NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ NASTASIA MANIU:,,Bilet de intrare in Paradis”

(Poem dupa dictare)

Tu mi-ai dictat, Doamne, acest poem

prin care de moarte nu ma mai tem.

Tu mi-ai dictat iubirea de Tine,

iubirea de semeni de la Tine imi vine.

Tu ma ajuti sa vad pana departe,

prin Tine despart viata de moarte,

prin Tine ma-nalt atunci cand cobor,

prin Tine raul din mine-l omor.

Prin Tine, Iisuse, viata o am,

prin Tine ma rup de stramosul Adam,

prin Tine ma leg de Tatal din Cer,

prin Tine, Iisuse, in veci n-o sa pier.

Poemul acesta Tu mi l-ai scris,

Bilet de intrare in paradis.

Dumnezeu se face punte, se face curcubeu

Nu mai am timp sa exist.

Pe terasa lumii semnele s-au inmultit.

Epidemia tacerii s-a extins peste casa,

vantul respira in locul meu,

aripile grele, de inger, m-apasa,

gandul mi-a devenit atat de inalt,

incat nu-l mai pot ajunge nici eu.

De pe bulevardul celalalt

ma priveste tandru Dumnezeu,

facandu-mi semne discrete sa trec,

s-ajung plutind pana la El,

desi intre mine si Domnia Sa

este o valtoare inalta cat mintea mea.

Dumnezeu se face punte, se face curcubeu,

se face pod intre Sine si sufletul meu.

Imponderabil

La o privire mai atenta puteti observa

cum dorm strivite idei intre litere

aidoma florilor presate intre filele cartilor.

Bunul Dumnezeu mi le-a dictat,

iar eu le-am lasat sa alunece

in spatiul imprecis dintre vorbe,

in vreme ce gandul retezat

mai pluteste o clipa in aer,

imponderabila frunza

in indiferenta vazduhului.

Sufletul meu a scris un poem pe care l-a citit

Dumnezeu

Poemul acesta are aripile intinse,

porumbel rastignit intre cer si pamant.

Dumnezeu il cenzureaza si mi-l trimite sa-l rescriu

iarasi si iar.

Il scriu, il rescriu pana se face din dulce amar.

Sufletul meu se urca in Cer

si respira din ce in ce mai adanc,

din ce in ce mai rar,

pana devine atat de usor, atat de pur,

straluminand vazduhul si stelele din jur.

La marginea noptii arhanghelul ma-nvata sa zbor

de pe umarul unui gand pe umarul unui nor.

E din nou duminica si din nou

sufletul meu bea agheasma

si se-mbata de fericire,

incat scrie un poem

pe care-l citeste Dumnezeu.

Cainta

Doamne, flamand a fost sufletul meu de Cuvantul Tau

si nu l-am hranit indeajuns.

Insetat a fost , Doamne, sufletul meu de Adevarul Tau

si nu i-am dat sa bea indeajuns.

Bolnav de dorul de Tine a fost spiritul meu

si nu l-am vizitat in adancurile sale de taina,

unde se ascundea chipul Tau cel nevazut.

Intemnitat a fost spiritul meu in trupul cel pieritor

si nu l-am vizitat prea des in temnita sa

si nu i-am astamparat indeajuns

setea de libertate, dorinta de-a bea

Lumina Ta care descatuseaza..

Iata-ma acum, Doamne, despuiata de toate podoabele cele trupesti

si atat de trecatoare.

Iata-ma strigand din adancuri spre Tine,

cerandu-Ti iertare

pentru binele pe care nu l-am facut

nu doar semenului meu,

dar nici macar mie.

O, Tu, care ai luat asupra Ta toate pacatele mele

inainte cu doua mii de ani de-a ma fi nascut,

iarta-mi mie, Doamne, ceea ce trebuia sa fac

si n-am mai facut.

Cu Iisus in mine rastignit

Stau cu Iisus in mine rastignit,

cu visele batute in cuie

si sentimentele biciuite pana la sange,

pana la nefiinta.

Stau cu Iisus in mine rastignit,

asteptand sa invieze

in Lumina pe care voi nu o vedeti

si din care nu intelegeti nimic,

orbiti de orgoliu si de neputinta,

orbiti de propria voastra minciuna

in care va scaldati ca-ntr-o apa moarta

de jos pana sus.

Stau in Lumina si Lumina ma poarta

spre Cel Neapus.

O herghelie de ganduri neimblanzite

Unde-i eroarea?

Nimeni nu poate descoperi intelesul sunetelor otravite

de carnea mea ingandurata?

Nu ma veti face sa cred

ca totul e alunecoasa inchipuire.

As putea raspunde:

Am trecut printre capcane si nu m-am prabusit.

Singura eram ravnita de umbre

care raspandeau un puternic miros de moarte.

Conturul de lumina ma trada.

