NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ OLGA ALEXANDRA DIACONU

Olga Alexandra Diaconu

DREPTUL LA NEMURIRE

Uneori

îmi vine să cred că ceaţa

e-o intrare în lumea de la-nceput

în care toate lucrurile sălăşluiau împreună

fără ca ele să fi ştiut

Ce minunat trebuie să fi fost

să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!

Ca într-o mare călătorie prin lumi

şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era

mare

nici mic

nici sunet

nici culoare

Totul era

numai ură şi dragoste

Totul era

nedumerire

Pentru memoria

care-n curând

avea să ne ia

dreptul la nemurire.

EPIFANIE

Ci iata-mă:

în orizontul auroral

al firii –

deschidere

lumină

Născându-mă

din mine

eu sunt

deja iubire

Mă poţi

numi Eva –

sunt ziua

sunt noaptea ta

Cât timp rămân

de pază

la Poarta Cerului

desferecă-mă de mine

şi-ai să te naşti şi tu,

Adam

De fapt,

nu sunt sigură

că sunt eu Eva

Ştiu doar că

ocup un teritoriu

împrejmuit

de existenţa mea

Pot fi oricine

oricine altcineva

numai să vin

să vin ascunzându-mă

în proprii mei paşi

Urăsc plecările –

ele sunt

numai ascunsul

fără mine

ele pun

în aceeaşi clepsidră

iubire şi ură de iubire.


INTRE FIRE ŞI GÂND

Cheamă-mă –

tu eşti

însăşi chemarea firii

a firii care se dăruie

Ocroteşte

adevărul nostru

dezvăluit

în pragul cuvântului

Eu sunt

undeva

între fire şi gând

jumătate frumuseţe

jumătate adevăr

Dăruieşte-mi

Libertatea

de a asculta

porunca firii

şi prin ochii ei

să contemplu

înălţimea locuirii mele.


MIRAREA

Mirarea doar –

ştiu –

ea a fost principiul

celor ce

nu ştiau să vadă

De-aceea poate

când ai apărut

întunecoase muzici

m-au pătruns

şi-am învăţat să zbor

ascuns

şi nu ştiam că

mituri gem în mine

nu, nu ştiam că

sunt bogată

De-atâta

nebănuită fericire

cred

sufletul mi s-a topit

şi n-am băgat de seamă

că nu mai eşti cu mine

Oare atunci să fi murit?…

ZBOR ÎNTRE SPAŢII

II

Ascultă-mi şoaptele îndepărtate –

e-un semn că

şi-alte vieţi eu am trăit –

pe roata stelelor

încercănate de cer

nu ştiu

a câta oară m-am ivit

Vârtejuri de atomi

plutind în spaţii

prin ce miracol oare

s-au ivit

de-n plasma lor

când ochii i-am deschis

am respirat întregul infinit?…

Desprinsă bine încă nu eram

de-acel vârtej

ce m-a adus din spaţii –

o mână era apă

alta foc

părul era-ncâlcit ca la sihaştri

şi mă roteam cu tine la un loc –

două comete rătăcite

printre aştri

Nici nu ştiam cine îmi sunt părinţi –

mă închinam lui Thetis sau Ocean –

şi m-am trezit

a doua zi pe Terra

păgână

rătăcită printre sfinţi

Eu ca-ntr-un vis

îmi depăn rostuirea –

ştiu doar

cum să-ţi răspund

când tu mă chemi

Hai,

cheamă-mă!

ca să începem dansul

pe care-l ştim

din neştiute vremi.

MIRAREA MEA DE MINE

Eu sunt mirarea mea de mine:

întreabă-mă şi n-am să ştiu

nici cine sunt

nici unde plec

ştiu doar că vin din împlinire

Mereu eu vin

de n-ai să crezi

priveşte-mi urmele –

topirii

încredinţez mereu zăpezi

Nu te speria dacă-ncolţesc –

presimt în mine-atâta iarbă

că n-am puterea s-o opresc

Eu sunt sămânţa

şi cu preţul

mirării mele-am să plătesc

explozia de coji –puzderii

Stai lângă mine: blând şi bun –

vreau să rămânem doar noi doi

povestea Evei să ţi-o spun

Tu poţi să mă transformi în vers

pe când o mână nevăzută

ne lasă să plutim miraţi:

Nimic şi tot în univers.


CRED CĂ MEGARICII AVEAU DREPTATE

Divino, –

îmi spui –

tu eşti principiul activ

în tine fără teamă

îmi revărs veşnicia –

veşnicia mea trecătoare

Eu sunt materia –

simt

ipostazele toate

cum dorm adânc

De-aceea

cu disperare te strâng

când

pentru câteva clipe

îmi place să cred

că eşti statuie

şi cu grijă-ţi cioplesc

fiecare gest

prin care

tu mă arunci între stele

Şi spaima ta

că nu ştiai cine eşti

ţi-o sărut îndelung

cu pietate

şi printre săruturi

îmi convine să-ţi spun:

,,Cred că megaricii aveau dreptate

de nu credeau în puteri de statui”.

