NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIA PAL

Masca

 

un postav verde-nchis

într-o sală cu lumina difuză

trâmbe de fum încolăcite precum cărările tale

desenează pereţii tavanul ochii celor prezenţi

 

sub măşti impasibile

cărţile de joc se aruncă rapid

tăind c-un scâncet scurt tăcerile stranii

 

nu cunoşti nici o regulă

nu-nţelegi nici o carte

figurile îţi ard palmele în jocul impus

pe faţa ta fără mască trec în goană iluziile

 

e rândul tău, nenorocitule, multiplică măştile

şi degetele tremură-a nerăbdare

 

sângele galopează bezmetic

poc! poc! înfloresc venele purpurii

lumina te punctează cu bănuţii de aur

ameninţător se-nvârte totul în jur

 

marea năvăleşte cu-albastrul ei fărâmiţat

într-o altă răcoare

 

pe faţa ta se ţese rapid o mască de-opal

cartea ţi se smulge din mână

bufnind c-un zgomot surd pe postav

 

 

Nu-i de mirare

 

nu-ţi mai este dor de tine

nici caprifoiului ce te-nlănţuia-n parfumul de seară

nici cuvintelor ce-ţi ofereau cu dezinvoltură efemerul

şi-nţelesurile lor de otravă

 

pulberea luminii îţi încolţeşte pe pleoape

toate măştile-au fost fără fast şi migală schimbate

 

nu-i de mirare că pe câmpuri iarba se-nalţă spre coase

tristeţea se sprijină-n cârje aşteptându-l cu răbdare pe Mag

şi cărţile sfinte stau deschise la versete cu şase

 

imaginaţia sapă cu puteri îndoite caverne

plantează migdali cu argintul în floare

suspendă totul de-un fir

între iarnă şi ceasornicul ce-ademeneşte cu roua de somn

cu răcoare

 

 

 

Sanctuare de ceaţă

 

orizontul îşi trimite himerele să te-ntâmpine

nici un cântat de cocoşi în sanctuarele ceţii

 

cad vuiete cu nuanţe nelămurite

peste chipurile trase sub măşti

 

scarabeii mărşăluiesc spre necunoscut

insomnia prinde rădăcini

prin creier se perindă zilele negre

cu rodul bogat

 

întunericul îşi răsuceşte cheile toate

 

în jur s-a făcut dintr-o dată târziu

 

se-aude moartea cum seceră-n lan

 

                     (Din volumul Măşti de opal, 2006)

 

 

 

Cu miresme de fân

 

o dimineaţă fără culori

în care tremură zâmbete

 

îţi cureţi rugăciunea de seminţele sterpe

o împrăştii uşor peste pietre

cum umbra celui ce vorbeşte şi-acum

cu feluritele păsări

 

corbi solitari îşi fac plecăciunea

în faţa prelungă a mării

 

lângă ape

somnolează duhuri de sticlă

în vitralii se veştejeşte somnul

cu miresme de fân

 

pe străduţe în pantă peste arbori gălbui

durerea se cerne ca stropii de ploaie

 

 

 

Geneză

 

la capătul acestui dig

s-au înecat îngerii bulucindu-se

mai pot fi zăriţi şi-acum plutind peste valuri

 

cu-o pană desprinsă din aripa lor

scrii în fiecare seară câte-un poem

pe chiuveta din bucătărie

pe colţul mesei printre firimituri

 

râuri de cerneală fremătând

asemenea valurilor de la capătul digului

izbesc în ochii cuvintelor

 

 

 

Ştiu

 

ştiu o fereastră cu ochi lângă ochi

în care tu şi păianjenii împliniţi ţesătura nesomnului

 

ştiu un trup unde se dezlănţuie haotic pădurea

în cuiburi cu pene de înger cloceşte zgripţorul

 

ştiu un gând care se sinucide mereu

cuvintele poartă măşti înserează oraşe

îşi rad cu lama rugina din tâmple

 

ştiu nişte vitralii unde îngenunchează speranţa

umbrele intră târându-şi catifeaua tăcerii

o casă unde lumina putrezeşte pe prag

„o durere prin care intră păsările-n biserici”

se lovesc cu putere şi cântă şi cântă

 

spune-mi, copilărie,

ce mai ştii despre cartea ta de poveşti

fără păsări

 

 

         (Din volumul Dincolo, 2005)

 

 

Se ascut de tăceri

 

vântul nu-i mai neliniştit

decât poezia aceasta în zdrenţe

păşind cu sfială pe străzi

alături de poetul bolnav

 

se-aud tăişurile săbiilor

cum se ascut prelung de tăceri

 

apele din munţii înzăpeziţi

n-au undele mai reci şi mai repezi

decât ale spaimelor

trecându-i pe şira spinării

 

doar buzele lunii sunt mai palide

când îi sărută fruntea arzândă

şi-i apropie cu pietate

frunzele

 

 

 

 

Plecat în vacanţă

 

vecinii coboară jaluzelele peste ploaie

câinii latră într-o limbă moartă

 

probezi din nou hainele din dulapuri

sunt totuşi prea mari

poate ţi s-au micşorat insomniile

poate pe străzi felinarele

 

în copacul din faţa casei

exersează de zor o altă ciocănitoare

 

în faţa acestor evidenţe

pleci capul ridici gulerul cât mai sus

şi nu mai priveşti în oglinzi

 

 

 

