NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ NICULINA ILISIE

Dresor de priviri

Nu stiu cum ai facut,

Ca am simtit cum ma biciuiai

Cu privirea ta,

Pe spatele meu gol,

Ce se odihnea tacut

In asternutul cald.

Si din rani

Au aparut mii de flori albe

De cires crud

Cu care eu,

Razand,

Te imblanzeam!

Floarea albă de cireş

In floarea albă

De cireş,
L-am zărit
Pe Dumnezeu,
Sau te-am zărit
Pe tine, cu chipul Său
Si-am mirosit
Profund
Si m-am simţit
Atât de bine,
Că tot cireşul
S-a scuturat
Pe mine!…

Noapte în cârlige de rufe

Azi-noapte te-am visat!
Am visat că prindeai
In cârlige noaptea!
O prindeai bine de un capăt
Si de celălalt o prindeam eu,
Să stea întinsă perfect
Să pară noaptea cea mai lungă
Pentru că intrase la aşteptare
Si la dor…
Dar dimineaţa tot a venit!
Si a smuls cârligele
Prinse atât de bine,
Iar noaptea s-a spulberat,
Aşa alungită cum era
Si la un capăt eram eu
Cu cârligul în mână
Si la celălalt, tu,
Descumpănit, dar râzând…

Cerşindu-te


Te-am auzit venind,
Te-am auzit
Cu toate simţurile,
Că îşi făceau de cap,
Prin întuneric,

Nebunele!
Si când ai intrat,
Au tăbărât pe tine

Ca nişte copii flămânzi,
Cerşindu-te!

Lovitură de graţie

Cum m-a surprins

Această dimineaţă

Cu cerul larg,

Larg deschis!

Si-atât de tare m-a lovit

Privirea ta îngreunată

De iubire,

C-am sângerat

Si cerul s-a închis!

Ruguri aprinse

Ai înţeles

Că nu am stat pe gânduri

Si m-am trântit

Toată,

(aproape dezbrăcată!)

In pâlcul de margarete

Ce izbucniseră albe

In pragul casei tale?

Dar trupul greu de aşteptare

A căzut în adâncuri,

Inchizând după el

Uşa albă de flori

Si de fluturi speriaţi,

Plutitori…

Aşa că nu te mai întreba,

Unde sunt,

Dacă în fiecare dimineţă

Iţi înfloresc

Ruguri aprinse

De margarete roşii!

Noaptea ca o pădure

Umblu prin noapte

Ca printr-o pădure udă

Aşa de tare

Imi foşnesc gândurile

Când îţi aud paşii

Si atât de uzi

Imi sunt ochii

Când nu ţi-i mai aud.

Ochii sufletului

Tu crezi

Că erau multe

Flori

Pe câmpul acela

Intins

Ca o palmă

De copil,

Sau nouă ne înfloriseră

Mii de ochi

Privindu-le?

Prin ochiul lunii

Si nu-mi mai doresc nimic

Decât să se-ntunece,

Decât să te simt în jurul meu

Ca pe o fiinţă

Fără contur,

Să te simt

De jur împrejur.

Iar, când va răsări luna,

Prin ochiul ei rotund

Aş vrea să mă priveşti,

La fel de blând

Cum te privesc şi eu.

A văzut cineva un cal alb?

Voiam să fug în dimineaţa aceea,

Atât de limpede, că până şi chipurile sfinţilor

Se puteau ghici!

Cerul sau marea? Incotro?

Cerul.

Dar nu simt decât nişte muguri firavi de aripi

In dreptul umerilor! Atunci…

Marea!

Si cum aş putea să fug deasupra peştilor argintii?

Cum aş putea păşi peste mare?

Cand, în dimineata aceea atât de limpede,

Toţi peştii ieşiseră din adâncuri

Cu gândul să fugă, ei înşişi, sau să zboare!

Stiam eu că pentru nimeni nu e simplu!

