NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARY DECA

Stigmata 1

(Pasărea măiastră)

Pasăre măiastră a gândului meu,

Pasăre măiastră a visului meu.

De o vreme tot aştept

Din somn să mă deştept.

Pe aripi de vânt să pot

De braţ să te cuprind,

Spre alte lumi să-nnot

Din zbor să te ating.

Să simt cum cu-n sărut

Tu mă atingi în tâmplă,

Să râd,să plâng,să cânt

Şi să te-ntind pe-o stâncă.

Un val să te atingă

Şi să te-ntindă toată.

Vino iubita mea,

Tu către cer mă poartă.

Din casa de pe mal

Să facă vântul mână de nisip

Şi înecat de val

Să piară fără chip.

Şi din nisipul înecat

Să iasă dar argintul,

Să-ţi fac o casă şi-un palat,

Să te cunun cu visul.

Revino,tăcută rămâi

Şi-ntinde către mine,

O vrajă ce trecută nu-i

Prin rană de iubire.

Presară peste somnul meu

Culoarea ta albastră,

Desprinde vis din somnu-mi greu

Şi fă din val fereastră.

Apleacă-te spre mine când

Vântul fruntea-mi bate,

Iubito,eu sunt cel ce sunt

Ce-ţi prinde braţu-n noapte.

Şi din tăcere să desprinzi

Tu glasul tău frumoaso

Şi pentru mine să te-aprinzi,

Vorbeşte-mi preţioaso!

_Lumina coboară încet

Pe unduiri de val

Iar vântul bate lent

Oprindu-se la mal.

Din zboru-mi valul mă lovi,

El ţi-a simţit dorinţa,

Oare din n-a putea iubi

Se naşte nefiinţa?

Ce nefiinţă e nu are cum

Să simtă că se naşte,

De eu mă nasc acum

Mă nasc spre a te naşte.

Şi iată noaptea vine.

Din lună se revarsă,

Lumină argintie

Ce-ţi scânteie în faţă.

Tu de sub ochiul ce închis l-arăţi

Priveşte către mine,

Cuprinde-mă de braţ de poţi

Şi stinge-mă-n iubire.

Căci sunt lumină ce răsar

Din vis,întruchipată

Într-o fecioară care nu-n zadar

Îţi fur o noapte toată.

Mi-e gândul plin de dor

Şi inima mi-e plină,

De s-ar putea să mor

Tu vino şi m-alină;

Căci te iubesc pe tine

Ce-ţi văd în ochi săgeata

Ce-nfige în iubire,

Un dor ce-l are gloata.

Şi dor din gloată se desprinse

Şi rupse-n trei săgeata,

Iar Tatăl către mine mâna-ntinse

Şi îmi deschise poarta.

Şi El din vânt întruchipă

O aripă albastră,

Şi din senin o-nfiripă

Şi o numi măiastră.

Şi coborându-mă încet

Deasupra mânei sfinte,

Făcu din mine univers

Şi rămăsei fierbinte.

Şi prin căldură mă rotii,

Mă-nvălui aripa,

Căci tot din Tatăl mă nascui

Să mă strecor ca clipa.

Şi iată pasăre măiastră

Eu sunt şi vin la tine drept,

Iveşte-ţi capul în fereastră

Din val făcută căci te-aştept.

Sunt lumea ta de dincolo de vis,

Întinde-mă pe stâncă,

Şi fă din stâncă ametist

Să ţi-l strecor sub tâmplă.

Şi ori de câte ori ţi-e dor

Şi simţi în lacrimi gloata,

Gândeşte-te că şi de-ar fi să mor

Tot m-ar renaşte Tata.

Eu sunt o blândă adiere

Ce scaldă trupul tău,

Tot eu pătrund în tine

Şi-aş vrea pentru mereu.

Şi cum într-o zi nu s-a făcut

O lume-ntreagă,

Nici azi nu s-a putut

Să vin la tine toată.

Cum bate vântu-n patru părţi

Din toate te cuprind,

Deschide-voi spre tine tot atâtea porţi

Prin toate să te-ating.

Să vin puţin câte puţin

Din fiecare parte,

Să unesc paşi ca dans pe ring

S-alunece departe.

Şi dintr-o zare de-ntuneric

Să prind în palmă vântul,

Să fac din toate trai feeric

Ce ţi-l visează gândul.

Pe întuneric să-l strecor

Prin raze de arginturi,

Ca prin lumini să vin uşor

În ale tale gânduri.

Şi iată val m-atinge

Şi mă întinde toată,

Întinde braţul de mă prinde

Căci voi pleca îndată.

_Crăiasa mea,mireasă

Fii-mi pasăre albastră.

Rămâi cu mine,fii iubire

Şi fii a mea menire.

Să mă desprind de tine zici?

Cum crezi tu c-asta-mi place

Când eu te simt aici

Unde iubirea-mi zace?

La braţ eu drumul să îţi dau?

Tu să te pierzi în noapte?

Să mă laşi singur sau,

Mă iei cu tine poate?

Acum îmi zici ca să te prind de braţ

Şi-acum mă dai deoparte?

Eu vreau cu tine să mă-nalţ

Spre viaţa fără moarte!

Ascultă-mă măcar acum

Odată-n viaţă.

Nu mă judeca precum

M-arăt la faţă!

_Iubitule te-ascult

Şi bine te-ţeleg,

Eu când revin la tine,

Promit să nu mai plec.

Tu eşti alesul meu

Ce răsărita-i mândru

În inima-mi ce-ţi poartă

Nemărginitul dor.

_Mai simţi că e nevoie

Să-ţi spun ceea ce ştii;

Că te iubesc şi fără tine

Eu aş putea muri?

Tu ştii că fără tine

E viaţa mea în urmă

Şi că în lipsa-ţi, rece

Sunt eu lovit de brumă!

Sămânţa dragostei în lumea-ntreagă

Din veacuri este vie.

În suflet vine,pleacă

Şi ea mereu ne-nvie.

Şi eu prin ea trăiesc

Din astă zi-nainte

Şi lumii îi vestesc

Că iată;sunt fierbinte!

Tu ai sădit în mine

Sămânţă ce răsare

Puţin câte puţin

Pân’când se face mare.

Dar de-ai venit ca să-mi arăţi

A cale dreaptă,

De ce a brumă rece tu suporţi?

Tu spre lumini o-ndreaptă!

Şi sparge-odată valul cel

Ce spre-nălţimi te poartă,

Desprinde-te de el

Căci prea te-arată moartă.

Rămâi pe vânt cum Tatăl te născu

Şi sparge valu-n două,

Şi fii cum Tatăl tău putu

Să te arate nouă.

Căci prin lumină,tu,din cer,

Eşti pasăre măiastră,

Vin de-nfăşoară visul meu

În culoarea ta albastră.

Ca valul mării cel mai blând

Să mă loveşti în tâmplă

Şi de pe buze tot mai sfânt

Cuvinte dulci să-ţi curgă.

Şi lasă-ţi mâna-n mâna mea

Sărută-mi ametistul,

Căci l-am făcut din stânca ta

Să te cunun cu visul.

Mai e acum nevoie

Să-ţi spun că te iubesc?

Să-ţi spun că fără tine

Eu nu pot trăiesc?

De ce-ai venit dacă iar pleci?

De ce iubire nu-nţelegi?

Mi-e dor de tine şi mereu

Te vreau în gândul meu.

Te văd un geniu din trecut

Iubito sfântă,

Aşa te văd,ca pe-un avut

Pe cale să se ducă.

_Un geniu nu se naşte sfânt

Şi nici un sfânt nu-i geniu.

Om este tot ce-i pe pământ

Şi unul singur Domnul.

Doar El e geniu,El e sfânt.

Cu El e nemurirea,

Prin El e viaţa pe pământ

Şi El este iubirea!!!

Tu zici că geniu sunt.

Tot tu mă numeşti sfântă.

Şi tu prin Tatăl poţi fi sfânt

Căci duci o luptă cruntă.

