NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MARIANA TANASE

Moartea pescăruşului

Cu aripile frânte, zace pe nisip

Un pescăruş de zboruri larg deschise
Cu mirarea zugrăvindu-i-se-n chip
Că-i sunt tăiate zările promise.

Sparge marea din licori sideful
Ţărmul e balans de viaţă – moarte
Închină-o aripă de gând fieful

Hotărât spre iluzii noi, deşarte.

Aşterne zarea cerul armonios
Podoabe şiruri, şiruri îi anină

Încondeiază valul ţărmul nisipos
Moartea a găsit în viaţa.


DE  CIREŞAR

 

În vechi potire astăzi nu mai stărui.

Ca un străin de mine mă revărs

cu bucurii, cu fapte şi cu plâns

în unda ta. Tu Dunăre mă-ngădui!

 

Cum oare-ar fi să lenevesc o clipă

să mă băltesc prin rădăcini şi cioate?

O lotcă amarată  sigur va socoate

că am făcut de gânduri iar risipă.

 

Şopteşte-a nouri şi răsare-a soare

meleagul meu de-a pururea în curs

cu dimineţi ce pleacă-nspre apus

pe apă,  trestii, sălcii  şi culoare.

 

Mai dă-mi o zi cu mirosuri de baltă

Cerceii de cireşe roşii din urechi

Îi pun pe unda ta a joacă-n scaldă

La ceasul când din slava stelei-naltă

 

În fumuri de argint ne risipim

La mal de apă sub un cer sublim.

 

Eden

 

De parcă norii cugetă să plece
aşa privesc din susul slavei în amiază
la ora când din aerul  prea rece
stopi de seninul păcii ne veghează.

O salcă, abia-nfrunzită, plângătoare
şopteşte verdelui vecin din trestii, păpuriş:
E primăvară iar! A câta o fi oare?
E un secret! – gândesc şi mă retrag furiş,

călcând  tiptil, cu pasul mic, arar
căci  am văzut miracolul  de viaţă dătătorul
la poala unei tufe,  este un cuibar
şi-ar fi păcat să sparg la păsări ouşorul !

Prin scorburi vietăţile se-aţin
la zgomotul troznit de crengi sub pas.
E un Eden spre care veşnic vin
în care mă încred ca singurul rămas.  

  

 

Feerie

 

Oraşul meu, malul meu de gând,
Salcâmii – au înflorit cu miere
Copacii împovăraţi de coliere
Sunt năvădiţi de-un vânt plăpând.

Aerul s-a dedulcit şi el încetişor
E noapte, luna spune basme
Din bălţi se-nfiripă fantasme
Petrec miresme calde – aromitor.

Ochii-nchid şi las să-i umple vise
Fac modeleul de cu noapte
Mă trezesc, vorbesc în şoapte
Spun poveşti pe zările deschise

  


Scrisoare pe valuri

Iubită Dunăre de lună şi de soare
mi-e drag de valul tău, aş curge-n-trânsul
să fiu o altă ştimă-n ape şi culoare
din zori de răsăritul şi până-n spre apusul!

Ades arunc pe gârlă doruri şi restricţii
pe malul tău frumos sunt zămislită
mă-nchin la tine cu puterea minţii
tu eşti balsamul meu ori clipa de ispită.

Totemul dinspre suflet te-nalţă-n stele
o cale-a toamnei duce-n Orion
îmbarc cu ea visările, trăirile rebele
şi modelez din lut încă un om !


Dunăre, trestie, eu

Sunt la fel ca trestia înaltă
băltăreaţă, aidoma ca ea.
apa rădăcinile ne scaldă –
spală trup şi lujer Dunărea.

Mă unduiesc flexibilă în mers
vântul trece-ades cu voluptate
pe tâmple-mi pune cu subânţeles
sărutul ei albastru-n  bunătate.

Când furtunile se–aţin în curmeziş
e una cu nămolul trestia felină
aruncă ochiul verde scurt, furiş
vede vremea bună ce-o să vină.

Zvâcneşte iute-n pleasnă şuierând
o clipă doar, şerpeşte-n înălţare
mai verde şi elastică-atunci când
cu soarele vin umbre dansatoare !

 

 


Mi-a spus un om

 

că vrea o pasăre să fie
să zboare spre apusul ăsta violet
spre el să se ridice-ncet, încet
cu doina lină de câmpie.

în locu-acesta unde vântul
şui tulumbe mari de mărăcini
le-alungă ca pe cei străini
şuieră năprasnicului cântul

printre copaci însoţeşte a zăbavă
ochii bălţii clipocesc în stele
se prelungesc alung printre smicele
cu vrăjile se scurg la ceas de snoavă
scăldate-n nebunia violet
soarele spre-apus se scurge-ncet,
încet…

 

  

Mal cu gânduri

 

Şi ce-o mai fi să se întâmple?
Târându-şi paşii molcomi şi greoi
amintirile îmi bat în tâmple
pe albul clipei, lasă de noroi…

La margine de ape şi început de vise
aruncă luna iar cu peştii ei în apă
privesc aiurea, pleoapele-s deschise.

mreaja mea, cu plăsmuirile m-adapă!