Tablou expresionist

 

moartea se plimbă în pielea goală prin piaţă

face cu mâna trecătorilor

inspectează plasele pline

şopteşte cuvinte deşucheate-n urechea poeţilor

pozează pictorilor expresionişti

târându-şi coasa tocită pe caldarâmul fierbinte

pe trotuarul cu lacrimi de smoală

 

când se plictiseşte dansează pe sârme

privind circul de sus

face cu ochiul ţigăncii zbârcite

ce-şi exploatează abilă ghiocul

îşi alege cel mai diform cerşetor

şi-l premiază pentru merite deosebite

în tagma de lux a profitorilor

 

ţie-ţi umple plasa cu hapuri

să le-nghiţi în funcţie de mărimi de culori

pentru infarct pentru dureri de cap sau de dinţi

pentru noaptea ce nu-ţi mai iese din casă

ţinându-ţi de foame de frig de urât

 

 

               (Din volumul Ore de umbră, 2004)

 

 

 

Haitele îi alungă şi-i cheamă

 

deasupra mării

un cântec prelung

încărcat de ninsori

 

surâsurile înecaţilor pluteau

precum stolurile de fluturi fără nici o destinaţie

 

din barurile unui oraş scufundat

se desprindeau marinarii cu privirile răvăşite

ca după-amiaza aceasta de sunetul unui flaut

 

haitele mării îi alungă şi-i cheamă

îi alungă şi-i cheamă

invadându-le somnul cu perle cu alge

cu ţipătul unor păsări de noapte

 

 

 

Nimeni nu va şti

 

din colibele vracilor

se revărsau fluvii livide

 

maimuţele rostogoleau fructe metalice

la picioarele zeilor

 

pana scribului

era roasă de molii

 

nimeni nu va mai putea şti

câte colivii de argint avea palatul

în care cântă oarbe privighetorile

sângelui tău fulgerat

 

 

 

 

Destinul scrie pe frunte

 

pe zidurile catedralelor îndepărtate

urme adânci de suliţe

ochii desfiguraţi ai sfinţilor privind

peste mulţimea încremenită

precum soldaţii

pe câmpurile de la Waterloo

 

îngerii jucau zaruri în norii apusului

aruncând la ţintă

prevestirile lor

 

vocile zglobii te-ajungeau din urmă

le simţeai pe obraz prospeţimea

îţi tăiau răsuflarea

 

destinul scria pe fruntea ta

hohotind

regulile bătăliei pierdute din nou

 

 

                   (Din volumul 50 de poeme, 2002)

 

 

 

Trupul altei nopţi

 

fulgerată de cântece

înserarea îşi descheie armura

lacomă se repede peste oraş

cu-ntinse mantii de lilieci

 

străzile poartă somnul spre case

bâjbâie felinarele după cei rătăciţi

 

lungi şi reci

se vânzolesc îndoielile precum şerpii

 

în calea ta înfloreşte trupul altei nopţi

 

surprinşi arborii se cutremură

când îţi sprijini povara de trunchiuri

 

palid cu vocea pierdută

culegi monedele aruncate de cerşetori

să-ţi plăteşti un loc

în liniştitorul hotel dintre frunze

 

 

O umbră piezişă

 

se caţără toamna pe gard

priveşte-n ograda cu iarbă

ce tremură sub frunzele ude

 

păsările ştiu totul despre noi

 

streşinile acoperă frigul

fără tânguiri fără vaiete

tăcerea palidă aşteaptă-n odăi

şi rupe cu-o mână descărnată petale

 

profilată pe cer o umbră piezişă

 

ochii tăi nu mai plivesc nu mai seamănă

surplusul de zile e dat la o parte

 

încolţesc rugăciunile

 

timpul lor e absent

 

 

 

 

O ploaie

 

stele se strecoară cu paşi de pisică

printre crabi adormiţi

corăbii plutesc în derivă

valurile se zbat inutil

 

prin mările tale

o ploaie albastră de pescăruşi

 

 

 

Lângă ape

 

toamna cenuşie creşte bube pe flori

 

singuraticii respiră mai greu

sub munţii decoloraţi de hârtii

 

pe scările catedralei spumegă

un râu de uitări

 

vântul îţi smulge din mână penelul

şi desenează-n locul tău un miel alb

lângă neştiutele ape

 

 

Sub tălpi

 

punţile corăbiilor sunt măturate de vânt

se grăbeşte marea întunecată

peste sticlele aruncate de marinari

 

nesfârşit e ţinutul orbilor

 

tăcerea îşi măreşte regatul trufia

şi-ţi presară cristale-ascuţite sub tălpile goale

 

 

Însoţeşte umbrele

 

precum şerpii de ape

unduie draperiile grele-n ferestre

dispreţuind neliniştea chipului tău

 

de pe ulciorul din colţ

surâsul florilor de câmp însoţeşte umbrele

 

prietenul din copilărie

doarme în transparenţa lăsată de-oglinzi

 

lumânările se topesc uşor peste mâini

şi-un fior trece printre foile albe

 

 

 

Nevăzut

 

de-atâtea ploi timpul e putred

se rostogoleşte gâlgâind ca un râu furios

peste rupte şubrede poduri

 

plescăie marea mulţumită pe stânci

valurile-şi scutură iedera

 

lacomi

copacii muşcă din fantastice umbre

 

nevăzut

cu pelerina mâncată de molii pe umeri

te surpi peste noaptea ce se dilată malefic

 

 

 

 

Cenuşa din ape

 

cenuşa din ape vuieşte-n auz

 

norii îşi modelează noile chipuri

sub mângâierea aspră purtată de vânt

pe frunze o chiciură groasă

ascunde spusele însăilate de melci

 

din ochi curge în valuri tristeţea

 

peste pustiii pereţi

goliciunea ta e mai evidentă

 

tulbură liniştea din ferestre

din pătratul pictat migălos de gheaţă

unde flutură surâsul

scuturat de pe boltă de iscoditoarele stele

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.