_Nu pot să fiu ceea ce nu sunt.

Sunt omul cu păcate.

Eu nu sunt geniu şi nici sfânt

Dar,vreau să mă renasc din moarte.

De ce eu sufăr, nu-nţeleg.

De ce mă laşi durerii?

De ce-mi iei sufletul şi nu întreg

Mă laşi în urma vremii?

_Tu eşti ales să suferi azi

În lupta cu speranţa

Dar,prin dorinţa-n care arzi,

Tu vei câştiga viaţa.

Eu am venit să te ascult,

Fruntea sa-ţi sărut.

Am văzut să te văd

În ăst iubit norod.

Sortit îmi eşti mie

Şi sortită eu ţie.

Iubeşte-mă-n tăcere

Şi uită de durere.

_De unde tu-mi apari

Eu văd mereu în noapte

Şi văd cum iar răsari

Mereu din de departe.

Tu spui că sunt ales

Ca-n astă zi să sufăr,

Dar oare la cules

O fi ciulinul nufăr?

Să fie suferinţa

Un lacăt pe o poartă

Să poată ca credinţa

Din om ca să o scoată?

O,las’să sufăr cât o fi

În astă viaţă toată

Căci,tot în veci te voi iubi

Frumoasa mea măiastră!

Ce-mi trebui mie nuferi?

Ca să mi-i prind în tâmple?

Să stau fără de tine

Şi dorul să mă umple?

Să-mi fac din ei un laur

De coroană papală?

Să fiu precum tezaur

Pierdut odinioară?

Să rătăcesc zadarnic printre veacuri

Singur în astă lume?

Şi printr-un praf în teancuri

Să scalde-al meu renume?

Să fiu o mână de-ntuneric

De-o singură culoare?

Să fiu fără de tine

Ceva care mă doare?

_Să-ţi pândească prostia mintea vrei

Precum lupul stâna?

Tu vrei să samene ciulini

Şi să răsară luna?

Tu vrei să fie luna

O umbră pe o baltă?

Să fii precum minciuna

Pe o lumină pată?

_Samănă tu câte flori vei vrea

Căci tot ciulini răsare

Căci,aşa e făcută dragostea,

Căluş în gură n-are!

_Când inima spre rele-ţi e

Flori n-are să răsară,

Când nufărul iubire e

Ea nu-ţi va fi povară.

Că n-are dragostea căluş,

Tu taci căci scară este

Pentru urcuş şi coborâş

Şi-s chei pentru orice poveste!

Iasă ciulinii câţi or vrea,

E loc şi pentru floare.

Curând cu toţi vor dispărea

Dar floarea moarte n-are!

Cât sapă omul în adânc

Tot întuneric pare

Dară în suflet rând pe rând

Luminile răsare!

Şi din lumini eu mă-nfirip

În pasăre albastră

Şi când la Tatăl mă ridic,

Iubire sunt,măiastră.

Şi când spre tine am pornit

Născută-s din lumină,

Tu m-ai chemat,eu am venit

Şi fără nicio vină!

Şi eu văzui lumina cea

Ce te-mbrăcă pe tine

Căci,Tatăl este Mama Mea

Şi haina de pe mine!………

Dar iată zorii vin acum,

Eu trebui ca să plec.

Tu să rămâi pe-acelaşi drum

Când peste tine trec.

Şi voi veni,voi reveni

De dragul tău,de dor,

Inima bate-n pieptul meu

Şi pentru-al tău amor.

Bătea-va ea mereu,mereu

Bătea-va ne-ncetat.

Iubite-va mereu,mereu

Şi cu adevărat.

Şi când iar seara s-o lăsa

Tu vino de mă cheamă,

Căci am stigmată-n palma mea

Ce-n tine nu e rană.

Şi să m-aştepţi tu chip frumos

Făcut precum e Tatăl,

Căci n-am să vin făr-de folos.

Lumina răul arză-l.

Şi nici în somn adânc

Să nu-mi aştepţi venirea,

Căci nu din vis adulmecând

Se naşte nemurirea.

Trezit din vis tu când vei fi

Învaţă de trăieşte,

Căci eşti un om ce poţi iubi

Pe Cel ce te iubeşte.

_Am să te aştept cum de atâtea ori

Te-am aşteptat în viaţă,

Căci vreau să văd cum te cobori

Din noapte-n dimineaţă.

Căci nu-i întuneric jos

Şi nici în moarte noapte,

În tot lumină e de stors.

Măcar un pic se poate.

Şi lumea-ntreagă e a mea

Căci lumii îi e dată

Şi eu sunt din lumea cea

Făcută e de Tată.

Şi eu cunosc pe-acest pământ

Puţin din astă lume

Şi sunt ceea ce sunt;

Un om şi am un nume.

Tot din iubire sunt făcut,

La tot caut răspunsul

Ce-n astă lume e născut

Să-nlăture apusul.

_Voi sunteţi convinşi că cunoaşteţi lumea

Când lumea nu-i a voastră?

Şi vă pierde-ţi cu firea

Când nu e treaba voastră?

Căci dacă Tatăl se coboară

Pe o dună de nisip,

Tot pământul se sfărâmă

Că-i sub talpa Lui prea mic.

De sub tălpi răsare luna

Şi se-aprinde-n patru zări

Iar în braţe ţine lumea

Şi în frunte mai mulţi sori!

Pentru ce căutaţi răspuns

Când voi sunteţi răspunsul?

Şi pentru ce cătaţi apus

Când voi sunteţi apusul?

Şi pentru ce din neştiinţă

Voi nu vedeţi lumina?

Care prin credinţă

Ea vă dărâmă vina.

Şi pentru ce cătaţi un nod?

Să vă-nnoade o papură?

Când lumea toată-i pe un pod

Ce-ntre doi poli se clatină.

Pentru ce nu bateţi un ţăruş

De fiecare parte?

Să faceţi partea din apus

Cu răsăritul frate.

Am să vă rup în două podul

Şi-am să leg par de par

Şi-am să unesc polii cu nodul

Din tot ca să apar.

Şi de sub pod am să înalţ

O stâncă să vă prindă,

Cu rădăcini am să vă-ncalţ

Ca-n viaţă să vă ţină.

_Mă sperii când te-aud vorbind.

Cum poţi pe toţi ai prinde?

Pe toţi îi văd venind.

Ce braţ e de-i cuprinde?

_Eu sunt,iubirea chip frumos.

Eu sunt iubirea,Eu-

Un nufăr preţios

Şi-oi fi în pieptul tău.

Eu chip frumos venită sunt

Să te unesc cu Mine,

Să-ţi dăruiesc din Mine când

Îmi măsori braţul bine.

Tu eşti al Meu,tu eşti ales.

Eşti glasul Meu ce strigă des

Ca să uniţi o datină

Ce-ntre doi poli se clatină.

Să fie o datină creştină,

Să-nalţe o aripă divină

Şi să se-ntindă peste mări şi ţări,

Să vă unească între patru zări.

Şi dintr-o baltă seacă

Voi face-o mare moartă,

Să o strivesc de stâncă

Şi să o-nec pe toată.

Să înalţ pod nou până la nori,

Să fac un loc la cruce,

Să transpiraţi cu toţii-n pori

Când va veni Il Luce!

Şi-nvăluindu-mă cu El

Voi străluci pe stâncă.

De jos v-adun cu Cel

Ce din dureri v-alungă.

Mult a fost,puţin a mai rămas

Să mă ridic,să plec

Să te las fără glas

Când peste tine trec.

Deşi la revedere-ţi spun,

Îmi e dor de tine de pe-acum.

Şi tot prin unduiri de val

Mă-ndepărtez de mal.

Şi tot pe val Eu Mă ridic

Să zbor spre altă lume;

Să fac din mare mic

Dar care s-aibă nume.

Aşteaptă-mă în ceas târziu

C-am să revin la tine.

Prin sângele meu viu,

Am să te iau cu mine.

_Să te aştept.Să te aştept?

Să te accept!

De aşteptat te-am aşteptat,

De acceptat,te-am acceptat?

