NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MIHAELA ALBU

Coada de păun

 

Mă aplec şi eu peste margine

precum odinioară poetul:

ating cu mâna fruntea zilei ce trecu;

inima de acum îmi bate încă în piept;

Cum apa curge lin aproape de izvor,

vorbele tale de odinioară

îmi mai susură încă în urechi.

 

Ah, cum aş lua în braţe anii toţi

şi i-aş strânge la piept!

Au plecat pe furiş

şi nici nu bag de seamă

cum umbra lor mă urmăreşte.

Ca o coadă de păun

se deschide dimineaţa gândului

şi adună la un loc

pete albe de îndoială

cu stropi purpurii de încredere.

 

 

Cursa

 

 

Cu picioarele legate de frânghia trecutului

Viaţa îşi duce mai departe alergarea

atât cât îi permite laţul.

Ochii îi sunt acoperiţi cu bandajul opac al viitorului.

Cu încăpăţânarea învingătorului încearcă alergarea;

îşi pierde răsuflarea uneori;

respiră adânc

şi îndârjită merge apoi mai departe

către necunoscutul adânc ca o nălucă.

Din când în când îşi descoperă vederea;

clipeşte cu durere la lumina ce arde,

la lumina ce mângâie îşi abandonează privirea.

Fulgerul o scapă de reverie.

Şi ca Sisif îşi duce mai departe alergarea ….

 

 

Cu biciul …

 

 

Cât e de dureros să spui

adio

aerului tare de primăvară!

Mă despart cu greu;

merg prin pădurea ce o găsesc tot mai rară;

crengile-i se usucă şi stau gata să moară.

Le culeg una câte una,

le strâng în mănunchi.

Am deja o fascie!

Biciuiesc zilele cu disperare

atentă să nu rămână în toamnă

cum copacul de-alături, inconştient,

frunzele la pământ gata toate s-aştearnă.

 

 

Durere

 

 

Zgâriam cu durere zidul;

unghia-mi şi carnea se rupeau.

Sângele desena

fără ştiinţa mea

o Cruce.

 

Zidul Plângerii cât de aproape mi-era!

 

  

Lacrimi

 

Între a lui Iisus lacrimă de sânge

şi surâsul unui copil

aşez eu Lumea.

Nu-mi pasă că trandafirul are spini;

eu ţin minte

dintru început până în sfârşit

mirosul petalei răcorite de bobul de rouă –

Lacrima îngerilor.

Bucurie pură

 

Mirosea a bucurie pură

pe atunci, căci mai credeam în vară

şi-adunam încetul, cu măsură,

amintiri şi vise vii de-odinioară.

Mirosea a bucurie pură

în pădurea ce dădea în vară

şi-atât de-ndrăgostita mea natură

nu lăsa nici un minut să piară.

 

Îmi plăcea să calc cu paşii goi

şi pe iarbă şi pe gânduri necosite

şi-ntindeam spre binecuvântate ploi

timp şi suflet încă nenuntite.

 

Am plecat apoi pe-un drum răzleţ

înspre toamna fără iz de vară

sufletul mi-e tot mai pădureţ

într-un trup nebucuros să moară.

 

 

Amintire

 

Inima-ţi deschide spre atunci

lasă-l pe acum să plece-n mâine

şi întinde-ţi gândurile calm spre lunci

şi-aminteşte-ţi că erai cu mine;

Împleteam în paşi egali destin

când egale inimi se-ntâlneau,

viaţa o credeam un ne-ntrerupt festin

beam cu sete clipe ce mureau.

Trage-ncet de firul din atunci

poate se întinde până-n mâine,

poate-l iei în braţe şi-l aduci

să-ţi lege iar visele de mine.

 

Rugăciune

 

Lasă-mă să-mbrac cămaşa verii

să-mi împodobesc cu flori fiece gând

să aştept să mai rodească merii

şi să culeg roade alegând.

Lasă-mă spre tine să mă-ndrept

bucurie a credinţei pure

şi mă lasă-ncet s-aduc la piept

taina veche-a unei rugăciune:

Să mă rog lumina s-o primesc

cum o floare soarbe răsăritul;

Să mă rog la Necuprins Ceresc

să-mi aducă-n sufletul înfloritul.

 

Sufletu-ncălzit de taină mi-este

Cred în învierea de-orice soi

Şi credinţa-mi trece chiar şi peste

lacrima şi ura dintre noi.

Lasă-mă spre tine să mă-ndrept

Bucurie a credinţei pure

Şi mă-nalţă când mi-aduc la piept

Taina veche-a unei rugăciune!

 

 

Risipitorii

 

Ce risipă, ce mare risipă

a ecoului paşilor neumblaţi

în dimineaţa ce încă n-a tăiat

perdeaua necunoscutului întuneric.

Ce risipă de aşteptări!

Cu ce sete băute!

Tăcerea cade grea

ca neştiutul

învinuit de ne-păcat.

