NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIANA POPA

SUFLET AL MEU NU-ŢI FIE FRICĂ

Sufletul meu s-a oprit in staţia Toamnă

Anticipând staţia următoare – se cutremură;

Îl întreb:

’’Suflet al meu, ce te sperie într-atât?

Iarna care se apropie?’’

Nu-mi răspunde; după un timp încep

Să banuiesc: nu este ’’Iarna ’’, ci iernile

ce au trecut – ele îl fac să tremure!

Iarna vieţii mele bate la uşă…Inconştientă,

îi deschid uşa dar sufletul meu ştie că nu trebuia

şi suferă

Îl întreb:

’’Suflet al meu de ce-ţi este frică?

Credincioasă îţi voi rămâne

Pâna la urmă,

Nu-ţi fie frică, nu te voi părăsi!’’

10 oct /dec 2006/6 aug 2008

BALADĂ BANALĂ

A trecut şi azi

ca sutele de azi trecute,

Şi azi

m-ai sărutat in treacăt la uşă,

absent

preocupat

de gândul de a prinde trenul…

Şi azi

te-am aşteptat cu-un zâmbet

Zambetul obosit

al dragostei mele

Şi azi

am pregătit aceeaşi musaca

care se va usca

uitată in cuptor

Tu ai mâncat in oraş

Iar mie

nu-mi mai este foame…

Şi azi

vom depăna banalităţile zilei

ne vom pomeni vorbind

şi ascultându-ne singuri

Va trece şi azi

ca sutele de azi trecute…

31 oct 2006/6 aug 2008

CĂLĂTORIND

Noi orizonturi se deschid, se închid

in faţa trenului meu

Mă simt în siguranţă;

Locomotiva electrică, puternică,

ştie unde mă duce

Nu întreb nimic; mă legăn

pe aripa unui vis

Ce nu-l pot prinde. Acumulez in secret

energie; sunt gata să urc un munte cand

se va opri trenul meu.

Tristeţea cu gust de andive

mi se strecoară in suflet.

Nu vreau să o recunosc…

Odată recunoscută, tristeţea

va fi de nesuportat

Mă zbat in plasa ce mi-am întins-o

din neştiinţă, chiar eu.

Plasa se strânge proportional cu

Nepăsarea celor din jur…

Mă întreb cu calm încă,

Ce este de făcut? Ce caut

In acest trenul iluziilor pierdute

Călătorind spre un loc

Ce nu-mi va aduce mântuire

Să mă opresc?

Nu este timp; eterna gluma

imi vine în minte –

Nici măcar nu am timp să mor –

Iar trenul ce aleargă, pufneşte şi

fluieră nepăsător

Şerpuieşte prin tristeţea mea

Cu gust cunoscut de andive…

CASĂ NOASTRĂ CEA NOUĂ

Pentru a construi casa noastră

Adu-mi lemn din sud, uscat şi tandru

Adu-mi cuie din ţară, sclipitoare şi dure

Adu-mi bârne de stejar, şiţă şi

tablă de aluminiu

Adu-mi uneltele moştenite de generaţii

Comandă zile cu soare, colorate

Ca grâul copt, parfumate cu parfum

De lemn verde adus proaspăt din pădure

Greu de muşchi şi flori sălbatice

Vizitate de albinele ce cară polenul

Pentru mierea de aur a toamnei

Şi pentrucă am hotărât locul

Casei noastre la poala muntelui

proaspăt bărbierit, la marginea

pădurii de aramă marcată de pini verzi,

Pe malul izvorului rece şi tânăr

Vino să pui prima piatră …

Voi continua eu, cu tandreţe, prseverenţă

Dar şi cu măna fermă – să aşez

Celelalte pietre pentru a ridica

Noua noastră casă

Înconjurată de limpezimea naturii,

de lumina roz a răsăritului, de cea roşie

A apusului, parte din viata sacră a pădurii,

Casa noastră va respira mirosul

proaspăt al câmpiei

Casa noastră va asculta cântecul

ciocârliei avântându-se spre lumină

Casa noastră impodobită cu crengi şi frunze

Cu laviţele grele de muşchi pufos

te va aştepta să vii.