Plecat-ai iarăşi tu acum

Dragostea mea eternă,

Cântând prin florile din ram

O dragoste eternă.

Rămas acum eu singur

Te port cu mine-n gând

Iar tu,printre nuferi stând

Eşti aplecată blând;

Dintre ei să scoţi

Ăl ghimpe ce în palmă,

De veacuri tu îl porţi

Şi-n inimă-l ai rană.

Şi dintr-un ghimpe semănat

Tu faci să iasă nufăr.

O!Lasă-mi capul aplecat

Cu tine ca să sufăr;

Să fie suferinţa

Pe o pată lumină,

Să poată ca credinţa

În veci ca să ne vină!

Şti-a-vom noi vreodată

Ce-nseamnă o inimă alintată?

Şti-a-vom noi vreodată

Ce-i o iubire-adevărată?

E târziu din nou s-adorm

Când ştiu ce-nseamnă viaţa;

Când ştiu că dintr-un somn în somn

Mi se termină aţa.

Când iată ziua a venit

Şi-n asfinţit se-nchide,

Deschide ochiu-mi adormit

Ce spre iubire tinde.

Deşi el pare că deschis

Veghează în credinţă,

Spre multe-n lume e închis

Prin neputinţă.

Deşi el pare adormit

Veghează cu credinţă,

Pe un drum nemărginit

Topindu-se-n căinţă.

Şi iar adorm şi iar încep

Să strig cu ardoare în piept,

Pe aceea ce-o iubesc

Şi vreau s-o regăsesc.

_Pasăre măiastră vin

Îară de m-alină,

Iar mi-e gândul plin

De Tine,divină!

Ce tot călătoreşti?

Vin’ ,din zbor te-apleacă.

Pasăre,iubeşti!

Ce tot eşti pribeagă?

Seara se lasă

Peste munţi şi văi,

Revino te rog dragă

Să fim doar noi doi.

_Venită-s eu la tine

O,chip frumos ce crezi în mine!

Vorbeşte,ştiu să te ascult,

Să te iubesc şi să îţi cânt;

Iubirea,căci iubirea sunt

Să-ţi potolesc durerea, când

De căinţă gând ţi-e plin

Vin ca chinul să-ţi alin.

Rămas cu bine chip frumos

Te-am regăsit cu bine,

Ai rămas acelaşi ce în vis

M-ai regăsit pe mine.

_Venită eşti cum bine ştii

Ca să revii la mine.

Rămâi,cu gloata fii

Prin inimile pline.

Vin’te coboară peste fruntea mea,

Sărută-mă pe tâmplă,

Am să-nnod roua-n calea Ta,

La suflet să ajungă.

Să fie picur de argint

Din suflet revărsat.

Nodul de Tine să-l ating

Căci eşti făr’de păcat.

_O!Visător popor

Ce-n gură-ţi plouă;

N-ai cum să faci tu nod

Din firele de rouă!

Cum roua-n dimineaţă

Se scurge pe petale,

Aşa eşti tu,în ceaţă,

Când spui cuvinte goale.

Nu-nnoadă roua două mâini

Făcute din ţărână

Cum nu există două lumi

Sub o singură lună.

Tu eşti ca un păcat

Ce mă străpunge-n coastă,

Mai lasă-ţi capul aplecat

Căci eşti ţărână-ntoarsă.

Te scurgi încet spre infinit

Unde te faci ţărână

Şi vorbeşti mult,la nesfârşit

Şi vorba ta-i minciună.

În urma ta însă,

Roua se strecoară

Şi din ţărână plânsă,

Tot scaldă o petală.

Tu eşti pumn de ţărână

Ce-Mi verşi amar pe umeri

Şi fără nicio noimă

Cuvintele le numeri.

Nu-ţi trebui ţie laur!

Nu coroană papală!

Căci tu eşti un tezaur

Pe fruntea Mea,tiară!

Tu din ţărână eşti făcut

Ci nu din piatră seacă.

O!Cât vrei să mai vorbesc de mult?

Cuvintele te-neacă;

Căci în potop pe fruntea ta

Toate se revarsă.

Rămâi cum eşti-ţărâna Mea

Să poată să renască.

Au mai contează strop de praf

Pe tine că se pune?

Eu am să scutur raft de raft

Şi am să-ţi dau un nume.

Şi dintr-o mănâ de-ntuneric

Am să fac iar ţărână

Şi dintr-un pumn Eu am să storc,

O eră de lumină.

Şi dintr-o eră de-adevăr

Se va renaşte veacul

Iar din plantaţie de măr,

Am să redau lumii leacul.

Şi dintr-un pom cu rod necunoscut

Să răsădesc răsadul,

Să-nlocuiesc popor pierdut

Să fac din piatră altul.

Şi te aleg piatră să fii

Să te sfărâm de mal,

Să fac din tine glii

Să le ridic pe val.

Pe o aripă să vă prind

Ca să vă-nalţ la Tata

Şi cu iubire să v-ating,

Să vă renască soarta!!

_Ce bine ştii Tu ca să cânţi

Şi cât de calmă Tu asculţi!

Frumos cânţi Tu ca pasărea-n ram

Iubirea ce-mi porţi an de an.

Nu pot să fac din rouă nod

Dar,prind în palmă luna

Şi de pe frunte am să-i deznod

Şi am să-i fur cununa.

Şi am s-o pun pe fruntea Ta de vis

Şi-am s-o transform în soare;

Să fii lumină de nestins

Pe o iubire mare.

Rămâi cu mine Tu când dorm

Şi iartă-mă de toate

Şi lasă-mă în acest vis

Căci,nu cunoaşte moarte.

Căci,lumea-ntreagă e a mea

Dacă eu sunt pământul

Iar de mă strângi in palma Ta,

Eu voi pieri ca gândul.

Cum de zici că sunt nimic

Când lumea asta toată

Eu pot ca să o ţin

Atât cât e de lată?

_O!Visător popor ce dori

Şi-ţi plouă-n gură,

N-ai cum să faci tu sori

Din firele de lună!

Căci lumea-ntreagă e a Mea

Şi Eu sunt Universul,

Eu lume sunt lumina ta

Care-ţi cunoaşte mersul.

Mi-e dor de braţ să te cuprind

Şi să te strâng în braţe

Şi răul tot să îl înving

Din inimile hoaţe!!

_Şi eu simt în mine dor,

Un dor de-a te avea.

Nu mă lăsa să mor!

Tu ia-mi povara grea.

Căci iată eşti lumina mea,

Tu fă din mine laur

Şi-ncununează fruntea Ta,

Să fiu şi eu tezaur.

De disperare vreau să scap.

Adânc în piept eu să tot sap,

Să umplu inima cu Tine

Ca să te simt în veci iubire.

Au nu-ţi-e frig când îmi e frig?

Au nu auzi cum că te strig?

Oare-ţi e cald când jos priveşti

Şi de necaz ochii-ţi izbeşti?

_Mereu mi-e cald,mereu mi-e frig,

Dară dorindu-vă,Eu tot înving

Şi mă-ncălzesc apoi cu voi

Căci vreau,mereu să vă văd doi.

Şi plec acum deşi rămân.

Vorbesc corect când astfel spun

Şi iar la Tatăl Mă ridic

Şi pentru voi Mă-nchin când zic:

”Mă-nalţ la Tine Tatăl Meu,

Tu ia-ţi lumea întreagă

Şi dintr-o mână de-ntuneric,

Tu o renaşte toată.

Căci am făcut din stâncă univers,

L-am scăldat în lumină

Şi din iubire-am făcut viers,

De pasăre divină!”

Tu,azi ţi-ai regăsit iubirea

Când Eu te-am regăsit.

Păstrează-te cu firea

Că-n tine-a răsărit.

Am semănat în tine

Picuri mici din Mine.

Ei au încolţit şi au răsărit,

Tu te-ai înmulţit.

Iubind,iubire eşti.

Iubind,tu Mă primeşti

Şi de-am rămas,cu tine sunt.

