NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MIHAI MATARINGA

Speranţă

Mă-nvârt ca un titirez
În jurul meu
Din ce în ce mai repede
Până ce totul
Devine atemporal.
Mă-nvârt până când
Bucăţi din mine
O iau razna
Răspândindu-se în spaţiu
Cu viteză din ce în ce mai mare
Asemenea galaxiilor
Ce se-ndepărtează unele de altele
Generând un efect Doppler
Personal şi bizar
Având în vedere
Faptul că eu
Mă îndepărtez de mine însumi
Tot sperând că odată şi-odată
Mă voi vedea
Născându-mă.

Involuţie

Mă comprim pe zi ce trece
Până când voi arăta
Precum celebrul „raccourci”
„Christos mort”
De Mantegna.

În contrapartidă
Mi se deşiră sufletul
Mai rău decât
Prelungile figuri
Ale lui Domenikos.

Toamnă

A mai trecut o toamnă după toamnă
Şi tot aşa vreo zece ani la rând
De mult n-ai mai văzut zăpadă doamnă
Vezi zi şi noapte frunzele căzând.

Prin parc trec paşi nepăsători şi toate
Îmi par desprinse parcă din trecut
A mai trecut o toamnă şi-ncă-o toamnă
Deşi ninsoare-n barbă aş fi vrut.

Aş vrea din urmă moartea să ne-ajungă
Dar vom trăi bătrâni, la infinit,
Aceeaşi viaţă nepermis de lungă
Aceeaşi toamnă fără de sfârşit.

Blestem

Prefacă-se în pietre munţii-nalţi şi grei
Când se vor prăvăli pe umerii mei
Prefacă-se-n nisip bolovănişul tot
Acoperă-l marea cu mine cu tot
Roiască vulturii mândri peste valuri
Cătând vreun vârf de catarg între maluri
Acoperă Potopul întregul Pământ
Rămână doar catarge legănate de vânt
Doar vulturii mândri rotind peste valuri
Catarge trosnind şi nici urmă de maluri.

Şaizeci de secunde

Secunda zero-iată! Abia de m-am născut!
Pe lungul drum al vieţii mă aflu la-nceput.
Nu ştiu a zice”mam㔺i nu privesc la stele
Sunt alţii care poartă de grijă vieţii mele.

Secunda trei-mă strădui a scrie şi-a citi
Şi-alerg prin curte raţe şi curci cu alţi copii.
De-s programat din ceruri optzeci de ani s-apuc
Am patru ani acuma şi mult o s-o mai duc.

Mustaţa-i încă mică, dar timpul trece, trece
La treişpe ani ş-o ţâră sunt la secunda zece.
Cu încă cinci secunde ce-s transformate-n ani
Când ceasul bate sfertul am douăzeci de ani.

Şi cum la vârsta asta prin toate vesel treci
Îmi pare că minutul nu se va scurge-n veci!
Nu mai privesc la ceasuri-oricum nu am deloc-
A mea e lumea toată şi-n toate am noroc.

Când, după multă vreme şi doar aşa-ntr-o doară
Pe ceas mi-arunc privirea, văd limba cum coboară
Îmi intră-parcă-n ciudă-prin piele şi prin oase
Şi nu se mai opreşte decât la cifra şase!

Şi asta doar o clipă ce iată, s-a şi dus!
Apoi, cu multă râvnă o ia din nou în sus!
Oricum, mai este vreme şi încă-mi este bine
Deşi se-ndreaptă-n grabă şaizeci de ani spre mine!

Până să bag de seamă cum vine”chestiunea”
Hop! Limba-i la trei-sferturi şi-ncepe slăbiciunea!
Îmi intră frigu-n oase şi parcă mult mai greu
Ca altădată umblu-şi-i zloată mai mereu.

Iar raţele ce-odată le alergam prin curte
Acuma stau pe varză! Iar mesele-s mai scurte!
Atent să nu alunec, fac pasul tot mai mic
Şi capăt tot mai tare alură de bunic.

-Mai ţii tu minte oare, de unde ai plecat?
De la secunda” zero”-o clipă unicat!
Big-bang-ului de-atuncea, Big-crunch să-i corespundă
Acum când ceasul bate şi ultima secundă!

Trecut-au anii tineri, pierduţi printre castani
Săgeata-i chiar la ţintă, căci ai optzeci de ani!
Optzeci de ani şi Stixul stă gata să-ţi inunde
O viaţă comprimată în şaizeci de secunde!

Naufragiatul


Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât noaptea şi vântul.

Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost…
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.

Cu secera Lunii aş vrea să retez
Oceanul de smoală şi-al nopţilor miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abia de mai ţin lemnul vâslei cu ea.

Spre Nord, către ţărmul visat, călăuză
Mi-e Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii-ah, norii să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.

Dar vai, norii aprigi se-adună pe cer
În haite flămânde cu suflet de fier
Şi stelele pier, rând pe rând, câte una…
Cum şuieră vântul! Cum tremură Luna!

Ce ploaie grozavă pe suflet m-apasă
Mi-alunecă vâsla, dar nici că-mi mai pasă!
Departe, spre Nord, o himeră-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât ploaia şi vântul.

Negru

Trosnesc sub paşi tomnateci frunze sparte
Şi reci, de parcă-ar fi din alte ere
Copaci scheletizaţi şi-o babă care cere
Ceva nedesluşit- ceva…de dincolo de moarte.

Mă-ntorc şi-i văd o clipă ochii seci
Ca doi tăciuni uscaţi pe-o umbră ambulantă
Ajunsă-în sfârşit-pe ultima turnantă
A unei curse lungi, pe-ntinsele poteci.