In urma mea ramanea bocetul sunetelor,

in urma mea dansau cuvintele vazute si nevazute,

o herghelie de ganduri neimblanzite.

Cuvinte coborate din Cer

Se revarsa cuvintele coborate din Cer.

Imi umplu fiinta cu duh si cu har.

Cineva incearca sa-mi ascunda chipul.

Cineva incearca sa-mi poarte trupul in lume.

Cineva vrea sa locuiasca in mine,

sa mi se substituie,

sa gandeasca in locul meu,

sa iubeasca in locul meu,

sa traiasca in locul meu,

chiar daca stie ca Tu, Doamne,

esti singurul locatar al sufletului meu.

Serpii imi cauta urma, dar eu sunt in vazduh,

gravida de cuvintele coborate din Cer,

eu sunt in vazduh, otrava voastra nu ma atinge.

Cutit de argint in inima focului.

Sunt inima focului, nu m-ati ucis.

Celulele mele nu putrezesc niciodata.

Sunt spirit din crestet in talpi,

Sunt zidita din cuvinte coborate din Cer,

cuvinte care niciodata nu mint si niciodata nu pier.

Asa zise ingerul care locuia in mine,

fara remuscari si fara rusine

si care, brusc, se transforma intr-o flacara

si spinteca vazduhul instantaneu.

Era ingerul sau, poate, eram chiar eu,

inaltandu-ma ireversibil

spre gloria sfanta a Numelui Tau.

Sarutul Invierii daruit de Iisus

(Replica polemica data poemului precedent)

Cuvantul tau – zice ingerul catapultat in trupul meu –

nu-i decat martoaga cu aripi de pegas,

iepure cu blana de leu,

fugarit de ogari in paduri,

umilit de aplauze sub cupolele circului.

Viata ta – zise acelasi inger care in mine se ascundea –

e flamura prevestitoare de rau,

argument al mortii cotidiene,

plans fardat in zambete multicolore,

traversand haloul imaginatiei

in dara unui curcubeu derizoriu.

Moartea ta – zise Duhul

insamantat in sangele si-n carnea mea –

este adevarata ta nastere in Cer,

glorie invidiata de ingeri,

ecou al iubirii ce ti-a fost refuzata

aici, pe Pamant.

Moartea ta – viata fara sfarsit si fara de pata,

Lumina ce nu cunoaste apus

si nu poate fi ingenunchiata,

sarutul Invierii daruit de Iisus.

Mi-e dor de privirea lui Dumnezeu

Doamne, cum mai radea ingerul

dat cu pudra pe fata lui interioara

sa nu i se vada plansul,

sa nu i se vada singuratatea.

Cum mai radea ingerul

imbracat in carnea mea,

hranindu-se cu sangele meu,

Cum aplauda fatarnic stupiditatile semenilor,

in timp ce se schimonosea inlauntrul sau.

Si doar gandul secret

striga singur prin Cerul uitat:

Mi-e dor de privirea lui Dumnezeu peste lume.

Suflete al meu, trezeste-te!

(Adu-ti aminte nasterea ta din Cer)

Suflete al meu, unde te-ai ascuns?

Unde stai tupilat, plin de bubele neputintei, vinovat?

Iata umbra revarsa aripi negre pe fruntea-nspicata!

Unde stai tupilat, suflete-al meu? Iata,

nici o frantura de pace adevarata nu se arata.

Nici o farama din Cuvantul Tau,

pe care Tu ni l-ai lasat mostenire, Tata,

nu mai este azi respectat.

Ecranul se umple de spaima,

iar noaptea-i gravida de frig.

Tu, suflete-al meu, stai tremurand in tine insuti,

in timp ce te strig:

Suflete-al meu, trezeste-te, pana nu-i prea tarziu.

Nu te lasa inghitit de pustiu,

nu renunta la ceea ce esti:

un biet inger catapultat in trupul perisabil,

inca viu!

Adu-ti aminte de nasterea ta din Cer,

de radacinile tale sacre care niciodata nu pier!

Trezeste-te, suflete-al meu,

pana nu se stinge lumina pe Pamant,

sa poti vedea actul final,

razboiul nesangeros purtat in vazduh

intre ingerii intunericului si ingerii

Sfantului Duh.

Suflete-al meu, trezeste-te din moartea ta aparenta!

Trezeste-te, suflete, pana cand moartea reala

mai este inca absenta!

Lumea duhului meu

(Experiente ale ascezei)

Lumea lui imi e cunoscuta si totusi straina,

lumea lui vinovata si fara de vina.

Alerg calare cu duhul meu calator,

alerg in pustietatile din preajma.

Navighez inlauntrul duhului meu:

marile toate le cunosc ca-n palma,

le-am citit val cu val, furtuna cu furtuna,

Noaptea aud sufletul lumii-n surdina,

imi aud ingerul cum se-nchina,

cel fara trup si cel fara fata,

cel ce traieste in mine o alta viata.

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.