Nu voi seca nicicând.

Chip frumos al Meu,

Mereu te voi iubi.

Eşti mireasa Mea

Şi-n veci vom dăinui.

Deschide ochii tăi închişi,

Revino-n dimineaţă,

Lângă iubita ta

Rămâi,cu mintea trează.

Eu sunt iubirea,M-ai dorit.

Ai vrut iubirea,M-ai primit.

Şi acum când poarta mi-ai deschis,

Priveşte-mă că nu sunt vis.

_Revino visul meu cel drag.

Nu mă lăsa singur în prag!

Să mă trezesc în prag de zori,

Tu lângă mine să cobori.

”O poartă iată se deschise

Şi se desprinse dintre vise,

O prea frumoasă fetişcană

Ce se asemăna c-o cosânzeană.

Să fie oare lumea nouă

Ce-a-mpărţit-o Domnu-n două?

Şi dintr-o parte-n cealaltă

Sub talpă a unit-o toată?

Raza ta lumină blândă

Ce din pasăre cobori,

Veşnic sta-vei tu la pândă

Fără aripi să mai zbori.

Iată-ntreabă chipul nou

Care din pământ răsare: ”

_Ce-ai visat?Care ecou

Te-a adus din depărtare?

_Eu visai o pasăre

De culoare-albastră

Şi văzui refacere

Din mână măiastră.

Iubire,iubire!Pasăre măiastră!

Ea este iubirea-Pasărea măiastră.

Aripi de lumină şi voce divină,

În rană stigmată cu iubire plină.

O prinse de mijloc şi-ncet

O sărută pe pleoape

Iar ea deschise ochii drept

Şi-l întrebă în şoapte:

_Ce vis frumos te-a sărutat

De mă săruţi pe ploape?

Ce mână-n vis te-a mângâiat

De renăscuşi din noapte?

_Tu ştii de ce am renăscut

Căci ţi-e lumină faţa.

Iubito,omu-i refăcut

Ca să lungească aţa.

Nimic din lume nu doresc

Decât iubirea ta

Şi tot în lume ce iubesc

Este lumina mea!

”Şi-o prinse de mijloc şi-ncet

O sărută pe frunte

Şi un pământ întreg

Îi ieşi de pe buze. ”

_Ce ochi frumoşi şi limpede privire

Ai tu frumoasa mea Ionă,

O!Cât de mult te iubesc eu pe tine

Prea frumoasa mea Madonă!

”În clipa asta strecurată

Din timp in lumea nouă,

Pe cer plutea o aripă albastră

Şi îi uda cu rouă.

Cu raza lunii împletea

Cununile de nuferi,

Pe fruntea lumii strălucea

O salbă din arginturi.

Un fir de soare inoda

La un capăt de scară,

Iar pe o treaptă de rubin

Cel sfânt încet coboară.

Şi-i cade pasărea-n genunchi

Şi îi sărută mâna,

Şi-i face din popor mănunchi

Care atinge luna

Cu ochii-n jos spre cei treziţi

Ea glasul şi-L coboară,

Şi zice lin spre cei iubiţi: ”

_Ridică-i Tată iară!

”Şi îi atinge rând pe rând

Pe fruntea aplecată,

Cu ochii-n dragoste scăldând

Îi strânge laolaltă

Şi dintr-o gură de-adevăr

Înalţă o rugăciune

Şi dintr-un sâmbure de măr,

Înalţă o minune: ”

_Mă-nalţ la Tine Tatăl Meu,

Tu ia-ţi lumea întreagă,

Căci dintr-o mână de-ntuneric

E renăscută toată;

Căci am făcut din stâncă univers,

L-am scăldat în lumină

Şi din iubire-am făcut viers

De pasăre divină!

Coboară de pe scara ce-am făcut

Cu rana Mea din palmă,

Atinge salba de argint

Şi-nchide-o-n rană!

”Iată Tatăl lin coboară

Către Acela Prea Iubit

Şi cu mâna sa uşoară

Îl atinge fericit.

Ea întinse aripi large

Şi cu Tatăl se uni

Şi privind spre lume-ncoace

Ea prin Tatăl Său vorbi”:

_Iată sunt lumina lumii

Şi la Tine Mă ridic,

Ia-Mă Tată din ţărână

Cu poporul ăsta mic!

”Iată Tatăl ţine-n palmă

Pe Acela Prea Iubit,

Cu cealaltă-L înconjoară

Şi-L ridică fericit.

Din a mână de-ntuneric

Din nisipul înecat,

S-a-nalţat în val ţărâna

Şi-o stâncă s-a ridicat.

Şi din stânca ridicată

Din abisu-ntunecat,

S-a aprins la mal lumina

Şi-un popor a înălţat.

Iară tu lumină nouă

Ce din Tatăl te desprinzi,

Străluceşti ca o cunună

Când pe ceruri te aprinzi.

Căci ai făcut din stâncă univers,

L-ai scăldat în lumină

Şi din iubire-ai făcut viers

De pasăre divină!!!

Scrisoarea a- VI-a

Când pământul nu era nici măcar un punct pe-o hartă,

Dumnezeu prin neanturi se plimba cu Hristul laolaltă.

Dintr-o dată se făcu împrejurul Lor lumină

Şi întinderi de pământ din genune răsăriră.

Să fie!Zise şi a fost ceea ce este,

Să fie Omul!Zise şi a fost aşa cum nu mai este.

Mii de secole trecură şi grămezi de animale,

Au pierit pe-acest pământ numai Omul nu mai moare.

Şi atunci de ce această lege-a firii-i renegată

De-acei oameni de ştiinţă care-o cred evoluată.

Nu creeată,să se ştie,evoluţie-i bătrâna,

Toate nu-s una cu una iară Omul nu-i nici una!

Omul,a picat aşa deodată,contra rost la vreme-n poartă

Dintr-un haos contra cost, dintr-o moleculă moartă?!

De-a fost vie molecula,o întrebare-mi vine greu:

Cine a creeat-o pe-asta şi-a făcut pe primul Eu?

Toţi acei ce prin ştiinţă răscolesc legile firii,

Sunt cuprinşi de neputinţa de-a da nume omenirii!

………………………………………………………………

Pe o pată răsărită din dorinţa de a domina o lume,

Se mai pune înc-o pată din dureri de-amărăciune.

Şi cum una de cealaltă nu se poate alipi,

Ăi mai slabi ce stau în coadă trist încep a se topi.

Topitura se măreşte şi din ce în ce mai mult,

Se întinde peste Terra şi cuprinde tot ce-i cult.

Şi cultură de religii,şi culturi de om de rând,

Toate sunt colonizate pe-o fărâmă de pământ.

Mare geniu răsărit din acel Homo Sapiens,

Vrea să pună stăpânire pe pământ şi univers.

Strălucind în scurta-i minte se visează-ntr-un palat,

El vrea faimă,vrea putere şi să fie împărat!

Ca şi când acestă lume duce lipsă de-mpăraţi

Şi-l aşteptă pe-acel geniu stralucit printre bărbaţi.

Mulţi îl neagă pe Hristos ca fiind Fiul de Domn,

Dar cu toţi vor a fi Cela ce nu poate fi un om!

Omul,nu acceptă faptul că el e cel dominat

Cam de tot ce-l înconjoară şi de-un singur împărat.

El,doar speră nu şi crede că va fi nemuritor,

Şi de-aceea în ştiinţă cată al lumii adevăr…

Şi-au trecut, au tot trecut,milioane de ani buni,

Iar dorinţa de putere duse Omul în genuni.

El denaturat se-ntoarse într-un secol al vitezei,

Şi visând la nemurire el se crede fiul berzei!

Păi dacă Omul nu-i creeat şi-i picat din jurul lunii,

E la fel ca mitul berzei ce aduce viaţă lumii!

Iată cum că din acela se ridică mai mulţi fii,

Ce se cred stăpânii lumii şi copii nimănui.