Aş vrea s-o-ntreb ce vrea, dar latră-un câine
Şi-n bezna nopţii tot mai mult mă-ngrop
Din ceruri cade ploaia, cad frunzele potop
De nu mai cred că zorii vor mai veni şi mâine.

Maci

Cât vezi cu ochii, numai maci!
Pân’ la genunchi câmpia mă-mpresoară,
Pe când, de undeva, ca-n fiecare seară
Aceeaşi voce mă îndeamnă:taci!

Cât vezi cu ochii, doar apusuri grele
Cu nori ce se perindă sumbru, în fâşii,
Chiar macii-mi par aproape vineţii
Aşa cum negru-i cerul nopţii, fără stele.

Cât vezi cu ochii, numai maci!
Privind la ei, simt ochii cum mă dor,
Pe când, de undeva, poruncitor,
Aceeaşi voce mă îndeamnă:taci!

Să vezi atunci…

Din „Grupul Local” fac şi eu parte
Mi-am creat propria Galaxie
Din miliarde de suspine
Adunate într-un cântec de jale.
De trist ce sunt mi-am pierdut sateliţii,
Inelele toate, aurora boreală,
Doar străvechi amintiri mai rotesc
Pe orbite din ce în ce mai joase
Încât inevitabil se vor prăbuşi
Pe uscatul meu, pe marea mea,
Şi să vezi atunci
Beznă existenţială!

Cerbii nopţilor polare

Pe ninsoare să n-o-ntrebi
De-unde vine:de la cerbi!
Cum se scutură şi plâng
Cornul drept şi cornul stâng,
De podoaba de zăpadă,
Când frunzişul stă să cadă,
Când, pe-al gheţii luciu-ntins
Luna-şi plimbă cercul stins,
Falduri de-auroră grele
Când se văluresc sub stele,
Şi când elfii-n taină vin
Prin păduri de fag şi pin,
Să acopere-n ninsoare
Cerbii nopţilor polare.

Paris, efect de dimineaţă

Abia aştept o zi cu soare,
O auroră ca-n poveşti,
S-o iau pe „Corso” la plimbare
Printre parfumuri franţuzeşti.

Nu mai fumez de dimineaţă,
De ce să trag tot fumu-n piept,
Când Notre-Dame, efect de ceaţă
Mă-nvăluie pe malul drept?!
^
Decât „avoir”, mai bine „etre”
În zori boem, căci mi-e egal
De hoinăresc prin Place de Tertre,
Prin Montparnasse sau Place Pigale.

La Luvru-i mare-nghesuială,
„Merci monsieur”,” au-revoir” şi „pa”,
Mai bine-o iau pe Mona Lisa
Cu tot cu zâmbet, la Şosea.

Pe firul Senei, câteodată,
Înot m-aş duce, dar „j’ai peur”,
Mai bine-o las pe altădată
Şi mă cocoţ la Sacre-Coeur.

Acolo-aş sta cu Mona dragă,
Privind spre răsărit de soare,
Căci am visat o viaţă-ntreagă
Să am Parisul la picioare.


Paris, efect de seară

Abia aştept o zi de toamnă,
Târzie ca un vers postum,
Şi-nmiresmată ca o doamnă
Ce-şi picură pe piept parfum,

S-o iau pe „Corso” la plimbare
La ceas de seară, diafan,
Cu Mona Lisa zâmbitoare,
De-un farmec…pur parizian.

Nu mai fumez din primăvară,
Nu vreau ca zilele să-mi frâng,
Când Notre-Dame, efect de seară,
Mă-nvăluie pe malul stâng.

N-ai vrea să mergem în urcuş,
Montmartre să-l vedem de-aproape,
Ori să luăm un ” bateau-mouche”
Şi-agale să plutim pe ape?!

Pe care fluviu-aş vrea să curg?
Nu ştii tu oare, Mona dragă,
Că Sena-i splendidă-n amurg
Şi-un ceas e… cât o viaţă-ntreagă?!

Un singur ceas, ce încântare
Luciri de unde-n ochi să ai,
Tu, Mona, veşnic zâmbitoare,
Păcat doar în muzeu să stai!

Lumina Sfânt-Aleasă

Îmi picură lumina Lunii pe mâinile-ngheţate
De ce să suflu-n ele, când mă-ncălzeşti, Selenă
Cu aburii-amintirii, năucitor de trişti?!

Poveşti asculţi şi tu, dar parte n-ai de ele
Decât în nopţi ascunse hulpavelor priviri
A celor ce-n magia apusurilor cresc.

La nesfârşit ţi-aş spune cum clopotele-n dungă
Spre asfinţit şi-alungă tomnatecii cocori,
Lăsând în urmă ceţuri, fâşii de ceruri sparte;

La ce să suflu-n ceara ce-ngheaţă-n lumânare,
Când picurii de Lună o-nvăluie-n mister?!
La ce să scutur norii, nădăjduind la polaie

Când Zeul mării însuşi cu valuri mă-mpresoară?!
Cum aş putea spre stele să nu-mi întorc privirea
Şi aripa de vultur să n-o privesc cum zboară?!

Văd, Lună, cum umbra Pământului te-apasă
Te-nneguri tot mai mult şi tot mai greu respiri,
Din candelă-argintie cum te transformi în ceaţă

Prea bine văd! O, Zeule din Soare,
Tu însuţi vezi aceasta, dar eşti ne-nduplecat!
Dă-i înapoi Selenei Lumina Sfânt-Aleasă

Şi las-o-ncet să-mi curgă în palme şi-n priviri,
Să nu mai suflu-ntruna în mâinile-ngheţate,
Poveşti din veac când marea-mi strecoară-n amintiri.

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.