NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MONICA ILAS

marea îndoială

Marea îndoială a trecut prin mine

Ochii lumi-albaştri ard şi mă fac scrum.

Ninge peste gânduri stele albe, fine;

Într-un alt deceniu umbra lor de fum.

Ceasuri fără ace numără secunde.

Astăzi cade nordul. Mâine este acum.

Iese din greşeală taina care-ascunde

Lumea în parfumul gerului postum.

Am ales din toate formele rotunde

Şarpele spiralei ca să-mi fac alt drum…

blestem

Amiezile care-au pornit din zar

răsună albastru pe înalta mare

aflându-mă arzând imaginar

tăcere albă a ochiului din zare.

Plecările care-au pornit din gând

mi-au îndreptat din nou marea greşeală

găsindu-mă ca semn mereu răsfrânt

într-un blestem şi-n bezna lui ovală.

Atunci eram corola unui crin,

acum sunt iarăşi punctdin întâmplare,

durerea-albastră desenată fin

greşeala semnului de întrebare…

curcubeul din lacuri

Mă luminează culoarea acestei flori

– o tăcere rotundă

ferecată în semnele inimii.

Adâncimea sufletului însetat de ger

şi de ordine cerească

îmi dezleagă enigma degetelor

care-mi cunosc începutul .

Mă umileşte greşeala beznelor

şi sărbătoarea nervului divin –

mantie de mătase peste ochiul de cenuşă

care aruncă visele abstracte

în setea ceasului.

Mă luminează imaginea perfectă

a icoanelor fermecate şi umbra

curcubeului din lacuri,

desluşind,

aproape de fiecare dată,

miezul de foc al sentimentelor.

Selectii din volumul „Ploaie Albastra „ de Monica Ilas,

tiparit la Editura Marineasa 2006, Timisoara

înserare absolută

Eram atât de solemni

încât se stingeau în cupole zorile

iar îngheţatele icoanele de aer

se prefăceau în stoluri de silabe.

Eram atât de senini

încât respiraţia străvezie a clipei

se prăbuşea peste înserarea albastră

culegându-şi memoria.

Deodată,

ne-am trezit printre templele cu idoli

rătăcind in fiecare greşeală,

ca şi cum ne-am fi-nvelit simţurile

cu toate cele patru zări.

Eram atât de solemni,

încât visând colorat

nu ne-am mai recunoscut, şi poate

că vom purta mereu,

în fiecare oră, în fiecare zi – acelaşi nume

fără să desluşim fantoma spiralei

de înserarea absolută care vine !

a nins…

Eşti ca o umbră sidefie,

cuvântul care-a fost învins

într-un pustiu ce-avea să fie

ca-n vechile legende stins…

Şi-n versul meu care te scrie

ca un ecou de ger aprins,

eşti alba vină-adusă mie

fiindcă în tine azi a nins !

Dincolo de gând

Dincolo de vântul care mă învăluia

este gândul tău.

Te pierd prin ochii care îmi răsfrâng

ceasurile pe rând,

mai mult decât lumina străvezie.

Teama îmi alungă somnul…

Tu eşti liniştea din care îmi culeg

lumina pentru firul fiecărei nopţi.

Sună în gând paşii numelui tău

şi ochii păstrează lumina.

Te aştept să mă cauţi culegând

vorbele tale-cu palmele limpezi.

Pândesc umbra cuvântului

peste chipul meu şi ecoul mâinii oarbe

căutând linia curbă a visului.

Peste pleoape a căzut de mult

perdeaua de ape tulburi.

Sub tâmple şi-au zbătut aripile albe

cocorii care se întorc.

Stâncile îşi pun podoabe străvezii

şi nisipul cenuşiu

se spulberă peste colţurile tocite.

Linia de îndoială a orizontului

se va salva încet de lumina zilei

cântând în adâncuri

leagănul valului domolit.

Acum, dacă întind un an peste timp,

mă regăsesc cu un secol în urmă

pe marginea aceloraşi gânduri,

albă lângă izvorul unde cerbii

îşi leapădă ochii ascuţiţi, fără suflare.

Astfel îmi este în gândul venit

mai din adânc decât lumina, rămas

mai departe decât tăcerile…

Ca apa m-ai cuprins învolburat.

În taina mea m-am rătăcit de tine.

E clipa în care mă pierd.

Voi plânge lângă tine

şi nu voi înţelege de ce mă caut

în clipe şi în cuvinte…

Deasupra stelelor

S-a întâmplat ca la celălalt capăt

al toamnei portocalii

să găsim norii calzi aplecându-şi

fruntea – peste lanurile de rouă

şi peste focurile mute ale stâncilor.

Înţelepciunea stelelor viscolea

spirala – devenită pentru încă

un sfert de veac – lacrima iubirii

noastre.

Ca o culoare biruitoare – noaptea

răscolea destinul trupului tău

încercând să asculte mirarea

ultimelor semne înţelepte

de dincolo şi de deasupra

înfloririi noastre primăvăratice !

S-a întâmplat ca liniştea punctelor

să ne străbată amiezile

căzute din oglinzi – pentru ţipetele

şi semnele de întrebare

ale muzicii de deasupra stelelor !

Ca o culoare biruitoare

voi răsări de fiecare dată

când furtunile din clepsidre

vor răscoli sunetul înfloririi noastre !

z e u t r i s t

In furtuna boreala, ne rugam,

de fiecare l i t e r a inteleapta –

sã-si ciopleasca, in miezul oval,

u n s u f l e t v e r d e ,

cu infatisare lacoma si clinchet

s t r a v e z i u…

Le alungeam m i l e n i i l o r –

a r i p i l e c a l i g r a f i a t e

ca sã isi poatã urma destinul

inspre zapezile n e a d o r m i t e

de umbrele s e n i n e.