Barcagii cu plete dese poartă ale lor corăbii

Pe întindere de mări şi purtând la şolduri săbii,

Taie mările în două şi înfige în nisipuri,

Steagul ţărilor bătrâne afişat în mii de chipuri.

În acest secol al vitezei ce vede genial,

Se întinde-n lumea toată Primul Război Mondial.

Linia orizontală pe-nserat o-arată cerul,

Toată se închide toată în adânc precum infernul.

Sete de pământ şi o mare sete de putere,

Trece printr-un dos de ochi ca o pâclă de himere.

Nălucirile din minte duce ochiul în văzduhuri,

Şi îl face să se vadă el stăpânul ăstor timpuri.

Sub pretext de-asasinare a unui prinţ moştenitor,

Omul ăst evoluat calcă totul sub picior.

Şi morală,şi iubire,şi coran şi testament,

Şi pe Budha,şi pe Maya şi pe tot ce-i omenesc!

Dacă a muri înseamnă Om iară Om umanitate,

Atunci moarte-i peste tot şi ştiinţa e departe.

De aceea o-ntrebare incă îmi mai vine-n minte:

Cum de a rămas maimuţa aceeaşi ca mai’nainte?

Dintre atâtea animale preistorice pe Terra,

Doar maimuţa e la fel în întregă biosfera.

Au fost două?A fost una?Câte-au fost în prima zi?

Şi care-a evoluat?Căci a doua nu-i întâi!

Lume,tu copil cu nume şi cu-atâtea frumuseţi

Ce-ai să te mai dai cu capul de o mie de pereţi!

Lacrima iubirii tale neschimbată e de timp,

Iară moartea vieţii tale e în tine doar un ghimp.

Lume tu coroana tălpi cerului asta etern,

Eşti fiică de minune a cuvântului suprem!

Timpul tău nu e-nainte,evoluţia-i trecut.

Acolo de te-ai întoarce ai găsi drumul pierdut.

Unde-i Constantin Noica să vă mai vorbească odată,

Despre viaţă cum că-n viaţă nu este de-ajuns o viaţă?

Că îţi trebui două vieţi pentru a cunoaşte una,

Şi nici asta nu-i deajuns să-i faci timpului cu mâna.

Una trebuie s-o înveţi iar cealaltă s-o trăieşti,

Şi în amândouă omul să iubeşti!

Dar cum e cu neputinţă inima împărţită-n două,

Tot aşa şi două vieţi nu-i în una amândouă.

Şi de-aceea în astă viaţă ţie-ţi este indicat,

Ori îţi trăieşti viaţa,ori rămâi un învăţat…

Ori te-ntorci să-ţi cauţi viaţa s-o trăieşti cu-adevărat,

Ori te duci urmând ştiinţa rămânând evoluat.

…………………………………………………………..

Când prin faţa lumii trece ăst război formând pustiu,

Încheiată vine pacea,la Paris dar prea târziu.

E deja o pată neagră şi un pas spre viitor,

Ce-ngenunche lumea toată pentru moarte şi onor.

Şi salută tot salută şi victorii şi înfrângeri,

Când văzând pe-ai ei eroi ca pe sfinţi şi ca pe îngeri,

Toate naţiile noi îşi duc mâinile la piept

Şi aruncă în văzduhuri ode,imnuri şi respect!

Dimineţile topesc întuneric şi-n lumină,

Sunt scăldate monumente ce par vieţii că se-nchină.

Dedicaţiile morţii sunt din ce în ce mai multe

Făcând marele pământ ca un punct umplut cu puncte.

……………………………………………………………………

Când pământul nu era nici măcar în spaţiu punct,

Când în spaţiu nu era nici lumină şi nici vânt,

Pe cânt tot era un neant iar în neant era-ntuneric,

Peste neant un”EU” plutea ca un bulgăre eteric.

De pe chipul Lui un Chip lângă El ce-i Tatăl şede,

Luminează prin iubire cu un ochi ce totul vede.

Să fie! Zise Primul şi a fost ceea ce este,

Să fie Omul! Zise iar Acela şi a fost un chip ca de poveste!

Şi atunci de ce acestă artă de artă-i renegată,

De acei ce nefiinţa o numesc evoluată?

Nu creeată,să se ştie ci o moleculă moartă

Ce-a evoluat maimuţa în fiinţa lumii toată!

De-a fost vie molecula,cine-i atunci nefiinţa?

Cum de este cu putinţă s-o demonstreze ştiinţa?

Tot ce mişcă şi-i fiinţă prin ştiinţă s-a născut,

Dar nu din acea ştiinţă ce din oameni s-a făcut.

Căci dacă Omul nu-i creeat şi-i picat din jurul lunii,

Dintr-un haos fără rost explodat pe coama lumii,

Nici ştiinţa nu-i credinţă ci-i nălucă într-un gând,

Ce în minte se afundă tot mai mult şi-apoi urlând,

Cade pe-o maimuţă mare,palidă şi surdo mută,

Ce evoluată e tot mai mică şi urâtă..!

Toţi acei ce sunt cuprinşi de a lumii neputinţă,

Caută printr-o nălucă să dea nume la ştiinţă.

Când pe toate le-am în minte o întrebare îmi vine greu:

Unde a explodat eternul şi-a făcut pe primul Eu?

Toţi acei ce prin ştiinţă dau un nume omenirii,

Sunt cuprinşi de neputinţa de-a schimba legile firii…

Pe când restul lumii toate cată-n tot pe Dumnezeu,

Acei oameni de ştiinţi nu-s decât infim nucleu.

Ce face din adevăr un cuvânt atât de mic,

Nesimţit în lumea toată altceva decât nimic!

Scrisoarea a-VII-a

Câte clipe de-ntuneric au au cuprins păgână minte?

Câte clipe de lumină au purtat-o mai’nainte?

Ce e mintea luminată de-acel geniu al morţii

Care-n strategii de luptă au slăvit-o idioţii?

Şi de unde ea străluce, genială fiind zisă

De o gură care-n minte nu este decât închisă?

Mintea aceea ce prin moarte caută aşi face loc,

Nu e minte luminată de un nici un fel de foc.

De lumina vieţii moare,acel ”geniu” e un fum,

Ce prin mână îşi strecoară doar un bulgăre de scrum!

………………………………………………………..

De o parte a unui zid o aripă a unui elf,

Şade frântă sub o piatră aruncată de-un acerb.

Murmur lin de voce plânsă se strecoară printr-o nişă,

Dincolo de zid, plăpând tremură o mână-ntinsă.

Într-o inică măsură zidul mare e intins,

Pe o suprafaţă plană,sens spre dincolo închis.

De pe-o parte în cealaltă nu se trece nicidecum,

Şade pe o piatră-naltă grănicerul taciturn.

Sub mustăţile întoarse stă ascunsă o buză groasă,

Ce din când în când arată pe ea limbă veninoasă.

Luna trist pare că vine răsfrângându-şi raze-n jos,

Rătăcite prin firide luminând vărsatul roş.

Roş e sângele ce strigă de la margine de zid,

Tremură pe el o mână catre elf drum netezind.

O caschetă înălţată de un cap din tuf ivit,

Poartă-n faţă o emblemă sub un ochi încremenit.

O naţiune,un imperiu şi un singur comandant,

Zguduie o lume-ntreagă pe centimetru pătrat.

Întunericul pătrunde eclipsând lumina lunii,

Zdruncinată sub o talpă plânge temelia lumii.

O fărâmă de mustaţă stă deasupra unei guri,

Ce deschisă-n cuvântare fură pacea ăstei lumi.

O privire ca de uliu până-n oase pătrunzând,

Se îndreaptă către elful ce se zbate muribund.

Cel mai mare diamant ce-i ascuns în piept de elf,

Se sfărâmă sub un pas ce facut e de-un dement.

Tu, Germanie bătrână,cum de-l laşi pe al tău spirit

Să se piardă-n neputinţă când cântat ai fost idilic?

Cum de aripa-i lovită ce se zbate pe pământ,

N-o ridici de unde ruptă,cată nişa tremurând?

