi complementare).

 

Cine-a învins

nu se mai ştie

în niciun caz sufletul

sărmană hiroşimă pustie

(dar care niciodată n-a uitat)…

E imposibilă strădania

de a rămîne, după războiul iubirii

unul în fiinţa celuilalt.

 

După ce moare, iubirea devine

un adevăr renegat.

 

 

 

              LASĂ

 

Lasă elementele inimii

să se decanteze

lasă cerneala să se usuce

pe caietele cu poezii.

Lasă gîndul sfios să vibreze

lasă-ţi alesul să ştie

că ştii.

Lasă umbra din umbră să vină

şi întreab-o de sănătate.

Lasă-ţi sufletul nou în lumină

într-o ameţitoare libertate

lasă emoţia să explodeze

lasă iarba din iarnă să crească

lasă fiinţa mică

de lîngă tine

invizibilă dar tenace ca o furnică

să te caute, să te găsească.

Lasă-te pe tine spre mine

într-o alipire firească

lasă vîrsta să se uite pe sine

lasă lacrima să spună ce simte

lasă gura să se alinte

şi să-ţi şoptească

într-un decor nebunesc

şi fragil şi statornic şi dulce

cu trandafiri şi cu sînge

două vorbe nătînge:

 

Te iubesc.

 

 

 UN OM SIMPLU

 

Eşti un om simplu – zici

un om binar

de alb şi negru

sau de da şi nu

eşti un om simplu –

zici tu.

 

Dar cînd lumina vine dintr-un unghi

a cărui taină nu ştiu s-o explic

devii un univers neexplorat

tu nu eşti un om simplu –

zic.

 

Şi mai ales în serile de vară

tot aerul îl invadezi, mirat,

împrăştiind atîta jind în mine

că te-aş lua pe şapte vieţi bărbat –

cuvintele n-au auzit de tine

tu eşti un simplu om

complicat.

      

  N-AM MIJLOACE DE APĂRARE

 

N-am mijloace de apărare

în faţa înălţimii tale.

 

Cum pedepseşti invadatorii

cînd nu te aperi, cînd n-ai nici cetate,

şi stai perplex, cu sufletul în vînt,

strivit sub marea ta timiditate?

 

Cum pedepseşti un om necunoscut

pe care-l simţi, şi îl gîndeşti, şi-l creşti

atît de-nalt în universul tău

încît pe tine nu te mai găseşti?

 

Cum pedepseşti zilele lui de luni,

străzile lui pe care păşeşte,

umbra lui uriaşă pe inima ta buimacă,

buimaca ta inimă care-l iubeşte?

 

Şi cum te pedepseşti pe tine?

 

-Ştiu cum!

 

N-am mijloace de apărare

în faţa Înălţimii-tale.

 

 

 

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.