NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIANA EFTIMIE KABBOUT


Cântă-mi…


mai cântă-mă-n versuri nescrise

ca pe o romanţă-poveste

în care finalul nu este

otrava plăcerii din vise

 

mai cântă-mi iubiri neseduse

uitate în miez de idee

cu glas, chip şi trup de femeie

păstrează-mă-n vorbe nespuse

 

şi cântă-mi când frunze-or să cadă

şi nu-mi căuta un alt nume

departe, departe de lume

etern îţi voi fi serenadă…

 

 

 

Haos

 

 

Ispite-n chip angelic, derutate,

Învaţă numele-a-mi rosti corect

Bătând din palme. Ritmul nu-i perfect,

Cum nu-s nici eu să pot avea dreptate.

 

File intacte-absurd numerotate,

Mai mult încurcă-n loc a descâlci

Mistere ce de tot m-or îmbrânci

În craterul cu minţi paralizate.

 

Şi ce? Cu mine-n plus, nu se mai poate

Să fie-acelaşi haos nedescris?

Oricum, aceste rânduri ce le-am scris,

De aspre minţi se vrut-au judecate…

 

 

 

Visez

 

Visez o lume-n care-s carusel…

Cu-n braţ de fier rotesc nemărginirea,

În timp ce altul legănă iubirea

Din al meu suflet, trubadur rebel.

 

Visez o viaţă fără sens banal,

Când talpa-mi dreapt-aleargă ca nebuna

După cea stângă; ambele-s doar una

Prea logodită cu un trup real.

 

Visez…de n-aş visa n-oi putea fi

nici carusel, nici sens cu tălpi grăbite,

şi-ntre idei cu chipuri ipocrite

ascunde-mă-voi de ultima zi…

 

 

 

 

Dor

 

De dorul meu mi-e dor să-mi fie dor

Când bate vântul şi prin mine bate…

De simple ce-s, par complicate toate

În spatele unui imens decor.

 

Mi-e bine când doar bine-mi pare-a fi

Iubindu-te, să te sădesc în mine…

De prea mult rău să-mi fie iarăşi bine,

Ca mai apoi ce-i dor să nu pot şti.

 

Mi-e dor de tine să nu-mi fie dor!

Negociind cu groaza şi cu ura,

Pe-al clipei prag îţi conturez făptura

Şi-o zvânt de negru-gri uşor, uşor.

 

Timpul destramă căptuşeala veche,

Călăi ai minţii cer ce nu mai am.

Din mine-adun iubirea gram cu gram

Şi-o prind de umbra ta scriind: pereche.

 

Şi-mi spun că-i dorul doar un dor de-a şti

Hotarul dintre moarte şi plăceri..

La fel de bine nu va fi ca ieri…

Mai rău ca azi, doar astăzi poate fi.

                  \

Deşert

 

De ce te simt ca pe-un imens deşert

Pe care dune de nisip – mocnind – ardeau

De ce-a fost vina ta şi totuşi cert

Până şi petecul de cer sub care stau ?

 

Cum ai putut s-apari şi să exişti

Într-o secundă ce-am ascuns-o-n veac

Şi cum puteai pământul ca să-l mişti

Cu-n singur gând ? Nu vreau să ştiu şi tac .

 

Chiar am ştiut c-aveai de gând să pleci

Cu mult timp înainte de-a veni.

Şterg de pe corpul meu urmele-ţi reci

Şi scad din viaţa mea, încă o zi …

 

Până şi vântul a trecut grăbit

Peste ce-ai fost şi peste ce eram

De ce îmi eşti deşertul nesfârşit ?

De ce nu sunt nisip, ca să te am ?

 

 

 
         

Voi şti c-ai fost…

 

Pe baricada rece a trufiei

Statuie faci din pasu-ţi trecător,

Şi te întrebi de-n clipa veşniciei

Ai loc şi tu, sărmane muritor…

 

Dacă-i o altă viaţă după moarte

Ai vrea să ştii, dar teamă-ţi e s-o spui…

Te lupţi cu mori de vânt ce ştiu să-ţi poarte

Destinul agăţat de-al sorţii cui.

 

Nu-ţi arunca dorinţa în plăcere,

Şi nu te-nchide-n sanctuarul ei !

Fii pâine pentru cel flămând de-ţi cere,

Şi miere pentru cel făr’ de temei…

 

Fii ce nu are-n el rătăcitorul,

Sens, linişte, iubire, gând blajin…

Iar mâine, dacă îţi voi duce dorul,

Voi şti c-ai fost pe unde azi, eu vin…

 


Mai ţes un vis

 

Mai ţes un vis când zorii nu au vlagă

Rupând tăcerea-n două. Te mai chem…

Inimi-i spun cu grijă să aleagă

Din tot ce e, doar sunetul suprem.