Acest gând pe buze-i şede unui prigonit evreu,

Pe când mâna lui se zbate între iad şi Dumnezeu.

R.F.G şi R.D.G despărţite-s de un zid,

Iz de geniu se ridică,peste Hitler el plutind.

De un fulger de-ntuneric e lovită a sa minte,

Precum Zeus pe pământ el îşi plimbă oseminte.

Îmbrăcat e de o haină strălucind pe ici şi colo,

El se crede geniu mare,strălucit precum Apollo!

Schopenhauer,Hassel,Goethe,pentru el sunt mult prea simpli,

Iată-l cum prin Europa începe să bată câmpi.

Toată suflarea străină,slavi, ţigani şi cu evrei,

Tremură de partea stângă şi pierduţi de toate ei,

Rătăcind din uşă-n uşă adăposturi căutând,

Fug de Hitler ca de ciumă şi din gură blestemând.

Praf şi pulbere se-nalţă când în urma unui pact,

O putere a Europei cu Hitler s-a aliat.

Bate inima de elf,spirit mândru de german,

Care din vechimi se-arată ca un mare diamant.

Nu cu arma,nu cu moartea,el îşi face-n suflet loc,

Spiritul de neamţ e ţară şi iubire de norod.

Asta ştiu eu de la May,că germanu-i patriot,

Că-şi iubeşte limba,neamul şi nicând nu-i idiot.

Că primeşte-n a lui casă şi tratează cu respect

Orice om din orice rasă necăjită pe nedrept.

Dară iată cum o pată dintr-o minte de german,

Se pune pe-o lume toată făcând geniul sărman.

Şi-l stiveşte sub o piatră ca să-şi facă sieşi loc,

Neştiind că geniu este ca un bulgăre de foc.

Căci precum-şi întinde braţul caracatiţa bătrână,

Tot la fel geniu renaşte din ţărâna cea străbună.

Pe când fumul se întinde şi cuprinde totul,tot,

Pumn de scrum în mână prinde presărat din loc în loc.

Se întinde fum se-ntinde şi formând un unghi obtuz,

Două laturi îl cuprinde ajungând pân’la Oituz.

Scrum şi viaţă fumegând ard sub tălpile cereşti

Şi se-ntinde, tot cuprinde până-n sân la Mărăşeşti.

E modern geniu-acesta ce poartă simbolul morţii?

E măreaţă a lui minte ce se crede cheia porţii

Ce spre lume se deschide şi-i arată un imperiu

Crede el că va mai fi la sfârşitul de mileniu?

A lui talpă ca să calce peste geniul lui Terra

Acel geniu ce-n bucăţi îl cuprinde atmosfera?

Cel ce-asupra oricărui stat îşi aruncă un grăunte

Care creşte,creşte,creşte pân’ la luminii punte?

Puntea aceea ca o rază care tremură de viaţă,

Crede el că se topeşte precum muntele de gheaţă

Ce sub raza de lumină se preface într-o apă

Şi pierdută de lumină încălţată-i de o talpă?

Care pusă-n talpa porţii o deschide orişicine,

Crede el c-acela-i el,un stăpân de omenire?

Mintea cea întunecată pe-acel geniu inventat,

Nu-i nici un pumn de ţărână pe un suflet aruncat.

Sub această talpă ţară ai fost prinsă de un lanţ,

Te-ai zbătut ca o nebună şi-ai rămas fără un braţ.

N-aş putea să nu te laud,n-aş putea să te reneg,

Şi-ntr-un cânt de amintire,din trecutu-ţi te dezleg.

De n-ai glorii azi în viaţă şi unii te-au făcut de râs,

Tot eşti ţara mea frumoasă,România mea de plâns!

A ta lacrimă ce-a curs,peste faţa ta străbună,

E aceea ce o pun în a mele versuri mumă.

Au murit cu tine-n sânge şi cu zâmbetul pe buze,

Toţi acei soldaţi ai tăi ce-au mers până-n albe pânze.

Au luptat până la moarte întregindu-ţi mamă neam,

Te-au unit pe tine ţară,România mea de basm!

Acea graniţă la Prut nici le pasă că există,

Tu eşti tara lor frumoasă,pân la Nistru eşti întinsă!

Când cu ultima suflare au trecut soldaţii Prut,

Fără de asemănare o durere s-a născut.

La o margine de zid o aripă a unui elf,

Vindecată dintr-o dată a căzut peste acerb.

Dându-şi mâna stat cu stat astfel s-a format Antanta,

Cele Trei Puteri Centrale căzând una după alta.

Ca un bulgăre de foc peste zidul gros se-nalţă,

Prinde mâna care-n tremur,năpădită e de viaţă.

Pustiit,pierdut şi singur”geniul”întunecat

Îşi ridică mâna dreaptă şi sub semnu-i cade lat.

Acel ”geniu” care-n vise se vedea clădind imperiu,

Se pierdea ca o nălucă răsărită-n gaz de heliu.

Vocea-i piere,ochiu-i tună,mâna-i tremură din cot,

Toate-n faţă i se-adună,praf şi pulbere şi tot!!!

Transformată-n pumn de scrum zace mintea lui de” geniu”,

Intr-un bulgăre de fum la jumate de mileniu.

Patimile adunate sfărâmate sunt de-un zid,

Toate se ridică,toate,numai el se pierde-n vid.

Spiritul latin se-nalţă deasupra de negru fum

Pe când geniul lui Terra calcă bulgăre de scrum.

Acel geniu ce-n bucăţi îl cuprinde atmosfera,

O îmbracă pe Antanta şi redă pacea pe Terra.

…………………………………………………………

Câte clipe de lumină scaldă”genială”minte?

Câte trepte de-ntuneric a săpat făcând morminte?

Ce e”mintea luminată”de-acel”geniu luminat”

Care scaldă omenirea într-o cupă cu păcat?

Şi de unde el ”străluce” când pornit e din infern

Spre o minte care-n lume nu este decât un semn?

Mintea cea ce peste geniu caută a trece foc,

Nu e minte luminată într-un nici un fel de loc!

De lumina vieţii piere acel”geniu”e doar scrum,

Ce prin minte îşi strecoară doar un bulgăre de fum..!

Scrisoarea a VIII-a

Un bolnav prin balamucuri,cam pierdut printre cuvinte,

Strigă cât îl ţine gura ce a fost el mai’nainte.

Doctorimea strânsă toată,şade-n jurul lui râzând

Când ”nebunul”printre vorbe spune tot ce are-n gând.

Fost-a cică-n alte vremuri servitor de împărat

Într-o ţară-n care cârma o avea un singur cap.

Ridicând bărbia-n faţă pune mâinile în şold,

Începând oratoria sub necontrolat imbold.

_Muritori de rând ai Terrei ce călcaţi pe cimitire,

Ridicaţi-vă-n picioare şi-ascultaţi aici la mine:

Sunt Vodă Întemeietorul României strecurată,

Printr-o mână de ţărână făcând-o să curgă toată.

Printre degete străine ce-au slujit-o-n vremuri grele,

Vrând să-ntindă a lor hotare pe întinderile mele.

Şi pe toţi cotropitorii i-am învins cu neamul meu,

Sub un scut şi-o spadă lată şi un singur Dumnezeu.

Voi?Când o minte rătăcită se ridică peste voi,

Toţi o socotiţi nebună aruncând-o în noroi…

Eminescu este mintea care va legănat codrii

Şi a cărui amintire o neagă astăzi nărozii.

El a scris în cinci scrisori naţia română,

Legănânduvă pe mări patria străbună.

Tu ţara lui de glorii,ţara lui de vis,

Porţi în tine mamă,doar trecutu-ţi stins.

Te-au cuprins cârceii minţilor bolnave

Şi-a rămas din tine doar un plâns de babe.

Făcută eşti felii şi vândută toată,

Iar ţărâna ta zace într-o baltă…

La trecutu-ţi mare,mare viitor a rămas în urmă,

Căci au fost,odată glorii,ale tale mumă!..

