NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ MONICA-OANA VINTILESCU

Insurecţia sângelui armat

Există împărăţii care descind direct din tăceri,

din liniile de forţă ale cuvântului lăuntric;

există şoapte ce dau socoteală pentru insurecţia sângelui armat

şi libertăţi care se cer supuse;

există dimineţi care locuiesc numai pe segmente crepusculare

de iulie cu Rh negativ…

.

Urma buzelor acestui bărbat –

unic locuitor al privirii mele –

răscumpără totul…

–––––

Iată, inima mea

Şi pentru că nu aveam albastrul necesar

să despart pentru el albastrul de aer,

şi deşi nu aveam aerul

că aş putea despărţi sabia în silabe

fără a-i respira dublul tăiş,

i-am spus numai atât:

iată inima mea –

respir-o tu până la capăt.

.

Celui în cămaşă de verb

.

Până aici s-a propovăduit

albastrul. De-acum

palma mirată încremeneşte suflarea,

scâncetul nu mai colorează

somnul în faşă, corabia

nu mai ară

aerul moşnegit – un ochi rătăcitor,

închis la ceafă…

Mângâierea descalecă flăcări uscate.

Primăvara sărată

închide audienţele cerbilor de grâu.

.

Susură mâinile noastre tăiate

din meandrele aceleiaşi

pietre suitoare…

–––––

Ciocârlii pe pielea soarelui

Vâltoarea nu mă toarce,

nălucirea nu mă-ntoarce,

mă recunoaşte doar

dintr-o mie,

iar tu

cauţi ciocârlii

pe pielea soarelui…

Eu nu sînt vânătoarea,

nici vrajba junglei înjugate

la verbul de bronz…

Din jertfa ta albastră

sub râuri se desface unghi…

Sub unghii-ngenuncheată,

descos cioburi de sânge…

.

Iar dacă tu vreodată

ai să iubeşti o frunză,

voi fi verde.

–––––-

Nici o urmă…

…Ea vine în prelung parfum violet,

înspiralând zările cu motive de dans:

…aurul cernit din blana râului,

…prelungirea crenelurilor pe ram,

…dimineaţa tolănită la umbra urieşească a roţilor dinţate…

…Ea vine pe furiş, descălţându-şi tâmplele

în roua-mbrăţişată cu vela solară –

e furul palatului de cleştar,

zglobiu frunziş-şoptăriş-pe-furiş,

arsura înaltă

a bobiţei-murmur-de-zbor-izvor-în-dor…

…dar cum Prinţul

în barbă de dânsa îşi râde,

argilei slugă se va pune…

Crucea şi-o argăsi

pe barbare pietre de moară,

apoi, încet-încet,

îmblânzi-va şi pulberea,

urmă-n urmă

făcându-se,-n urmă…

––––––-

Femeie agravantă

Mai sărută-mi

o dată

portocalele-ngemănate şi alocă

fiecărei pietre de moară

câte-o veveriţă alunată;

învinuieşte-mă

iarăşi

de-această femeie

agravantă

care mă trăieşte,

ziua pe dinăuntru,

iarna pe dinafară;

împărăţeşte-mă

peste-al sângelui tău întreg cuprins,

ca să mă pot azvârli

toată

în oglinda

mereu-aceleiaşi temelii…

Faun refractar

.

.

Din mai toate nopţile

şi din fiecare leac

de frică,

adulmecă arama

şi trece –

nu-s încă deajuns

în deznădejde coaptă…

Oasele-nrămurate tot trudesc

la mina eternului –

faun refractar;

depărtarea mă izbeşte

de porţile ierbii,

de cel mai proaspăt

delir al oraşului,

de tâmpla chitării tale,

argumentând

cingătoarea mâinelui-cu-dor

ori tremurul ultim

al Acum-fără-de-Bătrâneţe-lui,

al Atunci-fără-de-Moarte-lui…

––––––––

Ocrul roşu al leoaicei străvezii

…cum am să-mi aflu oare

traiectoria când tu eşti

strălucirea irisului meu,

săptămâna palmelor mele,

roată,

şi destinaţia-n sine,

cu plecăciune-n rostu-astronaut?…

… cum am să desluşesc eu

ceasul când tu eşti

fiecare vocală bun-regăsit,

iar acum

rămân o stăruinţă imponderabilă,

fără pereche –

desperecheată,

cale-de-caier-în-vreme-ticăitoare-sâcâitoare?…

…cum am să-mi recunosc

numele iradiant,

altfel decât mângâind,

cu vocea lipită de pământ,

genele tandreţii tale

elegante,

care-mi acordează

arterele

ş-o viţă princiară,

înazurindu-mă-n

cel mai de seamă rang

avut vreodată

de o biată domniţă-troiţă?…

…orişiunde ai cunoaşte

sora-verii-de-aşteptare-n-curcubeul-mare,

tu să te întorci

la Peştera noastră, de dinaintea

tuturor orizonturilor,

somptuoasă

în ocrul roşu al leoaicei

străvezii –

vibrând

în cuburi de aur

la tâmplă

şi-n cireşe-la-urechi –

inimile-totdeauna-perechi…

–––––––-

Domniţa-din-os-de-dor

Neputând să mai aştepte,

Domniţa-din-os-de-dor

s-a făcut încredere oarbă,

luptă surdă,

cu ghearele-mpotriva

Ghearei…

Mierea nucului pe cămaşa ta de zale,

puterea ursului în puterea nopţii,

scuturi în sânge până la lut,

până la secătuirea porţilor,

la otrăvirea turnurilor…

Puterea nucului pe mierea nopţii,

mare, hău şi pădure-azvârlită

peste umăr,

sub umăr,

cu-ncredere oarbă

în lupta surdă,

cu ghearele

împotriva Ghearei…

––––––-

Femeia-dintre-coastele-tale-de-noapte

Femeia-dintre-coastele-tale-de-noapte

nu şi-a-ndurat nici acum adăpost, cărtureşte

înmlădierea oţelului din măduva spinării,

vulturul-spadă-bulgăre-transversal-pe-toţi-afluenţii-străini;

femeia-dintre-coastele-tale-de-şoapte

sfârâie gheţari în tigaia tigvei, ocoleşte cu grjă

grumazul munţilor cocoloşiţi de seve prea dulci,

mimează că e vie

atât de bine încât

aproape învaţă să-nvie în vie, aproape

să bulverseze până la capăt

cupa pe crupa vieţii cravaşate

şi s-o ia

mereu de la celălalt capăt,

femeia-dintre-coastele-tale-de-noapte…


Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.