NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIANA GURZA

TRESTIA  LUI  PASCAL

 

Ca trestia mă îndoiesc

de tot ce văd.

Dar sufletul meu plimbă renii

prin deşertul Polului Nord,

locuit de fantasmele malefice,

fără să ştie că dincolo de toate

noi suntem noi,

trestiile râurilor

cu gând spre izvoare.

 

 

 

SFIDARE

 

Pe malurile timpului,

vremea rece şi ploaia

răcoresc suflete.

Unii zidesc palate în sfidare

fără să întoarcă privirea,

fără să le pese de molimă,

de cancer, de tot ce ucide

în noi şi printre noi.

iar eu, cu rugul întrebării

încotro

prea rar

pricep sensul cuvintelor

care scriu

numele pomeniţilor.

 

 

 

ALEG ŞI TOT ALEG…

 

Nu ştiu ce drumuri să aleg.

Ba sunt netede

şi mi s-au obişnuit

picioarele cu ele,

ba bătătorite de alte picioare…

Mai încolo nici nu cunosc

ce m-aşteaptă

E lumină

dincolo de lumină ?

sau întuneric

dincolo de întuneric ?

 

 

 

CERUL PLÂNGE ÎN INIMA MEA

 

Am crezut că travestindu-mă

în lumină,

în disperare

am să-ţi adorm imaginaţia.

Am reuşit

să-mi  zăresc îngerul

rătăcit de mine,

căutându-mă

în gestul meu

de umilinţă.

 

 

 

 

UMILINŢA MĂ MISTUIE

 

Luntrea ostenise.

S-a întors fără mine

şi fără vâslaş.

Rămăsese în ea

inima mea rătăcind îngheţată

şi plânsul ca un tunet

căutându-şi

dragostea luată de vârtej.

 

 

 

SPUNE-MI CINE SUNT


Am crezut că ştii

cine sunt.

Eu mă credeam,

deopotrivă că sunt

şi umbră şi fiinţă.

Până când mi-am dat seama

că-n oglinda timpului

nu eram mai mult decât

un strigăt,

un hohot de râs,

o rochie albă,

o flacără de lumânare,

un ou roşu,

o bucăţică de prescură,

un ochi de lumină.

 

 

 

 

ZBOR PRINTRE NORI

 

 

Se făcea că sunt pasăre-n zbor.

A câta din numărătoarea

lui Dumnezeu?

A câta întoarsă de vânt?

Pe mine ar trebui

să mă recunoască

după gânguritul meu sălbatic,

după cuiburile ascunse

în clepsidra

timpului vameş.

 

 

 

 

 

TRECE TIMPUL

 

 

Tu şi timpul

aţi trecut unul pe lângă altul,

neştiindu-vă.

Până-ntr-o zi…

când el s-a numit altfel

decât timp, s-a

făcut culegător de stele,

inimă,

trandafir,

scoică…

Şi zbuciumul inimii

şi chinul trupului pălmuit,

avea urme de sfâşiere…

 

 

 

DURERE

 

 

Am crezut că dragostea ta

are gust

de păpădie,

apoi de apă de mare,

sau de nucă de cocos.

Dar avea gustul coclelii

arginţilor lui Iuda.

Pe chipul meu

dus-întors

trecuse viaţa…

 

 

 

ÎN CĂUTAREA LINIŞTEI

 


Când voi fi întrebată

de ce-am trecut munţii

voi aşterne pe albul cerului

povestea melcului care-şi

poartă visu-n spinare,

sperând

să poposească şi el,

aidoma mie,

în lăcaşurile sfinte.

Acolo, la picioarele Tale,

Doamne,

smerită,

mi-a fost dor de mine

cea de la început,

când am cunoscut lumina,

şi pace, şi încrederea

în puterea Ta,

Doamne al meu.

Acum, mă rog Ţie…

 

 

 

TIMPUL ESTE UN POEM

 

Poate ascultând curgerea vremii

în poeme albastre,

mă întreb unde se ascund iubirile?