Unde eşti tu toc de aur care prins ai fost de-o mână

Şintr-o dulce Românie ai pus inima-ţi română?

Unde eşti pană măiastră,sub ce frunte te ascunzi?

Unde eşti tu Eminescu să rescrii junii corupţi?

Paşi nepăsători fac alţii pe pământ nemuritor,

Nevăzând câtă ţărână sfântă e-n interior…

Da,am fost şi servitor,servitor al vremii rele,

Şi-am slujit poporul,neamul,oblojind rănile grele.

Sub un singur cap de vultur am slujit o naţiune,

Şi-am clădit o ţară vouă smulgând limbile păgâne.

Spiritul nemuritor ce deasupra ăstui neam,

Stă în umbră de lumină pe-o întindere de basm.

Am venit în ţara voastră sub un trup de muritor,

Să-nalţ steag spre răsărit,cap de vultur către Domn!

Crucifixul ăstei ţări să străpungă prin văzduhuri ,

Şi să spargă acele valuri din atâtea ape tulburi.

Gânduri mii să se unească,geniu să se-arate,

El e unul singur şi nu are moarte!

Geniul e unul singur şi nu e-ntr-un singur om,

Iară ţara se întinde sub un singur mare dom.

Palma de pământ întinsă de la Dunăre-n Carpaţi,

E scăldată de-o lumină care de-o priveşti te arzi.

Şi de-aceea ochiul simplu doar priveşte în pământ,

Căci trecutul e prea mare să-ncapă-ntr-un singur gând.

Renăscând de fiecare dată,spiritul acestui neam,

Vă cere unificare ca să poată veni iar.

Peste voi de mii de veacuri,plânge gând rătăcitor,

Iară lacrima ce curge,e a voastră a tuturor.

Nu degeaba imnul ţării deşteptare strigă vouă,

Voi,sunteţi popor ales să clădiţi o lume nouă…

Ochiul unui muritor,vede doar ceea ce vrea.

Nevăzând cum geniu zace rătăcind prin mintea sa.

Nu există tiranie să doboare o naţiune,

Cum nu-i armă nucleară să producă o minune!

Când o minte rătăcită se ridică peste voi,

Voi o socotiţi nebună aruncând-o în noroi.

Paşi nepăsători îi faceţi pe pământ nemuritor,

Nu vedeţi câtă ţărână sfântă e-n interior!

Credeţi oare că ştiinţa,din neştiinţă e născută

Şi că viaţa într-un trup este dată să se scurgă?

Că trecând în nefiinţă în pământ trup se preface?

Că-ntr-o mână de ţărână,necăjit un suflet zace?

Ca-acel suflet din pământ se ridică să se stingă

Într-un adăpost de trup care minţile le plimbă?

Muritori sunteţi cu toţii căci pierduţi sunteţi de fire,

Pe când geniu se înalţă din străfund de cimitire.

Pe deasupra de pământ se întinde-a lui aripă,

Iar pământul din adânc,alte trupuri îşi ridică!

Fiecare firimitură din pământul de pe Terra,

E o infimă fiinţă născută de-Adam şi Eva!

Paradisul se întinde între geniu şi om de rând,

Unul vede şi-altul cere paradisul pe pământ.

Geniul întinde mâna şi-n trupul de pe pământ,

El pătrunde dintr-o dată,printr-un singur mare gând.

Adevărul,stă-n iubire şi iubirea stă-n cuvânt,

Nu poate fi înţeleasă şi e pură pe pământ.

Dacă sens i s-ar pricepe,ar fi şi ea strecurată

Printr-o mână de ţărână ce un trup prin lume poartă.

Peste trupul care piere ea pluteşte-n infinit,

Pe când geniu plânge viaţa,dorul lui nemărginit…

Să daţi mâinile români şi uniţi de o iubire

Faceţi viata pe pământ o plăcută amintire.

Pentru vieţile ce vin ca să calce peste voi,

Curăţaţi-vă pământul de buruieni şi de noroi..!

Cine sunt?Sunt o mână de ţărână scuturată,

Pe o minte luminată într-o lume-ntunacată!

Criticaţi-mă?Cum vreţi!Prin cuvinte întorceţi-mă pe părţi,

Şi în gândurile voastre,clădiţi-mă de puteţi!

Scrisoarea a IX-a.

Pe întinderea pustie stăpânită de nisip,

Un emir îşi întinde cortul aşezat spre asfinţit.

Un om şi nimic mai mult,frământând a sale palme,

Se ridică pe o dună a pământurilor goale.

Pustiite,nisipoase,mergând spre pieire,

Se-mpung unele pe alte pierdute de fire.

Croncănind în cercuri zboară corbii peste hoituri,

Străvezii cercuri de apă se adună-n porturi.

Sub un pas hotar de altul legând stat de stat se leagă,

Când pe fruntea lui cea lată pune mâna sa beteagă.

Maniacii copleşiţi peste măsură de-a strămoşilor credinţă,

Vin cu toţii pâlcuri pâlcuri chemând moartea din voinţă.

Adulând-o şi slăvind-o se cred mentorii credinţei

Şi visând cu toţi se bagă în ghearele neputinţei.

Într-un cerc al Uniunii Statelor Europene,

Se alătură o ceată aîntinderilor grele.

Europa înlănţuită legând statele în lanţ,

Se îndreaptă către şeic pe un singur mare vas.

Influienţă,adunătură,adunată sub un nod,

Stă la a vasului cârmă toată într-un singur port.

Şi plutind printre hârţoage, vasul cel mai legănat

Se afundă tot mai tare în întregul cel uscat.

Preşedinţi cu hărţi pe frunte ce se văd sau nu se văd,

Îşi strâng mâinule pe punte şi scufundă totul tot.

Nu se vede,nu se simte deşi este peste tot

Interesul cât cuprinde şi tot într-un singur pot.

Şeicul pe frunte-şi pune ale sale mâini betege

Şi se uită se tot uită cu a lui privire rece.

Und’ să taie?Und’să-ndoaie?Căci din toate colţuri vin

Cu grămada cât cuprind,gloanţe ce lovesc din plin.

Turnuri gemene-nălţate zgâriind vreo patru nori,

Se arată înaintea unor ochi reci de strigoi.

Printre multele-i veşminte ce le poartă pe-al său trup,

Şeicul arab ascunde a lui maie de sfânt.

Alandala şi amorfe sub a lui oblăduire,

Reguli,legi,peceţi,destine,le face cam cum îi vine!

Ce e lumea?Ce e omul?Ce e tot pe lângă el?

Un nimic,o pată neagră în al lui cap de rebel.

Şi răstoarnă,zăpăceşte,creând haos împrejur,

Tot ce-n cale întâlneşte cu-alui minte de nebun.

Şi de unde-i vin, de unde, ale lui gânduri rebele?

Dintr-o lume stăpânită a întinderilor grele.

De împăraţi neunşi pe frunte ce a lumii temelie,

O transformă în poluare sub o singură felie.

Înfrastructuri,nivel de trai,e felia de deasupra

Ce băgată-naintare face tot să pară supra!

Haos şi harababură,învălmăşeală de idei,

Toate la un loc şi supra nu fac decât vreo doi lei.

În esenţă,la nivel de parlamente,se cred fapte fermentate

În minţi bine cumpătate.

Asta,cam dorindu-se mai supra,supra unora de jos,

Care nu,nu au frustrare,dară nu ciolan de ros!

O,ştiinţă!O,putere!O,întinderi vitregite!

Înşelăciune sunteţi toate şi prin lume aburite.

De-o faţadă aşezată înaintea unui chip

Care dincolo de minte nu este decât nimic.

Şi apoi,de unde atâta bulbucată osatură

Să de-a hranâ-mbelşugată la atâta adunătură?

Şi de unde minţi de genii sau născut prea strălucite

Cănd din toate se ridică doar valorile de moarte?

Moarte da,căci ăsta-i fructul ce-l întinde mâna Evei

Cam de fiecare dată când te-ntinzi pe masa plebei!