Gerul era ca un gand, fiindca ardea !

Dincolo –

i n m a r e t i a b o r e a l a –

licarea, pe o mantinela ninsa,

stafia solemna a stelei polare,

iar – linistea cea bolnava de v i s –

din strafundul ecoului, se prelingea

r a s u n a n d a b a t u t a,

precum judecata zeului t r i s t .

zapezi de tei

Obositi de cuvinte, am chemat cerul

sa isi rostogoleasca palmele,

d i n z a p e z i d e t e i

peste obrazul suav al sferelor.

Am ramas agatati printre turle mute

si a d j e c t i v e…

Nu ne mai varsam printre tipetele

c a t e d r a l e l o r

si nu ne mai nasteam in zodii

d e a r g i n t,

precum infatisarile fara contur

ale timpului, pierdute in scrumul

s c o i c i l o r…

Marea verticala ne-a chemat pe fiecare

sa patrundem dincolo de marginea

a l g e l o r,

dar mai obositi de cuvinte ne inchinam

c e r c u l u i

si ii ceream, pe mai departe – gloria

z a p e z i l o r g a n d i t o a r e…

v i s a m

Visam atat de limpede un mugur

incat ii desluseam pleoapa

de sub care vor clipi – verde –

i c o a n e de aer, i n a l t a n d

a n o t i m p u r i l e.

Visam deslusit – o intamplare –

se facea ca dintr-o greseala,

ramasesera numai resturile ei

cu o lacrima si cu un miez colorat –

… ca ne chemau sa pastram,

i n cea mai tainica m i r a r e.

faraonii si N i l u l cel dinafara,

pasarile, calatorind,

p r i n i n l a u n t r u l nostru

g a n d i t o r,

marea cu pesti

si curcubeul s u b care domneste

singuratatea !

Visam atat de limpede o rana

cosmica desenata cu sange

si o linie rupta – viteza luminii

i n c a t …

Visam, cand ne-am trezit !

s e i n t a m p l a

Voi sta alaturi de gandul tau

in g e r u l i m p e r i a l.

Pierde-ma – ecou de sticla –

si sculpteaza-mi – ca pe o zvelta

coloana dorica – b a t a i a inimii.

Incoroneaza-ma, odata cu

e r o a r e a plansului altora

sub greutatea strabuna a cerului;

nu starni sufletul fluturilor

ca sa-mi ameninte p l e c a r e a.

Intinde bratul si arata-mi

ce ascunde

petala cenusie a ziguratului…

A d i c a –

i n t e l e p t u l d e s e r t

si furtunile nisipurilor din clepsidre…

si misterul de piatra al templului

in care odihneste – mumia incendiatã

a ultimului fulg de zapada.

Contur

Când fluturii sunt doar contur

si curg spre filele veline

se spune ca prin gerul pur

vin magi de seara sa se-nchine…

Când fluturii sunt la apus

si trecem – doi – prin ceata fina,

tu ma întrebi daca ti-am spus

taina ramasa pentru cina…

…si daca-n gerul cel mai pur

vor prinde fluturii contur.

în vechi acord

E un blestem de fluturi tristi

acest cuvânt venit din cer…

Si bucuria ca existi

e ger în gând, arzând mister…

Si clopotele care bat

si pasarile dinspre nord,

ecoul înca luminat,

pianul alb în vechi acord..

Cuvântul e adâncul trist

si bucuria ca exist…!

tacere alba

Rasunam albastru pe înalta mare…

mai era durerea desenata fin,

drumul înspre mine, semnul de-ntrebare,

sfera de tacere alba-a unui crin!

Rasunam albastru si înalta mare

îmi spunea pe nume, ma ruga când vin

sa ard în tacere si din întâmplare

sa ramâna-n lume adânc maiputin…

…Eu – durerea albastra desenata fin!

trandafirii galbeni

Cad mugurii la margini de religii

când verzile monezi batute-n ape

duc trandafirii galbeni în vestigii

si-nalta mare arde mai aproape…

E rece focul semnelor desprinse

dintr-un ceaslov uitat pe masa…

Trec vastele pustiuri stinse

prin umbra veche-a unei case…

E straja de matase violeta

fara legenda dusa într-o cupa

si armoniile de trioleta

rasuna înainte sa se rupa…!

Trist

Sa nu fii trista, azi sunt trist;

am cu o frunza mai putin…

Sunt foarte trist fiindca exist

în chiar aroma mea de crin!

Sa fii frumoasa, daca sunt

de trei petale împartit,

daca în gerul din cuvânt

sunt fiul tau dezmostenit!

(Mi-a spus, azi, crinul meu cel sfânt

alb viscolit. Eu nu mai sunt!)

cina cea de taina

O sonata de lumina…

Valul pe nisipul stins.

Taina. Versul si la cina

suna-argintii un învins.

O sonata. Trei cuvinte

curg de sus în jos arzând

si în gerul lor fierbinte

se încheaga tristul gând:

sa îti duci prin lume crucea

de silabe si de vânt

si sa nu treci de rascrucea

dinspre mare spre cuvânt!

Iarna

În vers e pustiu si racoare,

pe mari, arde ger absolut;

se pierd continentele-n zare

cu ultimul sfert de minut…

Sunt prima, deci ultima rana

deschisa. Pe albul altar,

port bezna în loc de coroana…

si sunt doar cuvânt! Si dispar…

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.