22 Oct 2006

CATACLISM

Cutremure, inundaţii, alunecări de teren

Gheţari dezlănţuiţi, rupţi din sânul Antarcticii

Vulcani plini de ură scuipând foc

Tunete teribile, fulgere înspăimântătoare

Vagoane de ape în cădere

Tornade graţioase ce absorb totul

in calea lor…

Teroarea se instalează in sufletele noastre

Oul micuţ de dragoste şi foc este ameninţat

Să se transforme in nimic

Cerurile crapă, pământul galopează urmat de

Mare; valurile se unesc intr-un singur val inalt

Până la cer ce se prăvale in abisurile

iscate de el

Frica este dooamna acestor pământuri şi ape

Nu te uita__ Închide ochii__Opreşte-ţi frica

Voi sta de pază la uşa gândului tău şi

Cu dragoste voi goni toţi norii

Voi face linişte între tunete şi voi

Ostoi pământul ce se contorsionează

de durere…

Voi nivela apele şi munţii, voi calma vânturile

Voi da de veste sorelui că se poate arăta

Pe zarea pluşată cu nori mici__

Iar tu, vei putea atunci să-ţi scuturi părul galben

Să-ţi deschizi adâncii ochi albaştri

Să tragi in piept pala proaspătă de vânt şi

Să-mi spui că mă iubesti…

DACĂ AM PRIVI MAI ADÂNC

Tocmai am terminat scrisoarea mea

Banală, care povesteşte despre vreme în Toronto

Şi despre ordinea lucrurilor pe aici…care este

Aşa cum ar trebui să fie; nimic important

Şi demn de pus pe hârtie nu s-a petrecut

Tocmai am terminat scurta mea scrisoare

Şi mă întreb cum de nu am nimic de relatat

Să fie aceasta faţa lucrurilor?

Dacă am privi mai atent?

Dacă am lua drept exemplu

Parcul de vis-a-vis: pârâul a venit mare

Acum doua zile; a pieptănat iarba de pe mal

A smuls sălciile, cele crescute din rădăcinile

Puţin adânci şi a dus cu ea cuiburile de veveriţe

Neglijent încropite din crengi şi ziare.

In curtea mea, bradul inalt pe care-l stiu

La fel de paisprezece ani, se indoaie,

Se lamentează sub suflul vântului de toamnă;

Din el cad conuri de aur, acadelele

Veveritelor gri si negre, ocupate cu recoltatul…

Dar vecina? S-a mutat de cinci ani şi schimbă

Mereu ceva; taie pom după pom – pentrucă

Le cad frunzele toamna; taie tufele – pentrucă

Adăpostesc gândaci de tot felul, taie florile galbene,

Sălbatice – pentrucă-i dau alergie

Să luăm visele ce ne lasa sa privim

În adâncul sufletului nostru; poate visul banal

Ce se repetă în fiecare noapte, sa ascunda

Un secret? poate ne comunică locul unde stă

Cheia coliviei de aur în care trăim

Să nu fim dezamăgiţi dacă aceasta

Nu se va potrivi – o putem totuşi oferi cuiva

În schimbul cheii originale a coliviei noastre

Dar ne-am ataşat atât de tare de colivia noastra

Încât ma îndoiesc ca o vom putea părăsi…

Am să rup acum scrisoarea mea banală

Tocmai terminată,

Care povesteşte despre vremea în Toronto,

Oraşul în care nu se petrece nimic…

DACĂ AR FI NUMAI…

Dacă ar fi numai trecerea timpului

Spatiul dela o zi la alta; dacă ar fi

Numai un mesaj trimis peste ape într-o sticla;

dacă ar fi numai trandafirul abandonat

pe masa din sufragerie,

Trandafirul care te aşteaptă

Dacă ar fi numai un praf de nor,

Călător ca o adiere; un văl subţire

Numai o pală de vant, o iluzie de mângâiere

Dacă ar fi numai gândul ce te caută

Pretutindeni; dacă ar fi

Numai o atingere ca o nelinişte

Dacă ar fi numai casa cea veche cu două etaje,

Numai grădina cu nucul bătrân,

Numai caprifoiul ce urcă elastic

până la fereastra ta; dacă ar fi numai

zumzetul albinelor muncitoare -Te-aş aştepta

abandonat de propria mea voinţă.

Dar în camera ta cana de apă este spartă;

Oglinda în care ne-am privit adesea alături,

Este acoperită de praf gros de un deget,

Pe patul tau se lăfăie o saltea ruptă iar

Şifonierul este plin de hainele tale

zdrenţuite de timp

Iar eu vin zi de zi cărând in suflet speranţa şi

De piciorul drept am, legat Pamântul,

Ca un bătrân detinut in lanturi, care a toate ştiutor

Nu vrea să-şi mărturisească

Că este mult de când te-a pierdut…

5 sept 2006/6aug 2008

DRAGOSTEA – UN CUVÂNT

Dragostea?