Pleabă da,de idei,de minţi trândave,şi de burţi prea cocoşate,

Ce se-ntind încet pe coate pe ale lor mese late.

Extraordinar!Atavic!Gena voastră din maimuţă,

Vă înalţă ştiinţific într-o singură căruţă.

Şi vă plimbă,vă tot plimbă,cum luceafărul pe sus

Pare doar,că-şi schimbă locul,cel dintâi mai spre apus.

Dară nu,e doar părere, căci pământul e rotund

Şi rotindu-se prin vreme,iată-l azi cu fundu-n sus!

Cum aşa?Cam la fel ca şi maimuţa

Care prin evoluare că deschise vouă uşa!!

Cică spre ştiinţă,prea cunoaştere,schimbare.

Straşnică teorie în cuvinte cam bizare!

Din acestă încrengătură de politică modernă,

Şeicul reţine una,că felia e păgână.

Credinţa înrădăcinată a naţiunilor romane,

El o socoteşte toată,ca venită de prin basme.

Nu-nţelege,nu pricepe,că încălzirea globală

A încălzit totul,tot, pân’ şi era glaciară!

Şi de ce din a lui curte să se scoată antidotul

Sprijinând infrastructura care scutură tot blocul?

Iată-l cum îşi saltă mâna şi făcând un singur semn,

Se adună acoperiţi declanşând în jur infern.

Haos,panică,teroare,moarte-n jur ei semănând,

Trec hotar peste hotar călcând tot ce cred păgân.

Naţiunile unite toate în acelaşi port,

Se strâng toate laolaltă sub un singur mare”Nord”!

Deblocând din tiranii naţini îmbătrânite,

Ei ridică ăl mai mare bloc al Statelor Unite.

Summit-uri,reuniuni,stau sub mese-mpovărate,

De pocale cu otrăvuri şoptitoare de păcate.

Incredibilă reptilă se întinde pe pământ.

Nu se simte,nu se vede cu un nici un ochi de rând!

Unde-i Cristofor Columb să-şi retragă a lui barcă

Când pe-o mare de pământ a găsit o lume largă?

Asta-şi spuse-n sine şeic ce scăpat dintre nisipuri

Arde tot în a lui cale şi ucide mii de chipuri.

Pietrele încremenite sub a lui mână de fier

Se cutremură zdrobite sub pasărea de oţel.

Întrebaţi-vă-veţi poate,pentru cine am ranchiună?

Eu vă spun că-n nicio parte şi că doar detest minciună.

Că în toate la un loc,nu văd minte ci noroc.

Un noroc bolnav şi chior,ameţirea tuturor!

Da!Susţin poporul,neamul,sărăcimea-ncolăcită

Pe-o coloană vertebrală ce pe vorbe se ridică.

Şi se-ndoaie,se suceşte tot mutându-se din loc,

Vânzând doar apă de ploaie,toată dintr-un singur bloc.

Bloc politic,isteţime,încrengătură,democratică vigoare,

Sprijinită pe o dună de pământ bolnav şi moale…

Unde eşti tu Eminescu cu a ta pană ascuţită

Să-i înţepi în vorba proastă şi în limba amorţită?

Să le dai o pană nouă să le-o pui sub pălărie,

Ca să-şi bage cu grămada vorbele lor la cutie.

Şi peste vreo trei decenii fii lor să le găsească,

Cu uimire şi regrete de ei să îşi amintească!

Şi să zică,pace vouă minţilor învolburate

De minciună şi de toate faptele întunecate!

Odihniţi-vă?Nu!În păcate întorceţi-vă pe părţi,

Printre gândurile voastre de mişei şi de demenţi!

Amor pe apă.

Barcă legănând pe apă

Dorurile cele multe,

La mijloc de trunchi se crapă

Primind ape străbătute.

De corăbii plutitoare

Duse-n bancuri de nisip,

Naufragiind pe mare

Pe Amor cel făr’de chip.

Marea-şi saltă a ei talazuri

Cuprinzându-l pe Amor,

Scufundat în vraja mării

El se scutură de dor.

O sireană toarce-n valuri

Perle-n fire alburii,

Şi ţesându-le în mreje

Par o mie de stihii.

Când deasupra mării-ntinde

Al ei voal ţesut în mare,

Par stihii ca nişte vise

Strecurându-se din soare…

Şade prins în mreaja mării,

Barca i se rupe-n larg,

Rătăcit e Amor pe mare

De dorinţe care-l cat.

Ele-n valuri se ridică,

Vuiete asurzitoare,

Se aud din largul mării

Până-n margine de mare.

Încălţări din val îşi face

Frământătoarea de dor,

Străbătând deasupra mări

Ea îl cată pe Amor.

În adâncuri se scufundă

Şi-l găseşte pe Amor,

Fermecat de-a ei sclipire

E Amor sfărâmător.

Fermecătoare eşti iubire

Frământând în tine dor,

Freamătul din fundul mării

Tresărindu-l pe Amor.

Fermecat e Amor pe mare

De-al tău dor ameţitor,

Sfărâmând desele mreje

Te cuprinde-n braţ cu dor.

Şi plutind deasupra mării

Frământat fremătător,

El se strecură prin valuri

Scuturându-te de dor.

Moartea unei vieţi.

Un înger a venit din cer,

Un înger pentru tine,

Pe aripile-i de mister,

Te-a luat de lângă mine.

Străbat prin geamuri raze reci

Şi-a soarelui sclipire,

Trezeşte-n zori speranţe seci

Şi trece viaţa-n amintire.

Aud un strigăt,mă ridic,

Alerg spre tine şi te strig,

Şi-n geam cu disperare bat

Dar tu nu trezeşti din pat.

Ce am simţit atunci,nu pot să spun.

Nu sunt cuvinte să mă poţi înţelege,

În mintea mea erai doar tu

Şi somnul tău prea rece.

Am spart o uşă şi-am trecut

De pragul din cămară,

Pierdut-n întuneric am căzut

Pe-o faţă ca de ceară.

Nici măcar ochii tăi nu i-am văzut deschişi.

Aşa,cum erau ei,stinşi.

Eu aş fi vrut,să mă privească

Încă o clipă,o clipă-n viaţa ta lumească!

Erai precum o sfântă-n aşternut

Cu mâinile-ţi pe piept.

Pe chipul tău,eu am văzut

Mult,mult prea mult regret!

Pentru ce viaţa ţi s-a stins?

Pentru ce moartea te-a atins?

Doamne!În ce singurătate

A cunoscut a sa moarte!

În noaptea aceea dacă aş fi ştiut

Că vei pleca departe,

Mamaie, în braţe eu te-aş fi ţinut

Şi ţi-aş fi fost aproape.

Şi moartea de ţi-aş fi putut vedea,

Eu viaţa mi-aş fi dat-o!

Dar moartea n-a vrut viaţa mea

Şi viaţa ta a luat-o!

Şi moartea de mi-ai fi cerut,

Eu viaţa mi-aş fi dat-o,

Dar tu nu ai vrut moartea mea

Şi viaţa ta ţi-ai dat-o!

Ce am simţit atunci,nu pot să spun.

Şi de-aş vorbi,nici eu nu cred c-aş înţelege.

De-atunci,tu ai rămas o lacrimă pe drum

Ce nu se poate şterge.

Din noaptea-n care tu te-ai stins

N-am mai simţit iubire,

Ci doară gânduri nebuneşti

Se luptă-n mine.

Şi-aproape-n fiecare zi din viaţa mea

Plâng moartea ta.

Mă-nfrunt în fiecare zi cu ea,

N-am vrut să fie aşa.

Tu cu îngerul de mână

Te-ai înălţat spre ceruri mumă,

Şi din trupul din pământ,

Ţi-a ieşit un suflet sfânt.

Şi pe cap într-o cunună

Ai prinsă o semilună.

Căci ai fost un suflet blând,

O cinste pentru pământ!

Odihneşte-ţi trupu-n pace

Şi-n tăcere te renaşte!

Fiva-ţi sufletul iertat

Şi mormântul nepătat!

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.