 

Cobor o treaptă să te văd mai bine

Dar simt c-alunec şi mă-mprăştii lent

Te strig urlând când mă zăresc pe mine

Luptându-mă cu sufletu-mi absent.

 

Glasu-ţi dă buzna-n mintea-mi străjuită

Ca un neghiob ce-n uşă n-a bătut:

– N-am să te pierd iubita mea iubită…

– Cum poţi să pierzi ceva ce n-ai avut ?

 

 


              

Sărmanilor noştri părinţi

 

Există clipe-n care dorul ne va ucide-ncet, încet

Şi când nimicul va fi tot în viaţa asta de doi bani

Vom clocoti în lava-ncinsă a prea bătrânului regret

Purtând în suflet amintirea părinţilor noştri sărmani.

 

Vor fi departe-n vremuri care-scăldate-dorm în asfinţit

Şi de acolo-răbdători ne vor privi mereu, blajini…

Sărmani părinţi, nici nu veţi şti că-n astă vreme ne-aţi lipsit

Căci vom zâmbi întotdeauna cu-aceiaşi ochi, dar nu senini …

 

Zburând spre culmile sihastre ne ocrotiţi la nesfârşit

Când singuri ducem deznădejdea pe-ai noştri umeri obosiţi

De vom găsi înţelepciunea ce-n urma voastr-a răsărit

O vom sădi chiar şi-n deşertul din jurul celor osândiţi

 

Nu ştiu ce veac ne-ar lua durerea sau dorul care ne-a cuprins

E-atât de grea singurătatea ce roade pragul de sub noi !

Din tot ce-nseamn-această viaţă ,doar timpul este neînvins

Şi nu putem, sărmani părinţi, să vă aducem înapoi!

 

Lacrimi mai curg pe-obraji de ceară tot căutând ceva ce nu-i

Zdrobind un dor de caldarâmul destinului necruţător

Iubiţi-vă părinţii-n clipa când îi aveţi la căpătâi,

Sorbind licoarea amintirii,veţi plânge mâine-n urma lor !

        

 

O, suflet sărman…

 

O, suflete drag,

ai o sete nebună de sare…

Zdrenţuit şi beteag,

ca un sunet bolnav de răbdare…

 

De eşti gata de drum,

începe-mă doar de unde-am rămas

când mi-i zbuciumul fum

iar eu biet cerşetor de iubiri fără glas…

 

Mistuite, în gând,

Două braţe, un piept şi-o aromă de grâu,

Mă privesc când şi când

Cum încerc răzvrătit să-mi ţin inima-n frâu…

 

O, suflet sărman,

De te strânge cămaşa-n care ieri te-ai născut,

Pe-al tăcerii liman

Să-mi fii zbor nesfârşit şi etern început…

 

 

                     

Ultima noapte

 

Torenţială-i ploaia… Doamne, de ce nu curmă

În mintea mea sărutu-ţi din noaptea de pe urmă?

Al dezrobirii zâmbet mi-a-ncremenit pe faţă…

A mâinii tale urmă mă arde şi mă-ngheaţă.

 

Absurd mă soarbe vântul. Un dor îmi bea din sânge.

Sub gene-mi urlă cerul. Sub tălpi pământu-mi plânge…

De ce te-mpart cu noaptea când tandru-mi guşti fiinţa ?

De câte vieţi nevoie mai am să-mi uit sentinţa?

 

Amanetez speranţa. Pe gratis dau odaia

Prin care umbra-ţi merge şi-acum la braţ cu ploaia…

Ultim va fi păcatul de-oi mai păstra în minte

Atingerea-ţi flămândă, pe sânul meu fierbinte…

 

Vând cea din urmă noapte unei năluci smintite.

Plăteşte cash (oh, Doamne!) cu chipul tău, iubite…

Mi-e fuga pas degeaba. Pe braţele-mi de ceară,

Născut vei fi de-o ploaie, a nu ştiu câta oară…

 

Şi chiar dacă iubirea-ţi în chinuri m-ar zdrobi,

De biciul ei lovită aş vrea să mai pot fi…

             

 

Delir

 

Lovesc negura cu vârful piciorului

fără niciun fel de rotire

căutându-mi sunetul nod

în carul mare

din acelaşi spaţiu restrâns

al propriilor mele simţuri

 

fugind pe uşa din spate

a materiei cenuşii

ceasurile se-agaţă de trupul meu

ca într-o epocă

a unui alt început

 

clipe fără miez

revarsă pe osul frunţii

câte o porţie de timp

fiecărei greşeli repetate

 

derutate

gândurile-mi şterse

au luat poziţia de drepţi

când am intrat în mine

şi m-am luat

înapoi

 

Noapte bună,

vâltoare cosmică…

 

adorm pe o literă

trezindu-mă în cuvântul

ce-mi e bandaj

cu care mai spânzur iluzii

de grinda împărăţiei unui glob ocular.