Ce se-ntâmplă cu magicul lor parfum?

A rămas în aşternuturile albe,

sau s-au rătăcit pe sterpe cărări,

unde iubiţii,

au între palme răceala unui poem

care s-a scris demult?

 

 

VISÂND ÎN MIEZUL DE CUVÂNT

 

Încă un poet ars pe rugul iubirii,

când începusem să uit

că fiecare avem vămi de plătit,

că în fiecare din noi

mai e un ins,

care mereu

rămâne dator

cu o iubire.

 

 

 

UNIVERSUL FIECĂRUIA

 

Trecutei zilei de ieri

i-am cerut socoteală,

dacă s-a petrecut

în cântec şi culoare,

dacă magicul univers

i-a desluşit vreo enigmă.

Mi-a spus că ora astrală

s-a prelins prea repede,

că orga şi-a terminat

prea devreme notele

şi că doar lumina ei

s-a-nălţat la cer

în cuvântul lui Hristos.

 

 

 

NOAPTEA E O ŞOAPTĂ

 

Noaptea e şoapta păsării,

care mi-a-nghiţit cuvântul.

Of, de-aş găsi un loc

unde să-şi priponesc ţipătul

pentru ziua care va veni !

De undeva, de oriunde,

dragostea mi-o ia văzduhul,

sertarul iubirii e gata

să se-nchidă pe tăcute.

 

 

 

ADEVĂR RELATIV

 

Când căţelele armelor au lătrat,

au tăcut greierii.

Câmpia obosită,

s-a lăsat pe-o rână

şi-a adormit.

Eroii şi-au scos

medaliile la soare,

şi-au spălat rănile

şi-au adăstat…

O pată de petrol,

aşternută pe cer,

acesta era cuvântul de ordine,

aceasta era vina lumii

prinsă-ntre viaţă

şi moarte…

 

 

 

VREMURI CRUDE

Într-o seară

mama a uitat

afară sacul cu sare

dimineaţa era o mare sărată.

Tata şi-a lăsat coasa

pe marginea acestei mări

şi-a ruginit…

Primului copil născut

în seara aceea

i se argăsise pielea…

A fost primul semn

că era timpul să ne rugăm,

să oprim puţin vremea

şi s-o culcăm lângă noi

încălzind-o ca pe

pruncul părăsit.

 

 

 

SĂ O PORT EU ÎNSĂMI

 

Pentru actul doi

pe care acum îl scrii

îţi propun să devii

bobul de nisip

rămas pe talpa vremii.

Vei afla,

din unghiul acela,

ce înseamnă povara

pe care o port

eu însămi

în fiecare zi,

în fiecare anotimp…

 

 

 

POEZIE ÎN VERS ALB

 

Semn că poezia trăieşte

e versul alb

care a înşelat rima.

De aici începe poezia

de la fotografia asta

pe care ţi-am lăsat-o

la îndemână

cu câteva rânduri oblice

dintr-un manuscris

din care,

prieten drag,

ai rupt o filă,

ai ars-o într-o ţigară,

înainte de a te vindeca

de mine.

 

 

 

SFIDÂND

 

Ştiu că despre asta

s-a mai vorbit;

dar nu pot renunţa să vestesc

trădarea,

cum o fac trâmbiţaşii

de poezie,

când poetul face oul de aur.

Sau măcar s-a chinuit

să lustruiască

ieşirea din tipare

a cuvintelor.

 

 

 

PAŞI PRIN UNIVERS

 

Singură mi-am ridicat scările

azi o rază, mâine alta,

până m-am trezit

şi cu un curcubeu la scară

priponit ca un cal nărăvaş,

cu spinarea curbată

în altă săritură.

Primul pas

şi primul strigăt a fost.

Următorii lăsau

dâre

în lume astrală

după care să mă recunoască ai mei.

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.