Prelinge clipa, plimbă-se conture,
când astăzi nu însemn decât o pauză
ce dumnezei mai vor să mă înjure,
dinspre născarea pentru moarte cauză?

Pe ceruri, lumini de stele dau obolul.
mă culcuşesc cu mâinile sub cap
liniştii îi trag încet acum zăvorul,
argintul lunii cale-i să m-adap.

 

 

 

Salca

 

Însângeră apusul ultimele clipe

ale unei zile petrecute-n seară

umbrele prelungi iară te-nfioară

vrăjile pe baltă stau să se-nfiripe.

 

Părul ei, cascadă verde peste ape

corpul ei desprins din verdele din mal,

parcă e regină, ce vine la un bal,

sau e coama calului să se adape?

 

Fumurile nopţii se dansează-n cer

zumzăie ţânţarii în împărăţie

incantaţii care n-ai mai vrea să fie

da-ţi sunt hărăzite! Totul e mister.

 

Numai salca groasă peste apă pleacă

trunchiul ei în care scorburi se arată

părul ei de ramuri e cel ce te îmbată

trag tăcut la rame, umbra ei în barcă.

 

 

 

Tablou marin

 

Parcul gândului înfloare plin cuvinte
ce bine cade vântul printre ramuri –
i-aş pune două-trei perechi de hamuri
ba l-aş mai bate zdravăn şi în ţinte

că s-ambibat plin ochi de valuri
cochilii în care cresc vârtoşi salcâmi
de-acu’nainte multe săptămâni
izbeşte valu-n coaste ca de maluri.

Regina nopţii cupa plină o revarsă
spre tâmple pace iar coboară
zăvoare-mparfumate cad spre seară
că eu la tine mare-s ca acasă!

 

 

 

Tablou

 

Pe marea zării pescăruşii zbor
înalt, complet înscrişi pe boltă
rotesc largi cercuri, fac o voltă
se prăbuşesc apoi cu râs hohotitor.

Din valuri pescuiesc, iar se-nalţă
lungi aripi, amplele-întrebări
momente încrustate în chemări
de veacuri după-aceeaşi ştanţă.

Unul dintre ei s-apropiat de mine
pe plajă, unde stam la Pontul Euxin
un semn de dar al sorţii, de senin
un flux al marilor iubiri ce vine.

 

 

 

Mi-e dor…

 

De haina vremii gânduri se dezbracă
spre port uşor, uşor, din nou o tai.
Mi-e dor cu-acei prieteni de-o cinzeacă
şi cu epigramiştii ca să facem hai !

E-n vale o terasă caldă, primitoare
aşa cum te cobori spre portul vechi
mai vezi pe-acolo şi femei uşoare
mai sunt pe-acolo şi perechi-perechi.

Iar dacă nu, există-o cârciumioară
cu mese geluite- trupuri de lemn viu
şi cântă-un pian… şi plânge o vioară
de storc din tine lacrimi şi pustiu !

Îmi dau pe valuri hainele tristeţii
cu pescăruşii râd cu glas gâlgâitor
arunc tot lestul pus în calea vieţii
că drag mi-e de senin ca şi de zbor !

 

 

Mătănii

 

Cu voci curate, cochilii sună blând
La ieşitul soarelui dintre talazuri
Trezite maluri, fiinţe şi barcazuri

Poveştile se nasc, se ţes pe rând.

Miresme, aburi, simţuri se resfiră
Dăruiri totale – ale naturii mamă
Nu ai decât ca să le bagi în seamă
Treci prin ele, mătănii se prefiră!

Aduc un gând de baltă şi de mare
Cuprinse sunt de ochi de astru
Prin trupul meu curge salmastru
Cu-n punct nevralgic care doare.

 

 

Noapte la mal

 

Plasa nopţii e cuprins de gânduri
Intuitiv şi tandru alunec spre nisip
Ochiul meu nu mai citeşte rânduri
Avem aceeaşi faţă, avem acelaşi chip

Culeg de jos o scoică mică şi striată
umbra mâinii luna-n noapte o resfiră
peste maluri, ape, se scurge tremurată
prin pletele rebele, pe umeri se prefiră.

Pacea mă cuprinde, e plaja-acum pustie
mă-ntind, zac pe spate de parcă am murit
în interiorul meu se naşte o altă poezie
cu zorii iar voi naşte noi forme din grafit!

 

 

Herghelia

 

Mari, frumoşi, coame de visare
Galopul – un zbor spre veşnicie
La malul apei tropotesc a poezie
O cavalcadă în apus de soare.

Cozile, fuioare lungi de spume
Crupele – arcate-s în galop
Nebun, năvalnic, fără stop
Cu marea se întorc în lume.

Las liber gândul fără frâie
Pe greabăn herghelia bat liniştitor
Salt din cal în cal, cu ei mă zbor
Sufletul cu ei vrea sa rămâie !

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.