NEBĂNUITUL ADEVĂR

Sunt adevărul

pe care-l descopăr

în fiecare zi

ce-o locuiesc

Când tu îţi luneci

ochii calzi

în mine

nebănuite adevăruri

se trezesc

Eu sunt frumoasă

numai tu

când stărui

în mine frumuseţea

să o vezi

Vino cu-ncetul –

eu devin tăcere

tu de cuvinte vreau

ca să mă lepezi

Am să încep

să mă rotesc

să nărui

această zi

ce încă-o locuiesc

Nimic nu-i prea puţin

când tu îmi dărui

acelaşi adevăr

la sân să-l cresc.


CĂLCÂIUL VULNERABIL

Mereu pe urmele tale…

spre care soare-ţi închini

dimineaţa privirile

Spune-mi: fără cheiţă cum poţi

ceasornicul tălpilor goale să-ntorci

toate tainele universului meu

să le scoţi din Cutia Pandorei?…

Tu eşti Hefaistos

cătuşe de aer de-nnozi?…

Cine eşti tu?

Întoarce-mă

de partea cealaltă-a clepsidrei –

axa pământului să nu se-ncline

de-atâta dor

Tu – îmbrăcat în costumul de zale

râzi şi mă chemi

şi nu te temi

că de-atâta iubire

aş putea chiar să mor

şi în ultima clipă

să te prind de picior

De piciorul

pe care scrie

cu litere de-o şchioapă: Ahile.

SINGURUL DAR

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

sunt vârstele copacilor

ale căror inele

s-au mutat sub ochii mei

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

e apa mării

al cărei freamăt îl poţi auzi

ascultând respiraţia mea –

cum fluxul

mereu mai aproape de margine

Singurul dar

pe care pot să ţi-l fac

e cerul

pe a cărui boltă

Parmenide şi heraclit au proiectat

armonia fiinţei mele.

NU ZBORUL ÎL VREAU

Nu zborul îl vreau –

în mine e toamnă

ştiu bine –

m-au vizitat de-atâtea ori anotimpurile:

şi disperarea,

şi indiferenţa

şi speranţa, şi incertitudinea –

pe care azi le cred

doar simple accidente de sezon

Acum

aerul pe care-l respir

îmi plesneşte-n priviri

ca mugurii în primăvară

şi mă-ndeamnă să fac

tot ce, trează de-aş fi,

aş spune că nu ştiu să fac:

să-ţi calc pantalonii

să-ţi spăl cămaşa

sau, ascunuându-mă-n andrele,

să pornesc o lungă călătorie spre tine

pentru ca, drept bijuterie,

pe fiecare deget

să-ti las câte-un sărut,

apoi –supremă inconştienţă –

cu cârpa de praf în mâna –

să mă lipesc de tine şi să te-ntreb

vrei să creăm amândoi universul?…


EU ÎNSĂMI ISPITIRE SĂ-MI FIU

Eu însămi ispitire să-mi fiu

aş vrea de-acum

Tulburătoare-am fost

şi n-am ştiut

vraja privirii s-o îndrept

spre fire

Te-am copleşit

cu zâmbetu-mi

mai nu voiam

mai c-aş fi vrut

în lumea ta să mă tot pierd

Şi-acuma

rodul clipei noastre-i

timp imberb

târând

în prelungirea morţii ceasului

prin aer

coarnele de cerb

Să mă-nveşmânt

în hohotul de râs

în ceas de seară

aruncat în mare

de vreo sirenă din Corint

şi tot n-ai să mă vezi

ca altădată

Aşa că mă ascund

în timp dedus

şi niciodată n-ai să ştii

cât te iubesc şi cât te mint.

TRISTEŢEA MATERIEI


Tristeţea materiei –

un acord muzical în liniştea firii –

se mistuie-n mine

din dor de ea însăşi

acoperindu-mă cu poeme

ca şi cum m-ar acoperi

cu frunze putrede

până la identificare

până la destrămare

şi apoi desprinzându-se –

ca orice acord

cuprins în alt acord –

ca un fum nevăzut

ridicându-se în Înalt

devine misterul lumii

care mă reneagă.

ŞI TOTUŞI, SINGURĂTATEA

Înfiorată

mă pierd în tine

abur viu

de mine desprinzându-mă

o minge vie

ce se rostogoleşte

spre sânul Mamei Pământ

Şi totuşi

simt singurătatea

cuprinzându-mi răsuflarea

zguduindu-mă

ca şi cum

un cutremur m-ar fi trezit din somn

O, Doamne,

nu ştiu să Te iubesc

numai pe Tine!

Aceasta-i tristeţea cea mare

pe care

cu disperare o atârn

de roata stelelor.

SUNT DOAR DESCHIDERE

Sunt doar plutire

o vibrare înceată

călătorind prin văzduh

Ah, ce bine e când uiţi că ai trup

şi eşti în tine însuţi doar duh!