Se varsă cerul peste mare

şi-o umple de albastru pur

eu nu-mi iau ochii de la zare

şi-aş strânge-o în braţe toată ca un fur.

 

 

Stele căzătoare

 

Mirosea a stele căzătoare

(dacă stelele-ar avea miros…!)

Mirosea a moarte pe cărare

şi-a tristeţe ajungând la os.

 

Mirosea a noapte de sfârşit lumesc

(căci şi lumea s-ar sfârşi cândva…)

Greu mi-era cuvântul să-l rostesc

şi să-mbrac cu el căzuta stea.

 

Frunze moarte miroseau a ieri

(parcă întrupau în ele Timpul).

Gândul îmi pleca spre nicăieri

întâlnind în cale numai vântul..

 

Viaţa se-ntorcea pe sine-n iarnă

(iarna se credea stăpânitoare!)

Fulgii doar durere mai puteau să cearnă

căci erau toţi … stele căzătoare.

 

 

Dacă…

 

Dacă mi-aţi privi sufletul

printr-o oglindă spartă

cum se întâmplă cel mai adesea –

nu-i de mirare că l-aţi vedea

împărţit

în mii de bucăţi inegale.

 

Dacă aţi privi lumea

ca pe un pahar prea plin

şi vărsaţi din el – cu nepăsare –

picături mari de uitare

peste începutul şi sfârşitul poveştii de a fi om …

atunci

n-ar fi de mirare

nici gustul sălciu,

nici locul pustiu

peste care vă cade – goală – privirea .

 

Cuvintele

 

Oglinzi altădată

Sunt acum cioburi cu raze stinghere.

Despart ziua de noapte

Lumina e prea tare

Negrul mă cheamă spre alinare.

 

 

Totdeauna e o poartă pe care intri

sau pleci;

Totdeauna e un prag

Pe care gândul îl crede trecut

petrecut.

 

Totdeauna e un timp

de care şi cugetul se agaţă

cum înţelesul de cuvântul său.

Eu rostesc cuvântul Timp

şi văd

mărgele –

mate, sticloase, tremurat frumoase.

Când le deşir

e-atâta nonşalanţă

că pot fi iertate

de păcat.

 

Rătăcire

Acum, aici,

Pe o câmpie plină de vise

m-am rătăcit.

 

Nu găsesc drumul

– pe cel mai greu –

să-mi ducă paşii

spre Marele Zeu.

Întind şi braţul

să pipăi zarea,

dar întâmplarea

îmi pune laţul.

 

Mă ţine strâns.

 

Am venit

pesemne

mult prea devreme.


Dor de albastru în New York

 

Cum cerul

pe care-l priveşte eschimosul

– când iese dimineaţa din iglu-ul său

cu gândul la vânatul ce-i va da rostul zilei –,

nu e cerul

pe care de altfel eu nici nu-l văd

când mă strecor căutând cu disperare

umbra sfidătorilor zgârie-nori;

 

Cum cerul ciobanului

ce abia şi-a numărat oile mânate spre odihna nopţii,

nu e cerul

pe care eu zadarnic caut

şi tot caut

o stea rătăcită precum paşii mei

în megalopolisul ce mă strânge

cu perfid zâmbet de „bun venit”;

 

Cum cerul ce îşi dă mâna cu marea

– pentru marinar

în largul liniştit al unei zile totdeauna visate –,

nu e petecul de cer

pe care eu îl caut

de la fereastra etajului 45, 49, 54, 60 …

(cândva l-am căutat şi de la 109,

dar acela s-a dus, s-a duuuus …

într-o dimineaţă de septembrie

când praful şi strigătele au izgonit înaltul);

 

Cum cerul tău

nu seamănă cu al meu,

atunci eu,

cu economie,

strâng din amintire tot albastrul

şi îmbrac strop după strop

fiecare zi ce mi-a mai rămas …

 

Împotrivire

 

Am învelit cu soare această tristă toamnă;

La gât i-am pus ghirlandă de lumină;

I-am luat apoi durerea ce apuca să vină

şi-am îngropat-o adânc în margini de grădină.

 

Pe frunze moarte ce-mi tot ieşeau în cale,

pe gânduri rătăcite-n a sufletului vale

am tras apoi cortina verde cu anotimp-speranţă

şi-am conjurat lumina să taie-a nopţii faţă.

 

Ofrande Poeziei

 

1. Invită-mă în casa ta, Poezie,

Deschide-mi larg uşa,

Luminează-mi calea cu metaforă curată!

 

Invită-mă la masa ta, Poezie,

Aşterne pe ea gustoase cuvinte:

cu sare,

cu miere,

cu bucurie,

cu întristare …!

 

Îţi aduc ofrande, Poezie,

Gândul meu şi nesfârşitul dor de tine….

 

Tu mă auzi că rostesc uneori în pustie

numele tău, Poezie?