Si am oftat! Am oftat atât de tare

Că i-am speriat şi au fugit înapoi, în adâncuri.

Iar, în urma lor, din fuga lor,

A ieşit către mine

O herghelie sălbatică de cai albi

Galopând pe coama valului.

O heghelie salbatică de cai albi înspumaţi,

Ce fugeau împotriva mea….

Si aş fi vrut,

Doamne, cât aş fi vrut,

Să-l prind pe cel mai nărăvaş

Cu care să fug, eu însămi,

Spre ţărmul fără sfârşit…

A văzut cineva un cal alb?

Ochiul din gaura cheii

Azi-noapte,

Când mă priveai,

Iscoditor,

Prin gaura cheii,

Afară ningea.

Si eram desculţă,

Nu ştiu

Daca ţi-ai dat seama!

In locul acela

Zăpada se topea

Incet,

De parcă,

Ea însăşi mă privea.

Si-am adormit

Pe prispă,

Sub ochiul tău iscoditor

Din gaura cheii

Pe prispă, da!

Acolo unde,

Dimineată,

Ti-am răsărit, timid,

Ca floarea ta de ghiaţă!

Liliacul ce a înflorit sub pernă

Am împletit

O cunună de flori,

Am împletit-o

Pe seară,

Cântând,

Când şi greierii cântau

Si privighetoarea

Si ciocărlia

Si alte păsări străine

Ce se adunaseră

Să vadă cum împleteam eu

Cununa aceea de flori,

Că aşa se dusese vestea

Din cântec în cântec.

Am împletit,

Pe seară,

O cunună de flori,

De petunii,

Trandafiri,

Si maci

Si iasmin

Si, cred

Că în zori,

A ajuns până la tine

(atât de mult te-am dorit!)

Altfel,

Cum ai fi găsit, tu,

Dimineaţa, sub pernă

Liliac înflorit?

Porumbeii din palme

M-am întins pe câmp

In clipa aceea tainică,

In care ziua şi noaptea

Se îngânau, sau se căutau.

Nu înţelegeam prea bine

Semnele acelei deveniri,

Când ziua trece spre noapte

Iar noaptea, spre noapte

Si mai adâncă.

Stătusem mult la pândă,

Să fur clipa aceea,

Dar mi-a scăpat,

Mi-a scăpat printre alte clipe

Si am furat,

Doar o margaretă,

Imi amintesc şi acum.

Si-am început, ca în copilarie,

Să-i rup petalele, una câte una.

Dar vântul s-a stârnit

Si-au devenit

Un stol nebun

De porumbei albi

Incât, să nu te surprindă,

Dacă, după atăta timp

Si după atâta depărtare,

Se aşează cuminţi

In palmele tale.

Licuricii din sân

In noaptea aceea adâncă,

De iarnă,

In care dispăruseră

Toate vietăţile pământului

Si doar vântul se lovea

Bezmetic în oglindă,

Cerul se lăsase greu

In jos

Si mi-ai spus

Să nu deschid fereastra

Că s-ar putea să ne inunde.

„Ne-am cufundat în cer ca într-o mare”

Nu ştiu cum m-ai privit,

Că m-am oprit din ce făceam

Si-am tresărit.

„Inchide ochii şi deschide palma!”

Dar am trişat

(ca şi tine)

Si am privit

Cum îmi strecurai

In sân

Licurici aprinşi

Ca un jar viu

Răscolit atunci

De privirile tale.

Tăcerea ca un năvaod

Tu ştii cum se prelingea

Ploaia aceea nebună

Pe fereastra casei mele?

Că am o singură fereastră

In toată casa!

O fereastră de jur împrejur.

Tu ştii cum se prelingea

Ploaia aceea nebună

De jur împrejurul casei mele?

Cu picături rotunde

Si mari

Si grele!

Că încercam să le numar

Si nu reuşeam

Si o luam de la capăt

Mereu de la capăt

Până când s-a înnoptat

Si cineva a aruncat

Tacerea,

Ca un năvod pe mare.