O mână invizibilă

mă mângâie pe creştet

şi-mi deschide fiinţa

spre muzica sferelor

Singurătăţi primordiale

se-ntorc în mine

trezite din somn

Îngeri îmi zboară deasupra

numărând curgerea erelor

Sunt şi nu sunt eu:

sunt doar deschidere

EU ŞI LUMEA

Înfiorată

mă pierd în lume:

toate scăldate în soare

şi renăscute îmi par

când le privesc

toate par să mă vadă

şi să mă simtă

cu ochiul lor ceresc

– Să ne amestecăm lumile

să le facem să râdă –

doar avem acelaşi ochi

Să ne amestecăm lumile:

eu să devin plantă

şi planta, om

O pasăre să-mi încerce

rezistenţa tulpinii

venind din zbor

un copil să-mi culeagă

floarea şi spinii

să pot să mor

Dar nimeni nu mă aude –

fiecare cu lumea lui –

Nimeni nu mă cheamă

nimeni nu râde

plantele au acum

un verde mai închis

oamenii au uitat

că avem toţi acelaşi ochi

aceeaşi lume cu râsete

aceeaşi dorinţă de a fi

plantă cu aripi

Ei merg

preocupaţi şi grăbiţi

să adune toate grijile

toate spaimele acestui secol

să nu cumva să dispară de pe Pământ

Dacă se vor naşte din nou

şi vor fi fericiţi?…

AM VRUT SĂ TE UIT

Am vrut să te uit –

dar mi-a apărut în faţă marea

cu chipul ei de femeie îndrăgostită

şi-am tresărit;

,,nu te mai recunoşti în mine?” – mi -a zis

cu glasul ei stins

neauzit

Am vrut să te uit –

dar mi-a apărut în faţă marea:

cu braţele ei lunecoase şi reci m-a cuprins

şi-am simţit

acelaşi freamăt şi-acelaşi dor

ca-n clipa-n care

sufletul tu mi-ai învins

Roşie şi nepăsătoare pe cer

a apărut într-un târziu şi luna

şi-atunci am ştiut că sunt eu –

o umbră lunecând în urma tălpilor tale.

FĂRĂ REGRET MĂ VOI LĂSA FURATĂ

Ascult liniştea

pe care mi-o insuflă

zborul pescăruşilor

ţipând deasupra mării

Doar ei şi marea…

Ţipăt ritmic

cuprins în vraja muzicii cosmice

auzită doar de valuri

când se apropie

sau se îndepărtează de ţărm

Înserarea coboară

peste zborul lor şi al meu

pe nesimţite, noaptea coboară…

Şi dacă dincolo-I aceeaşi vrajă

aceeaşi chemare a infinitului

ca în această noapte când

pescăruşii izbesc cu aripile

în ţărmul inimii mele

fără regret mă voi lăsa furată

de valurile nevăzute ale neantului…


CA O FLOARE DE LOTUS

Ca o floare de lotus

existenţa mea:

divină mi-e naşterea

iar eu –păgână

Doamne,

ştiu că tu mi-ai poruncit să exist

şi să am ochiul vesel

Dar cine-i de vină când

plânge în mine Spiritul Tău

încorsetat de ceea ce chiar Tu

numeşti trup?…

Tu toate prezente le faci pe Pământ

în timp ce eu doar în tristeţe insist

O, de ce bucuria nu-mi cuprinde fiinţa

aidoma unei îmbrăţişări

tot mai strânse

tot mai strânse

până devin

invizibila armonie

care nu se aude cântând?…

FĂRĂ SĂ ŞTII CĂ-I PĂCAT

Cred că ne-am mai întâlnit cândva

pe vremea când Timpul era doar o coardă

pe care ne-o aruncam după mijloc

făcând să sclipească

toate culorile curcubeului

O, însetat mai erai de iubire

fără să ştii că e iubire!

O, însetat mai erai de mine

fără să ştii că eu sunt Viaţa!

Cred că ne-am mai întâlnit cândva

pe vremea când timpul era doar un leagăn

în care noi stăteam suspendaţi deasupra Cerului

O, însetat mai erai de mine

fără să ştii că-i păcat!

Fără să ştii că eu sunt Cunoaşterea.

DE LA UN TIMP

De la un timp

am început să semăn cu tine

şi e firesc –

prea mulţi ani

ne-am izbit destinele

de-aceeaşi piatră

prea mulţi ani

ne-am spus unul altuia

,,urăsc, iubesc

Nici nu mai contează

dacă te gândeşti mereu la mine

sau dacă nu te mai gândeşti deloc –

dragostea noastră

prea a fost ca o beţie

pentru ca alcoolul ei să nu ia foc

Arde în zare

odată cu soarele

când e la apus

Cu cât apune mai tare

cu-atât e zarea mai roşie

şi spune în locul meu

ce am de spus.

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.