Un cuvânt, o speranţă

O suferinţă, o lamentare…

Trecătoare ca o zi

Cade ca o picătură

grea…

Dragostea?

O stare precară,

Bolnăvicioasă

O anemie de o zi

Spitalul vieţii ne

va lecui…

Dragostea?

O încercare de zbor

Avortată; scurtă

Comuniune cu stelele,

Ac de stea de o noapte;

realitatea vieţii ne va lecui

Şi totuşi…

Adesea uităm toate-acestea

Sperând că de astă data

Vom putea pune semnul egal

între dragoste şi fericire

Rezultatul – o cădere

pe pietrele dure ale realităţii

ELEGIE

Sunt înconjurată de minerale –

Dormitânde pietre cu viată

Ştiu că ele mă văd cu ochiul lor închis

Senzitiv __ atât de diferit de al meu

Radierea lor, nevăzută de mine, face

ca noaptea să se muleze peste ele

blândă, ca o cuvertură preţioasă,

fără să le atingă

Înfipte in pământ, trag din el

înţelepciunea lor rece

Cu scânteiri fugare de aur, argint şi mică;

Smaraldele rămân

Recunoscătoare pe viaţă

Celui ce le hrăneşte

şi prin rădăcinile lor, contorsionate

funii nevăzute, işi sug continu seva.

Pământul nu-mi oferă din înţelepciunea

cu care işi hrăneşte diamantele şi safirele;

Am încercat să-l conving dar am rămas

nedemnă de încrederea lui.

Rădăcinile mele nu se vor prinde in el…

Lăsată afară, sufăr, tremur

De nelinişte, cu gândul la ziua ce va urma

Nu văd decât pământ înstelat

Cufundat în noapte după noapte…

Cum poate un obiect –

atât de strălucitor

să fie atât de întunecat?

5 oct 2006/6 aug 2008

LOCUINTĂ LACUSTRĂ

Locuiesc in mijlocul apelor

Pe o insulă cât un degetar

La debarcader, legata de coloană,

bărcuţa mea mă aşteptă;

ea mă leagă de lume

La început mi-a fost teamă de apele

Care vorbesc peste noapte…

Mă intrebam ce se va întâmpla dacă

ele se vor răzvrăti şi vor veni

să-mi bată la uşă.

Nu a trecut mult şi mi-au devenit prietene;

Vorbim adesea; de fapt eu numai cu ele vorbesc

Nu este nimeni pe aproape

Sunt sigură ca apele

mă vor anunţa din timp

Când vor vrea să se ridice,

Când vor plănui sa-şi iasă din matcă

Ascult zilnic un crâmpei din povestea

ce mi-o spun apele; adaug zilnic

poemului lor câte trei versuri

Citesc poemul, apelor, pentru a primi aprobarea lor;

Ele se culcă multumite, adorm leganate

De clipocitul propriu – cântecul lor de leagăn…

aşa am învăţat, după ani de convieţuire

să ne încredem unii în alţii

Adesea mă intreb cine va face primul pas

Spre despărţire; cine se va plictisi primul?

Sunt aproape sigură că eu voi fi aceea

care va dori să plece departe,

care va trăda încrederea apelor

Dar ştiu că o voi face cu regret,

Voi fi nevoită sa le părăsesc,

chemată să locuiesc alte sfere…

22 oct 2006/6 aug 2008

MISTER

Viaţa îmi pare un măr frumos,

roşu şi mic pe dinafara

mai larg înăuntru

Ziua imi pare o părticică din miezul gustos…

Înăuntru nu este-ndeajuns loc

pentru doi fraţi

Ce se luptă fiecare să ocupe din spaţiul celuilalt

Fructul negru al mortii

este mult mai larg

Are tărâmuri necuprinse, nelocuite

în mare parte

Pe care nimeni

nu le revendică

Şi pe care nu le poti lăsa moştenire

nu este lumină pe acolo;

Poate de aceea

nimeni nu se bate

Pentru o moşie vastă

pe acel tărâm!

Greşit!

Cine zice că ai nevoie

de aceeaşi lumină

Ca şi pe pământ? Nu sunt prieteni acolo,

cei cu greu domesticiţi

sunt înghesuiţi în lumea trecătoare

A mărului roşu şi mic

Cine zice că ai nevoie de prieteni

În lumea intunecată şi vastă a

Doamniţei Negre?