Sunt fluturele din sânul tău

Azi noapte am visat

Că în camera aceea mică de hotel

Intre patul meu vechi,

Cu saltea descusută,

Si patul tău, care era la fel,

A crescut o mare lină,

Lină şi adâncă.

M-a trecut un fior,

Că aş fi dorit

S-ajung până la tine

Să-ţi ating măcar

Fruntea.

Dar am păşit,

Uitându-mă în ochii tăi

Miraţi

Si marea s-a topit.

S-a topit într-o mare de zăpadă

Peste care am trecut,

Să ajung până la tine,

Să mă strecor ca un

Fluture flămând

Sub cămaşa ta albă…

Atunci s-a deschis uşa,

Impinsă de lumină

Si tu m-ai amăgit c-o mângâiere

Si mi-ai zâmbit,

Când au intrat peste noi

Urşi albi, jucăuşi…

Si aşa m-am trezit!

Zdrenţe de apă

Hămesită,

Umblam pe pământul uscat,

Adulmecând ploaia,

Ca o jivină flămândă de apă.

Si mă gândeam la tine,

La ochii tăi,

Ca abisul unei fântâni.

Atunci ploaia s-a stârnit

In plină arşiţă

Si m-a prăduit,

M-a preschimbat în zdrenţe de apă

Si aşa, tiptil, am plouat până la tine,

Până la uşa ta închisă bine

Si, când ai deschis,

M-am topit.

Tentacule de iubire

Te simt peste tot!

Creşte în mine

Pasiunea nebună

De a te atinge…

Voi sfâşia trunchiul copacilor

Până ce săngele meu

Va tâşni din rădăcinile lor

Intinse până la tine

Ca nişte tentacule de iubire.

Atât de în mine eşti!

Miere din floare de inimă

E frig si încep să-mi văd respiraţia

Evoluînd în cristale…

Ce inimă fierbinte!

Unde? Care?

E inima mea,

Atât de fierbinte încât,

Dacă aş pune pe ea o lupă groasă,

Ar putea face ca frigul să dispară

Si să înflorească din senin

Margarete, păpădii

Si mai ales mii de petunii

Si chiar fluturi mulţi

S-ar putea să se nască atunci

Albi, ca nişte flori zburatoare

De iazmin întarziat.

Cine stie?

Poate doar o albină străină

Atrasă de inima mea

Ca o floare de foc

Să se apropie nechibzuită

Sa-i fure mierea!

Sa nu te miri

Daca într-o zi vei găsi pe un raft oarecare

Miere „din floare de inimă.”

Secretul atracţiei

Aş fi dorit

Să te privesc în ochi

Atunci

In noaptea aceea rece de iarnă

In taverna părăsită

Cu flori de mucegai crescute la fereştri

Când pianistul-cerşetor

Işi căuta sunetele ca şi cum

Si-ar fi căutat bătăile inimii…

Dar te-ai ferit

Si am furat doar dorul

Licărind în ochiul tău stâng

Incât a trebuit să colind

Un întreg continent

Să ajung

La celălalt ochi al tău

Contopit în iubire cu ochiul meu

Si să prind doar lacrima ce cădea

Din pupila mea

Pe obrazul tau.

Dezbracă-mă

Dezbracă-mă încet, mai întâi de cuvinte

Si aruncă-le în deşert

Să fie apa celor însetaţi de ele

-priveşte-mi goliciunea ca şi cum te-ai mira

Dezbracă-mă încet, încet

De neliniştea din care vin

Si toarnă-mi pe gât o lume de pelin

-simte-mi durerea ca şi cum te-ai ruga.

Dar, dezbracă-mă şi de carnea mea

Sfâşiindu-mă cu privirile tale

Ca nişte flăcări ascuţite

Si scoate din mine sufletul meu

Hamesit de iubirea arzândă

Din palmele tale.

Fă-o!

Dar fă-o ca şi cum m-ai ierta!

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.