 

 


           

E prea frumos…

 

e prea frumos ce încă n-am avut

e-atât de bine unde n-am ajuns

miere-i păcatu-n care ne-am pierdut

cristale par greşeli ce ne-au pătruns

 

pe chipuri retuşate sapă ani

iertarea nu ne-o dă niciun sfârşit

de dragoste rămas-am prea orfani

atât de-orfani încât ne-am risipit.

 

e prea frumos şi-ţi pare-a fi destul

să zaci în umbra unui vis cretin

cărând în suflet un vulcan corupt

pe-al cărui vârf e scris concret: DESTIN

 

o fi să fie scris vreun vers ştirbit

dar cin’ să scrie astfel de prostii?

că de citit iau seamă ai citit

şi ai crezut c-aşa e dat să fii

 

lasă frumosul să lucească-n veci

şi binele să-ţi facă des ochi dulci

nu-ţi face cuib printre seminţe seci!

unde-ţi aşterni, acolo-ai să te culci!

 

 

 

Dincolo de tine…

 

Mi-e frate codrul, soră-mi este marea

Cu munţii mă-nvelesc când îmi e frig…

În braţe strâng câmpiile şi zarea

Ecou sunt peste dealuri… şi te strig…

 

Sunt luciul apei care se-odihneşte

Sub salcia ce picură duios…

Eşti vântul care bate nebuneşte

Şi-ntoarce visul meu cu susu-n jos.

 

Eu?…tu?…sau amândoi?.. poate niciunul

Nu va mai fi cândva al nimănui…

De îţi voi fi păcat, tu fii nebunul

Ce mă va duce în abis, hai-hui…

 

Doar codrul, munţii, marea şi cu mine

Vom învăţa iubirea pe de rost…

Nimic nu este dincolo de tine,

Cum înaintea ta, nimic n-a fost…

 

 

                     

Tu, femeie…

 

Cântatã e femeia şi-a fost de când e lumea

Regina multor versuri ce scrise-au fost de mulţi

E floarea ce rãsare pe unde treci, bãrbate,

Şi te îndeamnã-n şoaptã iubirea sã-i asculţi…

 

Ascunde-ţi fericirea în trupul ei suav

Scufundã-te-n adâncul din ochii ei albaştri

Si uitã-ţi azi fiinţa în inima-i de aur

Ce-ţi va pãstra sãrutul chiar dincolo de aştri…

 

Iubitã eşti, femeie, de suflete rebele

Ce-ascund în ei bãrbaţii mereu ca nişte prunci…

Nevoie au de tine, eşti drumul lor spre stele,

Deschis mereu în noaptea de-acum şi de atunci…

 

Pe buzele-ti prea roze sãruturi dulci valseazã

Împrãstiind ecouri spre ochi ce te privesc…

Tu stii sã ierţi, femeie, greseli ce sting destine,

Dorindu-ţi nu mai mult decât un ”te iubesc”.

 

De ce plâng trandafirii atunci când eşti departe ?

De ce dispare visul fãrã a ta scânteie ?

Luminã şi culoare dai vieţii care trece,

Nimic n-ar exista, de n-ai fi tu, femeie!…

           

 În urma ta


Zgârîi cu unghia-n urma ta pământul…

Fragede ierburi zic că sunt nebun…

Orbecăind îmi lepăd azi veşmântul

Şi-n hăul cu-al tău nume mai răsun…

 

Nădăjduiesc să te găsesc oriunde,

Chiar şi acolo unde nu ai fost…

Dar cum să ştiu că liniştea te-ascunde

În al meu gând lipsit de adăpost?

 

Pe urma ta mă văd ca-ntr-o oglindă…

O şterg de praf. Aievea mă privesc…

Şi-mi cert iubirea mâna să nu-ntindă

Către ce-ai fost…un strop de mir regesc…

 

Mi-ai curs destul, chiar prea destul prin vene,

Ai ocolit pământul, să mă ai…

Când noaptea evada fin printre gene

Am înţeles de fapt că nu erai.

 

E totul vid. Nici clipele n-au vreme

Să rătăcească-n urma ta. Târziu,

Citesc ce-am scris pe fine crizanteme,

Nu eşti…mai sunt…ai fost…aş vreau să-ţi fiu….

 

 

              

Sunt…

 

Sunt odaia cu ferestrele mate

Unde soarele bate stingher

Când furtuna dezgroapă păcate

Îngropate în pieptu-mi de fier.

 

Sunt lumina ce fierbe-ntre veacuri

Rătăcită-n cuvinte, pe foi…

Crunte viscole-mi par a fi leacuri

Şi cărări ce m-aduc înapoi.

 

Nostalgii sting făclia din mine

Doar scântei mai falsează-n duet…

Pe un drum unde nimeni nu vine

Car sub braţ, un creion şi-un caiet.

 

Sunt cuvântul născut într-o toamnă,

Să exist mai am timp berechet…

Mariana Eftimie Kabbout

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.