Avem lucruri de terminat

Avem răspunderi

de onorat! Ei da!

Ne apropiem cu răspunsul,

dar vom ştii noi oare care sunt ele?

De am ştii

nu ne-am pune zilnic

Întrebări la care

nu vom putea răspunde niciodată

10 oct / 1 dec 2006/6aug 2008

MOMENT DE SINGURĂTATE

Ploaie; muzică de oboi;

bătăi în geamuri_

dinspre apus, dinspre nord…

Sunt degetele îngheţate ale ploii__

ghiare pe obraz…

Vânt; muzică de harpă;

trâmbe de ape__cad

din cer în vidul vieţilor noastre…

Suflul vântului cu miros greu de sulf,

în nările noastre…

Iubiţii si iubitele noastre; oboi, violină;

adrenalina muzicii__coboară

incet, incet în suflet

Singurătatea disipează__

Arcuş cu arcuş, dragostea noastră!

Sfera se lărgeşte; va exploda?

Ploaie, muzică de oboi,

Violină şi harpă;

Voi atinge graniţele luminii

Punctate de stelele căzătoare?

Ah! Am uitat ce este acest zgomot…

Degetele îndemânatice

ale ploii mi-au lăsat

Dâre însângerate pe obraz…

PLANETA PRIMITOARE

Planeta aşteaptă cu mii, sute de mii de antene

Milioane de milioane de antene îndreptate spre cer

Venirea ta __ tu, incă neîntruchipat, baţi,

Neauzit de nimeni la porţile dragostei noastre.

Planeta iţi pregăteşte un culcuş cald, un sân dulce,

O casă primitoare, o creşă cu jocuri dragi

să treci fericit prin toate vârstele copilariei;

Planeta iţi pregăteşte viitorul; pentruca mai târziu,

Dragostea ta şi a urmaşilor tăi să-i ofere alte mii,

Sute de mii şi milioane de milioane de suflete

Ce vor bate la poartă, vor aştepta să intre…

Suflete inocente ca şi al tău

Înainte de a intra pe poarta dragostei pământene.

5 oct 2006/6 aug 2008

PLEACĂ FARĂ SĂ TE UIŢI ÎN URMĂ

Să-ţi iei larevedere nu este greu…

Am plecat adesea din locuri

Ce mi-au oferit găzduire şi fără a mă uita

în urmă le-am părăsit – locuri dragi –

Ca să nu mă mai întorc niciodată

Nu am regretat niciodată plecarea…

Despărţirea mi-ar fi devenit grea

Daca m-aş fi întors – odată măcar macar

Nu aş mai fi putut pleca niciodată

Pleacă fară să te uiţi în urmă!

Numai astfel vei perpetua mişcarea…

Călătoria – neintreruptă de nostalgia despărţirii;

Să spui ’’rămas bun’’ unui loc

Vizitat pentru prima dată

Nu este greu;

Greu este să nu te mai întorci

În locul în care te-ai născut

Niciodata!

SETEA DE NUMERE

Începem prin a observa cele cinci degete

De la mâna dreaptă:

apoi pe cele ale mâinii stângi;

Le numărăm, în felul nostru inocent

Le număram apoi cum ne învaţă la şcoală

În clasa întâia

Numărăm astfel până la zece,

toate sunt_degetele mâinilor.

Vedem că posedăm şi altele mai mici şi

Mai putin experte la jocuri, scris şi

mişcare_degetele dela picioare

Începem jocul adunării,

adunăm câte unul

Până ajungem la zece, apoi la douăzeci.

Este greu la început dar, cu timpul devenim

Experţi şi numărăm şi la joacă,

în joacă…

Repetiţia ne cucereşte.

Facem cunoştinţă cu algebra:

ce delectare! Automatism?

Putem număra şi gândi la altceva

în acelaşi timp.

Numărăm totul: pietrele din buzunare

sărutările, prietenii…banii.

Numerele ne delectează; numerele

ne asaltează!

Devenind adulti numărăm zilele trăite

în caja de aur a existenţei noastre efemere

adunam zilele în săptămîni, luni şi ani;

ne bucuram cand vedem cum, numerele

unul câte unul se adună__

în număr stă puterea! Ne spunem

Şi suntem mulţumiţi vazând cum se finalizează

Eternitatea.

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.