 

2. Când mă apropii de tine, Poezie,

întunericul greu al urii se dă la o parte;

lumina îmi dă bineţe

şi înţeleg pe dată

că salutu-ţi rimează

cu cea mai neîntinată

Frumuseţe.

 

 

Singurătate

 … o pasăre   o aripă   un zbor ..

mereu aceeaşi cifră învăţată de cocor …

 

trecute vieţi

de gânduri

de iluzii

sărate lacrime

atârnânde şiruri …

 

În faţa casei duzii …

 

Surâs amar

suspin de frunză tot căzând în van din ram

lumină tristă îmbrăcând amurgul

 

şi eu

 

şi eu cu sufletu-mi tăiat

cum taie brazdă plugul …

 

Incompatibilitate

 

Apa din vis se-ntinde … ca o apă

Cercul din vis e cerc   dar marginile-mi scapă

Pomul din vis e pomul fără fruct

Cerul îl cheamă;

Pământu-ntâi l-a supt

 

Zborul din vis e zbor în cerc de vis

Apa se-ntinde către interzis

 

Şi lumea mea întinsă cât o apă

În margini de-nţeles nu vrea să-ncapă …

 

 

SONETE


Poznan, 11-13 noiembrie 2007

I.

 

Veneai spre mine în târziu amurg.

Eu nu ştiam că vara putea să-mi mai rămână

Iar licărul din ochi nu trebuia s-apună

Când zilele în lunge rătăciri ne scurg.

 

Şi se tot duc în şiruri de tristeţi cocori

Spre depărtări chemate cu ţipete adânci

Şi fără de nădejde plutindu-şi negri nori

Sub valuri de iubire atâtea gânduri strângi.

 

M-ai ispitit, daimon, cu farmecul de sus

Cu lacrimile calde mi-ai arătat cărarea

Şi înapoi adus-ai tot gândul meu cel dus.

 

Ciudată e povestea sfârşitului de vară

Pentru acela ce niciodată n-a învăţat să ceară

Şi aştepta-n tăcere un resemnat apus.

 

 

II.

Prin lumea albă rătăceai stingher

Mă căutai, dar nu ştiai că sunt

Şi treceai păsării în ţipăt dorul mut

Cu fiecare pas vedeai năluci ce pier.

 

Când am venit într-o târzie vară

Care cu flori ţi-au îmbrăcat amurgul

A odrăslit iar frunza în tot crângul

Şi apă însetatul a început să ceară.

 

Mă întrebai de-s fiinţă ori himeră

Eu pentru tine am voit să fiu

Şi început, dar şi sfârşit de eră

 

Căci te vedeam stingher în marea înnoptare

Umblai prin lumea albă ca prin mare

Tot înotând în unda efemeră.

 

 

III.

Mergeai prin ape de lumini şi umbre

Pribeag singur şi mut te aşteptam

Căci în amurg de lume eu eram

Curgeau pe suflet lacrimi reci de ambre.

 

Soseai cu-o lotcă ce muşca din valuri

Firesc intrat-ai în portul întristat

Şi pe vecie-apoi ai adăstat

Pe ţărmul ce-şi pierdea cu-ncetul maluri.

 

Şi viaţa se trezea pre sine-n viaţă

Sufletul se petrecea spre infinit de vis

Şi cu săgeţi de miere soare tăia ceaţă.

 

Tu ştii: Cuvântul singur a învins destin.

Eu dus-am către buze o cupă cu preaplin

Şi-alăturea de tine primit-am dimineaţă.

 

IV.

 

Schimbat-am amândoi gândul pe-un vis

şi ne-a părut atunci întreaga lume

– învăluită-ntr-o lumină anume –

inel pe deget către Paradis.

 

Eu mi-am mutat visul către tine-n taină;

n-am lăsat zvon să intre-n Paradis;

am păşit dreaptă pe-acest drum şi calmă,

doar sufletu-mi era un arc întins.

 

Pârjol era acolo în Eden, ca-n Iad

şi flacăra ne-ardea pe amândoi

croind prin sufletele noastre vad,

 

un drum printre atâtea roci şi stânci

bătut de vânturi reci, dar şi de ploi

ce sapă prin iubire gropi adânci.

 

V.

Nu mai pleca dacă aflat-ai ţărmul;

Dă-i nume locului găsit cu greu

Poate-l acoperi cu numele meu

Primind deodată şi magia ce-o ascunde verbul.

 

Ia bucuria toată în lumea asta nouă

Îmbrac-o în lumină de doruri  şi de gând

Bea şi otrava – şi toată cupa bând

Destinul tău tăiat va fi în două.

 

Cântec şi bocet împletite-n fire

Ne trag prin lume neştiutul drum

Cu ochi legaţi noi mergem. Cu neştire.

 

Pe ţărmul ce-ai numit cu noul verb

eu mă-ndrept spre tine şi în cuvânt întreb:

Prin ape moarte cântul tău mai poate să respire?

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.